Versuri profetice…

poezie-paunescu-actori-185841

Anunțuri

Ninsoare…

Azi a nins pentru prima oară iarna aceasta, în Galaţi!

Ninsoare albă peste tristeţi negre!…

Sfântul Apostol Andrei – ocrotitorul nostru

sf-ap-andreiViaţa

Andrei era fratele mai mic al Sf. Ap. Petru. Amândoi erau originari din Betsaida Galileii, localitate situată pe malul Lacului Ghenizaret, fiind de profesie pescari.

Deși Sfântul Apostol Andrei era iudeu, numele său derivă din grecescul Andreas, care înseamnă „viteaz”, „curajos”, „bărbătesc”. (Posibil să fie preluat ca nume datorită pregătirii sale intelectuale – vezi episodul cu elinii care cer să fie primiţi de Mântuitorul – sau a virtuţilor sale).

Andrei a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, împreună cu Filip şi este cel care Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca Mesia Cel prezis de prooroci.

Tot el îi aduce la Mântuitorul pe fratele său, Petru şi pe Prietenul său, Filip (Natanael).

De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat” dintre apostoli.

Alte menţiuni ale Sf. Andrei în Evanghelie:

Era unul dintre ucenicii apropiaţi ai Mântuitorului, dar era smerit, neieşind în evidenţă în dauna celorlalţi apostoli.

Totuşi, Sfânta Scriptură îl menţionează pe Andrei la înmulţirea pâinilor şi a peştilor (Ioan 6, 8-9) şi după  Învierea lui Lazăr (Intrarea în Ierusalim) când, împreună cu Filip, îi spune Mântuitorului Hristos că niste elini (greci) veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, doresc să-L vadă (Ioan 12, 20 – 22).

 

Propovăduirea Sf. Andrei

I. Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi ar fi continuat peregrinarea, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. După aceea, s-a întors în Grecia, consolidând comunitățile creștine înființate de Apostolul Pavel și de alți Apostoli, ajungând pâna în Peloponezul grecesc, în oraşul Patras. Acolo a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (adică litera grecească H – începutul cuvântului „Hristos”).

 

II. Potrivit tradiţiei teologilor şi istoricilor,  Sfântul Apostol  Andrei a  fost  primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci.

În Istoria bisericească, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirmă: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Pârtia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia”.

Calendarul gotic (sec. al IV-lea) şi Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) susţin şi ele ipoteza misiunii Sf. Andrei în Sciţia.

Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată şi de scriitori bisericeşti. De exemplu, călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sfântului Apostol Andrei”, afirma că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii.

Sinaxarul Bisericii constantinopolitane menţionează că Andrei „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia”. După un alt izvor, păstrat în acelaşi Sinaxar, Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonit că episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani (16, 8).

Există referiri scrise cu privire la trecerea Sf. Andrei pe la noi, la predica lui către populaţia scitică, cum ar fi cele ale lui Tertulian, care îl citează pe Origen, Justin Martirul etc.

 

Mărturii ale prezenţei Sf. Ap. Andrei la strămoşii noştri – Peştera Sf. Andrei

Prezenţa colindelor, a legendelor, a obiceiurilor româneşti închinate Sfântului Andrei, întăresc credinţa că acesta a vestit Evanghelia lui Hristos în ţara noastră. De asemenea, numeroasele antroponime, toponime, hidronime etc. din zona Dobrogei arată urmele Sf. Andrei.

Iată un exemplu: locul unde a vieţuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc poartă numele şi este Peştera Sf. Andrei.[1]

 

Mărturii ale prezenţei Sf. Andrei în zona Galaţiului – Dunărea de Jos

Potrivit cercetătorului Dumitru Manolache, Sf. Andrei, „după ce a ajuns în Asia Mică, a trecut prin nordul Mării Negre, făcând misiune în zona Nistrului, unde azi există o salbă de mănăstiri rupestre, apoi a coborât spre cetăţile greceşti de pe malurile Pontului Euxin. Fără îndoială, a intrat pe gurile Dunării şi a ajuns în zona Galaţiului. Zona Galaţiului, fostul judeţ Covurlui , are cele mai multe tradiţii andreiene, chiar mai multe decât Dobrogea.

După ce a trecut prin cele mai importante cetăţi-porturi de la Marea Neagră, a poposit suficient timp în această peşteră care îi poartă numele, din com. Ioan Corvin, jud. Constanţa. Balada Peşterii Sf. Andrei are trei straturi de informaţii. Cel mai vechi face referire la nişte sfinţi existenţi înainte de sosirea lui Andrei, sfinţi care i-au pus la dispoziţie o casă. Abia după ce apostolul este recunoscut ca purtător al cuvântului Domnului, casa lui Andrei devine schit, deci un loc sacru, şi de aici misiunea s-a desfăşurat, la fel ca în toate celelalte locuri pe unde a mers, în cercuri concentrice. Şi-a trimis ucenici sau chiar a mers personal în întreaga zonă. A făcut misiune atât pe malul drept al Dunării, cât şi pe cel stâng, hirotonind preoţi şi episcopi.

Eu cred că un al treilea cartier general al Sf. Andrei era cel din zona Galaţiului. Să nu uităm că la Bărboşi, chiar în apropierea oraşului Galaţi, în castrul roman de acolo, a fost descoperit primul creştin cunoscut cu numele de la noi din ţară: Inocens, ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost până în decembrie 2008 găzduite de Muzeul din Galaţi şi care, prin stăruinţa ÎPS Arhiepiscop Casian, au fost aşezate în capela catedralei episcopale.

Putem aşadar să spunem că, în mod cronologic, în zona Galaţiului a fost primul cartier general al Sf. Andrei, apoi al doilea la Peştera care-i poartă numele, iar al treilea undeva în apropiere de ceea ce unii cercetători numesc cetatea Helis, pe Ialomiţa, între Slobozia şi Călăraşi, la Copuzu. În această localitate există o tradiţie unică în ţară, numită al doilea botez şi practicată în noaptea Învierii. Bătrânii revendică acest obicei de la Sf. Andrei.

În ţară sunt tot felul de alte tradiţii. Cert e că misiunea Sf. Andrei, după părerea mea, a fost de amploare şi de durată, având în vedere că-i prezent în tradiţii care şi azi, în multe sate de la noi, sunt păstrate cu sfinţenie. Şi ar mai fi de reţinut un lucru, consemnat tot de tradiţie: când se afla în nordul Mării Negre, i S-a arătat Hristos în vis şi i-a spus să lase misiunea de acolo, pentru că „sciţii te aşteaptă!”. Atunci a plecat către zona Dobrogei.”

De asemenea, tradiţiile locale menţionează faptul că Sf. Ap. Andrei ar fi întemeiat o biserică pe malul Siretului, în localitatea gălăţeană numită astăzi Şerbeşti.

Se crede că Sf. Ap. Andrei ar fi ajuns până în zona Argeşului. La Mănăstirea Nămăieşti se consemnează o legendă potrivit căreia o icoană a Maicii Domnului zugrăvită de Sf. Ev. Luca ar fi fost adusă de Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit în Dobrogea şi a plecat apoi spre Dacia Superioară, oprindu-se în dreptul unei grote unde se zicea că ar trăi un preot păgân. În dorinţa de a-l creştina pe acesta, Sfântul Apostol Andrei ar fi intrat în grotă, dar negăsind pe nimeni le-ar fi spus celor cu care călătorea: „Nemo est” (Nu este nimeni), de unde şi numele de Nămăiesti. A lăsat însă icoana în această grotă, în partea de nord, aproximativ în acelaşi loc în care se afla acum în biserica mănăstirii.

Potrivit Mitropolitului Nicolae al Banatului, în propovăduirea sa pe meleagurile patriei noastre, Sf. Ap. Andrei ar fi fost însoţit de Sf. Asp. Filip, prietenul şi concetăţeanul său.

 

Martiriul

În perioada ultimă a vieţii a ajuns la Patras, unde a reuşit să o convertească pe Maximila, soţia lui Egheas, conducătorul roman al cetăţii, motiv pentru care a fost torturat, martirizat, răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X (prima literă grecească a numelui lui Hristos), care poartă denumirea de „crucea Sf. Andrei”. A fost înmormântat iniţial la Patras, chiar pe malul mării.

În oraşul Patras sunt două mari biserici legate de Sfântul Apostol Andrei: biserica cea veche, ridicată pe locul martiriului sau, şi biserica cea nouă – catedrala oraşului.

Biserica cea veche a oraşului, ridicată în imediata apropiere a bisericii celei noi, a fost construită între anii 1836-1843. Lângă această biserică veche se afla şi „fântâna Sfântului Andrei”, încă un loc în care credincioşii vin cu mare evlavie. Conform tradiţiei locului, acesta era locul în care Sfântul Apostol predica „Vestea cea Bună”.

Biserica cea nouă a oraşului, de factură bizantină, a fost întemeiată în anul 1908 de către regele George I, fiind sfinţită în anul 1974 de către mitropolitul oraşului, episcopul Nicodim. Biserica Sfântul Andrei din Patras, este cea mai mare biserică din Balcani, în interiorul ei putând încăpea un număr de 5.500 de credincioşi.

În biserica Seminarului Teologic din Galaţi, în naos este pictat, în 8 scene, viaţa Sf. Ap. Andrei, de la începutul propovăduirii Domnului Hristos şi până la moartea sa mucenicească.

 

Sfintele moaşte

Pe la anul 350 împăratul Constanțiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare) duce moaștele sfântului Andrei la Constantinopol si le așază în Biserica Apostolilor. Acestea se păstreaza întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminților locuitorilor din Patras si le înapoiază capul sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul Cruciadei a patra, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

 

Aducerea moaştelor sale la Galaţi

Din Patras, moaştele Sf. Ap. Andrei nu au mai ieşit în pelerinaj decât în două locuri Rusia şi Ucraina. Abia în anul 1996, timp de 7 zile (12-19 octombrie), ele au venit în România. Evenimentul s-a datorat Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi cu încuviinţarea Sf. Sinod al Bisericii Greciei şi cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Nicodimos de Patras.

Racla cu capul Sf. Ap. Andrei a fost adus, mai întâi la Iaşi, la Catedrala mitropolitană, iar în noaptea de 16-17 octombrie 1996 moaştele Sf. Andrei au fost la Catedrala din Galaţi, a Arhiepiscopiei Dunării de jos, pe atunci Episcopia Dunării de Jos.

În data de 19 octombrie 1996, sfintele moaşte însoţite de delegaţia din Grecia s-au întors în Patras.

În anul 2011, la Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou Ocrotitorul Bucureştilor, după 15 ani, a fost adusă şi la Bucureşti pentru prima dată la racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Andrei, Ocrotitorul României.

 

Sf. Ap. Andrei – ocrotitorul României

Poporul nostru s-a născut, deopotrivă, român şi creştin. El a primit crestinismul direct de la un Apostol al Mântuitorului – Sf. Ap. Andrei, dar nu a fost o convertire în masă a populaţiei, ci o naştere nouă, a unei naţiuni cu tot cu credinţa sa. Noi nu am fost încreştinaţi de alţii şi ne-am menţinut credinţa noastră de la început.

De aceea, poporul român nu are o data fixă a creştinarii, procesul de primire a Evangheliei desfasurându-se începând cu primul secol, pâna către secolele IV-V.

Popoarele vecine nouă s-au încreştinat mult mai târziu:

–          Primele încercări de creştinare a sârbilor au avut loc la începutul secolului al VII-lea, dar creştinarea în masă s-a produs în secolul al IX-lea.

–          Creştinarea oficială a bulgarilor are loc în anul 864, sub tarul Boris Mihail I (852-889), dar creştinismul pătrunsese încă din secolul al VII-lea.

–          În Rusia, creştinismul a pătruns, potrivit tradiţiei, prin Sfântul Apostol Andrei. Dar ruşii, sub această denumire (că urmaşi ai veregilor scandinavi), sunt cunoscuţi abia în secolul IX. Creştinare oficială a ruşilor s-a petrecut la anul 988, sub cneazul Vladimir.

–          Ungurii, aşezaţi în secolul X în Câmpia Panoniei, primesc creştinismul datorită influenţei populaţiei române din Transilvania şi prin misionari de la Bizanţ. La cererea căpeteniilor ungare Bulcsu şi Gyula, botezaţi în Constantinopol, patriarhul ecumenic trimite în „Turkia” (denumirea data Ungariei de bizantini) pe episcopul sfânt Hieroteos. Către anul 1000, sub regele Ştefan cel Sfânt (997-1038), datărită politicii, ungurii îmbrăţişează catolicismul.

Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a hotărât în anul 1995 că sărbătoarea Sfântului Andrei să fie însemnată cu cruce roşie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”.

Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească naţională.

Abia în 2012, Sf. Ap. Andrei a devenit sărbătoare legală naţională în ţara noastră.

Este un lucru minunat această sărbătorire, pentru că, mai înainte de sărbătoarea naţională a unităţii statului nostru (1 decembrie), sărbătorim pe cel care ne-a adus această credinţă adevărată şi frumoasă nou, românilor. Iar românii din Ardeal, care nu au avut prea multă tangenţă cu Sf. Ap. Andrei, sărbătoresc pe un alt mare Andrei – Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, canonizat la 29 octombrie 2011, prilej cu care au fost aduse, pentru prima dată şi în Ardeal, moaştele Sf. Ap. Andrei.

Aşadar, Sf. Andrei este un sfânt al unităţii, iar 30 noiembrie, este prilej de unitate sfântă a tuturor creştinilor români.

Sf. Andrei este iubit şi cinstit nu numai de noi, românii. El este patronul spiritual al Scoției (steagul scoțian chiar reprezintă crucea sfântului Andrei), al Greciei (alături de Sf. Ap. Pavel), al Rusiei şi al Ucrainei, al Spaniei, al Siciliei. De asemenea, este patronul orașelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.

 

Galaţiul – primul oraş din România închinat Sf. Andrei

Toată această renaştere a cultului Sf. Ap. Andrei în întreaga suflare românească se datorează, în principal, oraşului Galaţi. De ce? Iată câteva motive:

–         La Galaţi, pentru prima dată în ţară, o instituţie de cultură şi educaţie a luat ocrotirea Sf. Ap. Andrei. Este vorba de Seminarul Teologic din Galaţi, care în anul 1908, la propunerea Episcopului Pimen Georgescu al Dunării de Jos, Regele Carol I încuviinţează ca această şcoală să poarte denumirea şi ocrotirea spirituală a Sf. Ap. Andrei;

–         În anul 1992, tot Galaţiul este primul oraş din ţară care a luat, în mod oficial, patronajul spiritual al Sf. Ap. Andrei. În ședința festivă a Consiliului Municipal Galaţi din data de 6 noiembrie 1992, s-a adoptat hotărârea oficială ca Sf. Ap. Andrei să devină ocrotitorul oraşului Galaţi.

Aşadar, în anul 1992 s-au sărbătorit pentru prima dată, Sărbătorile Sf. Ap. Andrei la Galaţi sau, mai laic, spus, Serbările oraşului[2];

Trebuie să amintim că ideea unei sărbători a orașului nostru nu este nouă. În anii 1930-1940, se sărbătorea, dar nu la dată fixă, „Luna Galaților” – e drept, fără componenta spirituală  de acum, dar cu manifestări culturale, economice, artistice, sportive și distractive diverse, de o fervoare care aducea Galațiul, timp de o lună de zile, în atenția națională și polariza întreaga activitate a unui oraș care încă regreta anii de glorie ai port-francului, când fusese „Coroana Moldovei”. Ideea „Lunii Galaților” a aparținut atunci unui ziarist,  eminent om de cultură și poet, George Mihăilescu (a scris și patru spectacole de revistă care s-au jucat la Teatrul Central în beneficiul Societății „Urechia”), directorul și patronul ziarului „Acțiunea”, președintele Sindicatului Ziariștilor din Galați. Un om care, de multe ori singur, fără sprijinul autorităților municipale, reușea să organizeze totul și să se implice, nu numai profesional, ci și social într-o antrepriză atât de vastă. El a fost și vice președintele Federației Generale a Presei de Provincie, al cărui prim congres a avut loc la Galați, în 1933, iar în anii următori invita reprezentanți din toată țara ai acestei federații, oameni de cultură la vremea aceea, să participe la manifestările prilejuite de „Luna Galaților”. Bineînțeles, la aceste manifestări participau și preoți care se implicau efectiv în viața socială și culturală a urbei, oficiind și slujbele religioase cu care pornea fiecare început.

–         În oraşul Galaţi, pentru prima dată, o instituţie medicală a luat ocrotirea Sf. Andrei. Este vorba de Spitalul Judeţean de Urgenţă – 1991. Astăzi, există şi alte instituţii şi biserici din Galaţi închinate Sf. Andrei: Seminarul Teologic (sfinţirea bisericii s-a făcut în anul 1998), biserica Sf. Andrei de pe Platforma siderurgică Arcelor Mittal (2002), biserica Spitalului Judeţean (2008), ASCOR Galaţi şi Liga Studenţilor Galaţi (1996) etc.

–         Oraşul Galaţi a primit, în anul 1997, la un an de la aducerea moaştelor Sf. Andrei la Galaţi, „Ordinul Sf. Ap. Andrei” din partea Mitropolitului Nicodim de Patras.

–         Pe data de 12 octombrie 2000, Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi a fost sfinţită de către un sobor de ierarhi în frunte cu PF Patriarh Teoctist şi SS Patriarh Ecumenic Bartolomeu I (urmaşul în tron al Sf. Ap. Andrei), prilej cu care a primit şi al doilea hram – Sf. Ap. Andrei;

–         Al doilea hram al Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti va fi cel al Sf. Ap. Andrei. Aceasta se datorează ÎPS Casian, care în numele credincioşilor de la Dunărea de Jos, a propus Sf. Sinod această dorinţă;

–         De-a lungul anilor, la prăznuirea Sf. Ap. Andrei au avut loc numeroase activităţi educaţionale, culturale, filantropice, misionare, iar oraşul nostru a primit numeroşi invitaţi de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, ceea ce a făcut ca oraşul acesta să fie numit cu adevărat „inima României” pe 30 noiembrie sau „Capitala internaţională a Sf. Ap. Andrei”.

Sărbătorile Sf. Andrei la Galaţi

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de sărbătorire oficială a Sf. Ap. Andrei.

Cu acest prilej, vor fi aduse spre închinare moaştele Sfântului Cuvios Patapie şi ale Sfântului Ierarh Luca al Crimeii, din Grecia, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, de o delegaţie condusă de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Dionisie de Corint.

În cadrul manifestărilor dedicate Sfântului Apostol Andrei, în data de 28 noiembrie a.c. va fi oficiată slujba de resfinţire a Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Galaţi, iar de la ora 12:00 va avea loc slujba de binecuvântare pentru începerea slujirii la Capela „Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan” din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii din Galaţi.

Joi, 29 noiembrie, la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” se va desfăşura simpozionul ştiinţific „Tânărul creştin, mărturisitor al puterii de vindecare sufletească şi trupească prin Taina Sf. Maslu”. În aceeaşi zi, cu începere de la ora 17:00, la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galaţi se va desfăşura concertul de muzică bisericească „Toată suflarea să laude pe Domnul”.

În ajunul hramului, la ora 18:00, la Catedrala arhiepiscopală şi în toate bisericile din municipiu va fi săvârşită slujba de Priveghere închinată Sfântului Apostol Andrei.

Vineri, 30 noiembrie, în Catedrala arhiepiscopală, Sfânta Liturghie va fi oficiată de ierarhi invitaţi, cu participarea oficialităţilor locale şi a credincioşilor din municipiile Galaţi şi Brăila.


[1] Se află la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judeţul Constantă. În actuala biserica din peşteră, în pronaos, într-o nişă, se afla un fel de pat, scobit iniţial în piatră, despre care tradiţia spune că pe el se odihnea apostolul Andrei. În vara anului 1944, Peştera transformată în biserică a fost sfinţită de către Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. La scurt timp după aceasta, trupele ruseşti invadatoare au distrus-o. Abia după 1990, prin râvna cuviosului monah Nicodim Dincă, biserica a fost refăcută şi redată cultului. Astăzi, mii de credincioşi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trăit Apostolul Andrei.

[2] DOCUMENT

Învredniciţi de darul cel mai sfânt al Evangheliei Cuvântului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, întrupat de la Duhul Sfânt, din Preasfânta Fecioară Maria pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră;

Aleşi fiind încă din primul secol creştin de nespusa Sa iubire de oameni, prin trimiterea în locurile noastre, la străbunii neamului românesc, a celui dintâi chemat la apostolie, Sfântul Apostol Andrei;

Primitori cu bucurie ai mesajului păcii, iubirii şi împăcării între oameni prin propovăduirea adevărului vieţii celei noi în Hristos şi în Biserică de către Sfântul nostru evanghelizator Andrei;

Păstrători şi împlinitori în viaţa de două ori milenară a neamului nostru ai chemării acesteia, prin râvna, jertfa şi fidelitatea neîntreruptă a românilor adăpostiţi sub streaşina bisericuţelor modeste, dar pline de Taina sfântă a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, încurajarea, îmbărbătarea şi mângâierea cea mai mare în timpuri grele şi bune;

Regăsiţi în libertate cu toții, în Biserică, în ciuda a cinci decenii de aspră persecuţie ateo-comunistă, care nu a cruţat nici pe slujitori şi nici pe credincioşi, mulţi fiind aruncaţi în întunecoasele locuri de tortură şi martiriu din lagăre şi închisori pentru mărturisirea Evangheliei;

Împreună cu tot poporul creştinesc, noi, fiii Bisericii mamei naționale Ortodoxe Române din marele oraş de la Dunărea de Jos, auzind chemarea păstorului nostru, Arhiereul Casian, ne-am întrunit la 6 noiemrie 1992 în şedinţa publică a Consiliului nostru Municipal, ales liber şi democratic şi binecuvântat de Prea Sfinţia Sa Episcopul şi, în unanimitate, am hotărât:

Începând cu binecuvântata zi de 30 noiemrie 1992, municipiul Galaţi ia ca patron spiritual pe Sfântul Apostol Andrei, sub a cărui ocrotire duhovnicească să stea până la sfârşiturl veacurilor.

Luând drept martor pe Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu, aşezăm, liberi şi neconstrânşi de nimeni, în numele urbei, semnăturile noastre pe acest duhovnicesc, istoric şi sfânt hrisov, care se adaugă astăzi celor vechi păstrate de la voievozi, ca mărturie a credinţei curate a gălățenilor şi a statorniciei lor dovedite în mod cu totul special de unul dintre cele mai vechi documente creştine de pe pământul românesc, descoperit aici, la Dunărea de Jos, la Barboşi, şi anume mormântul lui Innocens, purtând cruce de aur, cu datare încă din veacul al treilea creştin.

Următori pildei străbunilor, să ne învrednicească Dumnezeu, prin Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul oraşului Galaţi, să împlinim mesajul creştinesc al Evangheliei păcii şi iubirii de oameni prin ataşamentul faţă de dreapta credință ortodoxă în Biserica noastră strămoşească, spre a lăsa generaţiilor viitoare tezaurul nemuritor al valorilor creştine fără nici o ştirbire, nici istorică, nici culturală, nici morală.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Episcopia Dunării de Jos                       Primăria Municipiului Galaţi

+Casian Gălăţeanul                               Ing. Eugen Durbacă

Nebunie

O poezie simplă, dar sinceră! (PREA SINCERĂ, CRED!)

Pesemne, o să-nnebunesc curând –
Azi dimineaţă, când eram în pat,
Am şi visat şi m-am trezit bolând,
Parcă eram bolnav cu-adevărat!…

Un lucru straniu se-ntâmplase,
Deşi simţeam că nu este aşa –
Gândirea încă n-acuzase
Pesudo-mbolnăvirea mea!

Dar tot vedeam o nouă lume,
Cu feţe noi, gubave înaintea mea,
Că parcă, renunţând, voiam a spune:
„Este mai bine să rămână toate-aşa!”

Am înţeles abia într-un final
Ceea ce nimeni nu înţelegea,
Că boala mea era să fiu normal
Şi să-mi dau seama – nebunia mea!

Să nu ne uităm Luminile!

Poetul, scriitorul, traducătorul și publicistul român Romulus Vulpescu s-a stins… Dar rămâne după el, Lumina pe care a izvorât-o din viaţa sa!

Spre nemurire, două memento-uri notabile:

1.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.

Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură, sărutările uzate;

Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treapta tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.

În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.

 

2.

Plecară cărţile din casă

pornind pe ultimul lor drum,

iar stinsul filelor parfum

şir de-ncăperi golite lasă.

De raft, şi-o gioarsă de volum

se-agaţă şi nu vrea să iasă;

absenţa cărţilor apasă

ca un banal regret postum.

Confraţii ce-mi veghează visul

sînt strămutaţi în empireu,

şi-acum constat la rîndul meu

cît de zadarnic mi-a fost scrisul.

Măcar sper, des­tră­mat în moarte,

să mă prefac în colb de carte.

Crucile

Înspre tărâmul celălalt,
E loc închis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci…
Părea tot locul ţintirim,
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad şi de stejar.
Şi cruci de-argint şi de oţel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur şi de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O cruce mare strălucea,
Sub greul ei un om zăcea.
Tu cum de poţi să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?…

Maica Teodosia Laţcu

Versuri în ritm anost

 

Tu pleci,

Eu stau;

Mă strigi,

Nu vreau;

Mai crezi,

Eu plâng –

Acelaşi mod nătâng…

Eu tac,

Tu chemi;

Eu mut,

Te temi;

Nu ştim

Apoi,

Care e drumul înapoi!

De-ar fi

Să vii

Să fim

Noi doi:

Eu – pururi tină;

Tu – veşnici ploi.

„Vinovatul de iubire”

IN MEMORIAM Adrian Păunescu

A plecat deodată, parcă n-ar fi fost,
Ultima speranţă, veşnicul transfer,
Ce dădea la toate, iarăşi chip şi rost,
Zborul nealergic sub un colţ de cer.

L-au iubit cei simpli, l-au hulit cei mari,
Dară nimănuia nu i-a fost dator,
Printre gropi perfide şi actanţi amari,
Demn îşi duce crucea ultimul regizor.

Şi în veşnicia hâdului complot,
Care naşte zilnic cruda răstignire
A fost dat la moarte, ca un vechi ilot,
Afişând lozinca: „Vina de iubire”!…

Dacă nedreptatea se tot face rege
Peste-a vieţii taină, ca un nou tâlhar,
Nu mai da onoare, nu mai da nici lege,
Ci-înviază Doamne, clipele de har!

Să ne mai amintim de frumoasele melodii de odinioară!

Bună dimineaţa!

O rază lină ce coboară
Din trupul Soarelui plăpând
În dimineaţa cea de vară
Este sărutul meu cel blând.
 
Învăluie ca nişte văluri
Mătasea pielii ce-o iubesc,
Printre a zorii zilei aburi,
Încet şi dulce te trezesc.
 
În pragul zilei ce dă viaţă
Şi-nmiresmează cu parfum,
Sfios, o „bună dimineaţă”,
Cu flori, iubire, vis, îţi spun!

Mai mult sau mai puţin îndrăciţi!

Cuvânt la Duminica a V-a după Rusalii

(a vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Dragilor,

Oricât am vorbi despre credinţa creştin ortodoxă şi despre rolul ei în viaţa noastră, ea se reduce la două lucruri simple: virtutea sau patima, viaţa şi moartea, învierea sau damnarea, Dumnezeu sau diavolul.

Pentru cel care înţelege că rostul omului este acela de a lăuda pe Dumnezeu, Ziditorul său, şi de a împlini în persoana sa poruncile Sale iubitoare în vederea mântuirii, pentru unul ca acesta, viaţa, sensul, liniştea şi fericirea sa se găsesc numai la Dumnezeu, iar omul acela se află pe drumul îndumnezeirii.

Dimpotrivă, pentru cel care nu înţelege  toate aceste lucruri mântuitoare(deşi are într-însul glasul conştiinţei care deosebeşte ce este bine de ce este rău), acel suflet se află pe calea pierzării, pe drumul osândei.

Şi în urma alegerii noastre, primim răsplată de la Dumnezeu, care nu este altceva decât o continuare a vieţuirii noastre: pentru cel îmbrăcat cu virtuţi, răsplata va fi dragostea de Însuşi Binele-Dumnezeu, iar pentru cel plin de patimi, răsplata va fi egoismul lui satan.

Deci, întotdeauna avem de ales în viaţă unul din două lucruri: binele sau răul, bucuria sau suferinţa, moartea sau viaţa, cu consecinţele sale!

 

Iubiţii mei,

În acest context, ce avem de învăţat din Evanghelia de astăzi? Două lucruri la fel de simple:

Noi, toţi suntem chemaţi la îndumnezeire, la a fi împreună cu Dumnezeu prin faptele noastre, prin vieţuirea noastră (adică prin jertfa noastră cotidiană), prin îmbrăcarea noastră cu har pentru a rămâne, în cealaltă viaţă, fii ai Împărăţiei, fiii mântuiţi ai lui Dumnezeu. Pentru aceasta a venit Mântuitorul Iisus Hristos, ca pe omul cel căzut în mocirla patimilor să-l ridice prin jertfa Sa, să-l curăţească cu Sângele Său, să-l învieze prin moartea Sa. Sf. Atanasie cel Mare spune clar în acest sens: „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu!”, evident, după asemănare, iar nu după fiinţă!

În acelaşi timp, pe baza libertăţii noastre cu care ne-a înzestrat Creatorul, putem alege celălalt drum, acela al depărtării de Dumnezeu. Bineînţeles, nu este de preferat, pentru că avem datoria de a slăvi pe Făcătorul nostru, şi de a împlini cuvântul Său! Dar, o putem face! Şi din păcate, acest lucru se întâmplă tot mai des în lumea noastră!!!

Aşa precum i-a spus, la începutul lumii, lui Adam, celui dintâi om, aşa ne spune Dumnezeu şi nouă, la începutul vieţii noastre, la Botez: „viaţă şi moarte Ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi! Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor.” (Deut. 30, 19-20)

Astfel, dacă alegem binecuvântarea, atunci alegem viaţa şi împlinirea voii lui Dumnezeu în noi! Dacă alegem păcatul ne atragem moartea şi blestemul Celui de Sus!

Dumnezeu Mântuitorul ne-a spus şi El simplu, în timpul propovăduirii Sale în lume: „Nu puteţi să slujiţi la doi domni, căci sau pe unul îl vom urî şi pe celălalt îl vom iubi, sau de unul ne vom lipi şi pe celălalt îl vom dispreţui; nu puteţi să slujim lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Matei 6, 24)

Deci, dacă slujim lui Dumnezeu, suntem îndumnezeiţi, adică mântuiţi virtual, adică, teoretic, ipotetic, până la pragul trecerii noastre din lume, când o vom primi veşnic!

Dar dacă nu suntem împreună cu Dumnezeu, cum suntem? Deşi este un cuvânt greu, dureros dar, da, aşa este – atunci când nu suntem cu Dumnezeu înseamnă că suntem cu cel rău, cu necuratul diavol, adică suntem îndrăciţi!

Şi fiind îndrăciţi facem faptele celor doi îndrăciţi de astăzi:

– în primul rând, viaţa noastră ni se pare plină de plictis, fără sens, fără gust. Nu mai avem în ce să credem, nu ne mai sensibilizează nimic, nu ne mai incită absolut nimic! Precum cei doi demonizaţi, vieţuirea noastră în răutate ne duce pe târăm pustiu, searbăm, unde nu găsim altceva decât dezgust, plictiseală, nonsens, dezamăgire etc. Sumtem ca nişte morminte, goi, urâţi, fără linişte etc. De aici, până la pasul pe care îl fac unii, din păcate tot mai des, acela al sinuciderii, nu mai este decât un foarte mic pas! Şi astfel devii pentru eternitate al celui rău, în focul osândei, acolo unde este plângerea şim scrâşnirea dinţilor!

– în al doilea rând, ne comportăm ca cei demonizaţi: Suntem tot mai supăraţi, nu vedem nimic bun nicăieri, ţipăm unii la alţii, nu mai avem răbdare, facem lucruri extreme, rupem, spargem, criticăm, ucidem prin cuvânt, dar şi prin faptă etc.

– în al treilea rând, ştim cam ce este cu noi, avem încredinţarea că nu suntem pe drumul care trebuie, dar nu mai avem puterea de a ne ridica! Deşi ştim şi noi, precum cei doi îndrăciţi, că Dumnezeu ne poate salva, îl recunoaştem ca Domn şi Mântuitor al nostru, nu îndrăznim mai mult, pentru că ne-ar părea rău, totuşi, să ne lepădăm deodată de pofta plăcerii!

Şi atunci, tot Dumnezeu Drăguţul ne vindecă pe noi, prin dragostea Sa, izgonind demonul din noi şi dăruindu-ne iarăşi pace, linişte, binecuvântare şi, foarte important, îmbrăcare din nou cu harul Său, care ne duce spre fericirea cea veşnică!

Şi văzând această nouă minune cu noi, trebuie să înţelegem că TREBUIE să rămânem cu Dumnezeu totdeauna, şi la bine, dar şi la rău, până la moarte, pentru că aceasta nu mai este durere, ci doar o poartă spre viaţă!

Dar trebuie să fim atenţi! Diavolul nu se dă scos uşor din noi şi, după cum ne-a învăţat Mântuitorul Hristos: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean”. (Matei 12, 38-45)

Iar Sfântul Apostol Petru completează: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.  Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit.  Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.  Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită,  Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.  Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi.“  (I Petru 5, 5-11)

 

Dragii mei,

Aici, pe pământ, viaţa omului este o permanentă luptă cu forţele celui rău, care se cuibăresc în noi, pentru a primi, răsplătirile cele veşnice şi bune. Cele rele se bizuie pe egoismul din noi, dar Dumnezeu se buzuie pe voinţa noastră, pe libertatea şi dragostea noastră şi pe toate lucrurile bune pe care le-a sădit în noi încă de la creaţie. Ba încă mai avem şi pe Sfinţii Îngeri şi pe toţi Sfinţii ca modele, ba, şi mai mult, avem Biserica şi Sfintele Taine!

Între aceste două coordonate ne ducem existenţa noastră. Altă cale nu există! Ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul! Chiar dacă mai facem din când în când fapte bune, până nu lepădăm din noi toată lucrarea cea rea, atunci nu putem spune că suntem deplin ai lui Dumnezeu!

Atâta timp cât ne dezmierdăm cu mici patimi şi păcate rămânem îndrăciţi, adică în loc de harul divin, avem răutatea şi egoismul celui rău, care ne duc la moarte. Mai întîi la moartea sufletească, apoi la cea fizică, care se va transfoma în moartea eternă, în chinul cel veşnic, în blestemarea eternă!

Deci cine nu ascultă de Dumnezeu şi nu răspunde la dragostea Sa este un pic îndrăcit! Dar această îndrăcire se face tot mai mare, pentru că inima noastră este rece, pentru că conştiinţa noastră este adormită şi pentru că voinţa noastră este omorâtă de propriile noastre patimi!

Deci să avem în faţa noastră, ca pe un strigăt de luptă, aceste cuvinte ale Sfântului Pavel, grăite galatenilor: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.  Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi.  Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.  Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.  Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege.  Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,  Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri,  Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. 

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,  Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. 

Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm! (Galat. 5, 13-25) acum şi pururea şi în toţi vecii. Amin!

„Particula lui Dumnezeu” şi universul prostiei

Omul plin de mândrie şi orbit de putere crede că poate şi face lucruri asemenea lui Dumnezeu, crezându-se Unul ca El. Chiar aşa a gândit şi Lucifer, care s-a considerat pe sine divin, căzând îndată, din lumină în negrul întuneric.

La fel se întâmplă şi cu „cercetătorii”, „savanţii”, „oamenii de ştiinţă” din zilele noastre. Cred că, cu puţina lor minte, dar cu multa migală, vor descoperi, vor înţelege cum procedează Dumnezeu cu noi.

Astfel, zilele acestea e mare vâlvă în jurul unui nou „eveniment ştiinţific”- faptul că s-a găsit, în sfârşit, „particula lui Dumnezeu” prin proiectul CERN.

E uimitor să vezi cum unii aşa-zişi „savanţi” îi bat obrazul lui Dumnezeu, arătându-I că L-a prins pe Acesta cum a creat lumea, ca şi cum ai prinde trucul unui magician!

E drept că Dumnezeu a creat lumea prin materie, dar o materie mult mai infinită şi mai complexă decât pot şti unii. Dumnezeu a creat toate prin lumina cunoştinţei Sale, prin materia pe care El a dat-o, luminată de căldura Sa. Nu ca un mare „bum!” din care s-a trezit misterios Universul, sau ca un iluzionist/păpuşar cum bat câmpii unii.

Dar acestea sunt lucruri care stau în faţa noastră şi nu le vedem!

Poate însă că Dumnezeu chiar aşa a şi creat lumea: printr-o mare acceleraţie a atomilor, pe care noi, pământenii, am descoperit-o abia acum! Ei, şi? La ce ne foloseşte aceasta? La progresul ştiinţei? Aşa au spus, probabil şi arhitecţii Turnului Babel şi se vede, peste timp, progresul lor? La ce? La infatuare? Avem deja o grămadă în lumea noastră!!! Atunci, la ce? La nimicuri şi nimic! E doar o aparentă reuşită „ştiinţifică” în încercarea omului contemporan de a se debarasa de Părintele Său. E ca şi cum copilul i-ar spune mamei sale într-o zi că ştie cum a fost creat, că el nu mai este fiul său, şi poate şi el singur să se creeze!!!

În loc de această mascaradă ştiinţifică, pentru care se dau bani mulţi şi energie multă, propun să se măsoare şi să se găsească originile universului prostiei în care ne zbatem de atâta timp. Cum a apărut el? Care „bing-bang” l-a împins în faţă? Ce particulă l-a determinat să apară şi să ne acapereze pe toţi? Care (dacă e!) finalitatea lui? etc. Aştept răspunsul!

Pentru că, oricât încearcă savanţii lumii să progreseze, Dumnezeu stă sus şi se amuză copios uitându-Se la noi. Zic „se amuză”, pentru că are o dragoste şi o răbdare de om, prea mare pentru câte facem noi! Dacă nu vom înceta cu aceste batjocuri la adresa Lui, e de-ajuns să se încrunte puţin şi toată lumea aceasta (cunoscută şi necunoscută), va pieri brusc, cu particulele ei de atomi, cu tot! Memento: Turnul Babel!

Părintele Galeriu spunea odată, metaforic vorbind despre discursul lui Nietzche că, într-o zi, s-a găsit scris pe un zid aceste cuvinte: „Dumnezeu a murit! semnează Nietzche”. Dar a doua zi, sub aceste cuvinte erau altele: „Nietzche a murit. semnează Dumnezeu”!

Toţi suntem efemeri şi ne ţine mâna lui Dumnezeu. Sunt lucruri mult mai înalte pe care ar trebui să le facem, dar ne complacem în josnicii de tot felul! Iar dacă vrem să arătăm beneficiile ştiinţei, să încercăm să măsurăm drumul lung de la inimă la minte, infinta dragoste a lui Dumnezeu, sufletul omenesc şi trăirile sale şi, poate atunci, universul prostiei umane se va mai dilua puţin, ca să apară din nou pe cerul raţiunii noastre Soarele luminos credinţei!

Revedere

Mi te-am tot închipuit,

oare,

cum ai putea să arăţi iarăşi

cu-aceeaşi privire

de unic senin?…

În ochii tăi

albi

eram numai eu

mai îmbătrânit

cu-aceeaşi vreme

ce a rămas

de la inima ta

până la sufletul meu!…

Revăzându-mă,

am uitat de tine,

Revăzându-te,

am uitat de tot!…

Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven

Newer entries » · « Older entries