In memoriam ADRIAN PĂUNESCU

 

În memoria celui ce a fost (şi va rămâne) „Monumentul” de cultură, conştiinţă şi demnitate românească ADRIAN PĂUNESCU, această pagină a blogului meu îşi propune să familiarizeze pe cititori cu viaţa şi şi personalitatea marelui dispărut dintre noi, în ideea de a fi continuatori ai idealurilor sale!

Mai multe detalii şi texte din/ despre opera şi viaţa sa veţi găsi în categoria „Flacăra” ADRIAN PĂUNESCU.


Adrian Păunescu – Autobiografie


Ar trebui, poate, ca, la anumite vârste, semnificative, / Colţuroase,  rotunde, mici, mari, cum or fi ele, / Cei carele-mplinesc să aibă dreptul suveran, prerogativa / De a decide dacă mai continuă sau se opresc, ei înşişi.


Prea multe evenimente neaşteptate apar, iată,
Indiferent de vârstă, indiferent de meteorologie şi de lume,
Chiar că ar trebui ca fiecare să poată hotărî personal
În ce moment îşi iau rămas bun de la lume şi de la ai săi.

Această nu e sinuciderea, atât de multă hulită de creştini,
Aceasta e doar o soluţie paşnică pentru conflictele
Ce se nasc, astăzi, aproape inevitabil, între generaţii,
Trebie să existe un loc de odihnă pentru harnaşamente.

Probabil că n-aş fi gândit acestea dacă nu simţeam
Că mă aflu în apropierea unei astfel de clipe a despărţirii,
De obiceiurile, de plăcerile şi de durerile vieţii active,
Mă îngrijorează faptul că mă trezesc mai obosit decât mă culc.

Desigur, m-aş putea întreba şi ce-aş putea să fac,
Trecând în rezervă şi trăind-mi zilele rămase, în o dihnă,
Când puţinele ore de somn de care am parte, de ani de zile,
Îmi crează o permanentă şi tensionată stare de vinovăţie.

Amt ot scris despre toate, în această viaţă mereu urgentă,
Ambulanţele mele au lergat încolo şi-ncoace la muribunzi,
Am fost implicat şi în naşteri, mi-amintesc şi de nişte nunţi,
Dar astăzi dau telefon ambulanţelor mele să vină la mine.

Astăzi mă sărbătoresc, protejându-mă prin limbuţie,
cu cinism
De toată mizerabila tăcere la care, fatal, vom ajunge cu toţii,
După ce viermi şi mai răi decât viermii vor lua puterea
Introducând dictatura de dezvoltare în republica viermilor.

Deocamdată, nu vreau să mor, am încă multe de făcut,
Deşi o minimă stare de panică mă terorizează uneori
Şi-ncep să mă gândesc, speriat, cum trebuie să respir,
ca să rezist
Şi să n-o laspe Ana-Maria singură, în ţara
tuturor posbilităţilor

E o vârstă colţuroasă şi rotundă, aceasta pe care,
Prin timpul şi locul în care s-au iubit, mi-au hărăzit-o
Părinţii mei, Floarea şi Constantin, în ciuda
Războiului Mondial,
Care-i omorâse mamei tinereţea şi tatălui meu
calul rechiziţionat

Copil şi adolescent, din sărăcia şi suferinţa în care am trăit,
Cu tata – deţinut politic, cu mama – despărţită,
tata de când eram mic,
Am acumulat, în iernile în care tăiam lemne pentru
bunicii mei,
Şi-n verile, în care munceam alături de ei, energie.

De decenii şi decenii, cu naturaleţe şi disperare, consum
Din acea rezervă de prospeţime a copilăriei mele la Bârca,
Deşi, în ultimii ani, regenerarea se produce cu dificultate
Şi, paradoxal, mă trezesc, adesea, mai obosit, după somn.

Am făcut şi multe greşeli, din inconştineţă sau
din încăpăţânare,
Şi probabil că numai atunci când viaţa m-a obligat
să fiu îneţelept,
Ca să creadă copiii mei în înţelepciunea mea,
am devenit înţelepet,
Ca să creadă copiii mei în înţelepciunea mea,
am devenit înţelept
Şi nici nu am puterea să judec pe imprudentul
care fusesem.

Imprudent, imprudent, dar capcanele esenţiale ale vieţii,
Primejdiile care pândesc pe orice tânar iubitor de glorie,
Nu m-au zdrobit şi, iată-mă, la vârsta pensiei formale,
Întrebând în stânga şi-n dreapta, şi în oglindă,
ce am de făcut.

Pentru orice eventualitate, însă, ca la orice intersecţie,
În mod logic, trebuie să opresc şi să aştept semnalul,
E vremea unei cinstite şi severe introspecţii personale:
Cine eşti tu? Ce reprezintţi? Ce măi doreşti de la viaţă?

Întreaga mea viaţă, chiar de dinainte de a fi venit pe lume,
A fost marcată de contradicţii, controverse, incompatibilităţi,
Mama era – de fetiţă – fragilă, artistă, sentimentală
şi teoretică,
Tata, în schimb, era dur, era pragmatic, era afon şi eroic.

M-am simţit vinovat că între mama şi tata nu putea fi armonie,
Ea – învăţând singură să cânte la pian şi la vioară,
divina de ea,
El – incapabil să îngâne o baladă, însă erou pe front,
Şi deodată am înţeles târziu, că eu sunt imposibila
lor sinteză.

Poate că singura lor clipă de compatibilitate a fost fiul lor,
În rest, ea – dăscăliţă în Basarabia, unde-i trimisese
Antonescu,
El – sublocotenent de artilerie, pe frontul antisovietic,
Când a venit armistiţiul tuturor, a intervenit conflictul
dintre ei.

Astfel, spre nenorocul meu, care avea să-mi devină, noroc,
Am trăit fără mama şi tata, care s-au despărţit violent
Şi bunicii mei patreni, Ioana, analfabetă, Marin, învăţător,
M-au crescut în lumina credinţei, a moralei şi a
Limbii române

După anii de până la intrarea în liceu, la Bârca şi Cârna,
A început umilitoarea, istovitoarea mea fugă prin lume,
Târând dosarul politic al tatălui şi al familiei mele de liberali,
Ferit, pe lângă barierele şi gardurile epocii, să nu fiu interzis.

Mi-am petrecut ultimul an şi anii de facultate, scuzându-mă,
Pentru ca, la 18 ani, atunci când îndeobşte, băieţii
se haiducesc
Şi consideră aventura ca singura cale de a-şi cheltui
toxinele,
Eu să mă însor, dedicându-mă familiei şi, mai târziu, copiilor.

N-am fost, desigur, un înger, n-am ezitat să mă
îndrăgostesc,
În vălmăşagul epocii, de alte şi alte femei, în răzbunare,
Parcă,
Dar a fost o dragoste mare între cei doi tineri poeţi săraci,
Care şi-au început viaţa într-un subsol, cu pereţii căzând
de igrasie.

Am lucrat la lumina zilei, aşa cum am trudit şi umil, în taină,
Pentru familia mea, pentru copiii mei, pentru bunul
meu nume,
Am scris poezii şi am descărcat saci cu cartofi cu
pământ pe ei,
Poetul Ion Brad m-a ajutat să obţin două camere
în Metalurgiei.

Când am putut depune dosarul la facultate, am devenit
student,
Împărţind băncile aceluiaşi an universitar excepţional
Cu Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, Dorin Tudoran şi
alţi
Juni strălucitori ai renaşterii, care tocmai începuse
şi continua.

Am lucrat ca student la revista „Amfiteatru”, proaspăt
apărută,
Eram îndrăzneţ şi neobosit, înfiinţasem Cenaclul Junimea,
Am refuzat să particip la demascarea lui Virgil Tănase,
La o şedinţă,
Am fost ales secetar al organizaţiei UTC de la Uniunea
Scriitorilor.

Geo Dumitrescu m-a chemat, în 1968, la o nouă
„Românie Literară”,
Am condus şedinţa tineretului revoluţionar scriitoricesc,
La care a participat Ion Iliescu, pentru libertate şi drepturi,
Şi el a avut curajul să asculte, şi nu rareori,
să încuviinţeze.

Am fost invitat personal în Statele Unite ale Americii,
în 1969,
Şi Securitatea nu mi-a dat viză, pentru ca la protestul
Ambasadei Americane, Ceauşescu să aprobe plecarea,
în 1970,
Şi America a fost pentru mine o experienţă extraordinară.

Altă dată, voi insista, poate, asupra unor momente greu
de uitat,
Asupra unor revelaţii şi asupra unor răspântii; acum,
Cât încă pot să aleg, decid eu însumi că forma aceasta
succcintă,
A autobiografiei mele, nu poate ţine locul dosarului
de cadre.

Un apel deznădăjduit la esenţe se impune acum,
Totuşi, ce rămâne după atâtea decenii de zbucium
şi luptă,
Ce se întâmplă cu satisfacţiile, cu titlurile, cu averea,
Şi cum va fi prima zi de după cea din urmăplecare?

Eu am o adevărată pasiune pentru instrumentele de scris,
Mă uit, uneori, la stilourile, la pizurile şi la creioanele
mele,
Grupate pe diverse mese şi în diverse sertare din casă,
Mi se pune un nod în gât, gândindu-mă că ele îmi vor
supravieţui.

Când eram tânăr, nu credeam că faptul cel mai importat
De care se pote învrednici omul, pe lume, e să aibă
copii,
Mă corupea gloria, mă atrăgeau călătoriile, idolatrizam femeia,
Voiam să am bani, visam maşini bune, doream casă la
munte.

Într-o zi, tatăl Constanţei a băut mai mult şi mi s-a uitat
în ochi,
Întrebându-mă noi ce avem de gând, de nu facem copii,
Că, uite, vremea trece şi nişte nepoţi ar fi tocmai buni,
Reproşul lui Petrache Buzea m-a sensibilizat, o spun
astăzi.

Astăzi, când nu numai Ioana şi Andrei, ci şi Ana-Maria
Îmi luminează viaţa, trebuie să recunosc, învins şi fericit,
Că nimic n-are niciun gust, în această lume, dacă nu ştii
Să împarţi darurile vieţii cu copiii tăi, dragii tăi copii.

Am simţul ridicolului şi nu-mi pot compune o figură eroică,
Mai ales că îmi cunosc bine slăbiciunile şi defectele
Şi nu mă mai derajneaă eticheta pe care mi-au pus-o
diverşi
Cum c-aş fi, spre deosebire de ei, o personalitate
controversată.

Şi care ar fi de fapt, controversa? Talentul? Caracterul?
Scrisorile personale? Scrierile publice? Totul? Ce anume?
Trecutul? Prezentul? Popularitatea? Singurătatea?
Cenaclul? Faptul că nu beau? Că iubesc? Că exist?
Ce anume?

Preluare din Jurnalul National/ 9 noiembrie 2010

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: