Archive for Studii şi sinteze

O fabulă din înţelepciunea ebraică veche: Alegerea regelui copacilor (Judecători 9, 8-15)

            kingtrees

           Preliminarii

Ca marile naţiuni ale lumii, poporul evreu este un autentic creator de cultură universală. Chiar dacă începuturile ei coincid şi se indentifică permanent cu viaţa religioasă, tocmai acest lucru conferă originalitate şi profunzime. Aprecierea culturii iudaice trebuie privită, în special, prin această „cheie” a religiei, deoarece, în istorie, poporul evreu a fost un popor aparte – singurul care avea credinţa monoteistă, drept pentru care şi literatura ebraică, în mare parte se raportează la această realitate istorică.

Monumentul literar pe care dorim să îl prezentăm în acest referat face parte din perioada veche a literaturii iudaice. Aceasta se regăseşte în culegerea de cărţi folosită atât în religia iudaică, cât şi în cea creştină şi care se numeşte Vechiul Testament (prima parte a Bibliei). Este vorba de fabula alegerii regelui copacilor, cunoscută în iudaism ca „fabula/ apologul lui Iotam” şi care, conform canonului Vechiul Testament, se află în Cartea Judecătorilor, capitolul 9, versetele 8-15.

Iată textul propriu-zis al fabulei: „S-au dus odată copacii să-şi ungă împărat peste ei şi au zis către măslin: «Domneşte peste noi!» Iar măslinul a zis: «Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinsteşte Dumnezeu şi oamenii se mândresc, şi mă voi duce să umblu prin copaci?» Atunci copacii au zis către smochin: «Vino tu şi domneşte peste noi!» Dar şi smochinul a răspuns: «Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cârmuiesc copacii?» Apoi au zis copacii către viţa de vie: «Vino tu de domneşte peste noi!» Şi viţa de vie a zis către ei: «Cum să-mi las eu mustul meu care veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni şi să mă duc să cârmuiesc copacii?» În cele din urmă au zis toţi copacii către un spin: «Vino tu şi domneşte peste noi!» Iar spinul a zis către copaci: «Dacă voi mă puneţi cu adevărat împărat peste voi, atunci veniţi şi vă odihniţi sub umbra mea; iar de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va arde cedrii Libanului»”[1].

            Fabula în literatura ebraică

La începuturile sale, poporul evreu nu era obişnuit cu gândirea abstractă. Asemenea geniului oriental, şi geniul ebraic a căutat întotdeauna imagini, metafore, alegorii şi simboluri pentru a se face înţeles. În această vorbire figurată, asemănare cu elemente ale naturii sau personificarea ei a jucat un rol deosebit. Una dintre aceste metode este fabula (sau apologul).

Fabula de origine orientală. Au fost găsite fabule în scrierile cuneiforme asiriene şi în papirusurile din vechiul Egipt. De asemenea, în afară de autorii din Biblie, găsim şi alţi fabulişti renumiţi din antichitate, cum ar fi: indianul Pilpai (sau Bitpai sau Vişnu-Sarma) care a trăit în jur de anul 2000 î.d. Hr., arabul Locman (cca 1000 î.d.Hr.), frigianul Esop sau latinul Fedru.

În literatura ebraică, fabula (ca şi parabola) face parte din genul maşalului (מוּל- poezie didactică care îmbracă forme foarte variate[2].) Prin această specie literară, se dorea ca învăţătura (morala) să fie dedusă de ascultător şi nu prezentată direct, tocmai pentru a sensibiliza mai mult şi pentru a fi reţinută mai bine.

Cu toate acestea, în cărţile Vechiului Testament găsim doar două fabule propriu-zise: cea enunţată mai sus („cel mai vechi monument literar de acest gen, care se află în Sfânta Scriptură”[3]) şi cea de la IV Regi 14, 9-10[4]. Amândouă sunt luate din regnul vegetal.

             Scurt comentariu teologico-literar

            A. Contextul istoric al rostirii fabulei

Aşa cum am arătat, fabula alegerii copacilor se află în Cartea Judecătorilor (a VII-a carte din canonul Vechiului Testament). În ea se prezintă istoria poporului evreu în vremea celor 360-400 de ani de la moartea conducătorului Iosua (urmaşul lui Moise) şi până la introducerea regimului monarhic (cca. 1050 î.d.Hr.). Numele cărţii provine de la bărbaţii pe care Dumnezeu îi investea cu puterea conducătoare la anumite intervale de timp, numiţi şi judecători – סּפעסי („şofetim”), care guvernau poporul evreu în vremuri de restrişte şi de invadare de către neamurile străine. Stăpânirea lor nu era nici continuă, nici succesivă, ci adesea paralelă, întreruptă pe perioade mai lungi sau mai scurte de pace şi de linişte socială. Unul dintre marii bărbaţi evrei din această perioadă a fost Ghedeon.

Momentul rostirii fabulei este prilejuit de moartea lui Ghedeon, fapt ce îl determină pe fiul său, Abimelec, să se proclame rege în Sichem. Ca să scape de eventualii pretendenţi la demnitatea regală, acesta îi ucide pe toţi fraţii săi, în afară de Iotam, cel mai mic, care reuşeşte să se ascundă.

La ceremonia de învestirii în noua demnitate, Abimelec adună poporul lângă stejarul lui Avraam şi al lui Iacov (strămoşii iudeilor) de la Sichem, însă izbucneşte un protest spontan care întrerupe serbarea, iar în apropiere, pe Muntele Garizim se aude vocea tânărului Iotam. Acesta din urmă se adresează mulţimii şi, prin această fabulă, înfierează fapta mârşavă a lui Abimelec. În scurt timp, se va naşte un război civil în care Abimelec este ucis cu o piatră de moară aruncată în cap de o femeie.

            B. Motivul copacului în cultura iudaică

În cultura şi religia ebraică, copacul joacă un rol deosebit de important. El reprezintă ipostaze ale omului desăvârşit (îndumnezeit). Psalmistul David spune în acest sens: „Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi” (Ps. 91, 12). În unele locuri ei prefigurau prezenţe ale lui Dumnezeu (nu în sens animist!), ci mai mult simbolice – un fel de „axis mundi” personalizat în fiecare comunitate. Istoria omenirii începe cu pomul cunoştinţei binelui şi al răului care a pricinuit neascultarea primilor oameni (Fac. 2, 9; 16-17), se continuă cu stejarul de la Mamvri unde Patriarhul Avraam a primit descoperirea Sfintei Treimi (Fac. 18, 1-16), rugul (tufişul) aprins al lui Moise (Ieş. 3, 1-4), toiagul lui Aaron ce a odrăslit, arătând chemarea la arhierie a acestuia (Num. 17, 1-11) etc.     La realizarea Chivotului Legii (I Regi 5, 6-10), precum şi la Templul din Ierusalim (II Paral. 3-4) a fost folosită o cantitate importantă de lemn din cele mai fine esenţe[5].

De asemenea, în scrierile poetice ebraice, cum sunt Psalmii sau Cântarea Cântărilor se găsesc metafore, alegorii preluate din arboricultură: cedru, finic, chiparos, măslin etc. Putem încadra aici şi genealogia Mântuitorului (începând cu Adam şi continuând cu David) prezentată ca fiind „Arborele lui Iesei” (Isaia 11, 1).

Aşadar, pentru evrei, copacii aveau simboluri aparte:

Cedrul („erez”) – creştea, de obicei în zona Libanului. Dimensiunile acestui copac biblic pot atinge 40 de metri înălţime şi 2,5 metri în circumferinţă. La umbra lor s-au adăpostit de soarele arzător personaje din vechime şi s-au scris texte memorabile despre frumuseţea lor[6]. Fiind verde tot timpul era un simbol al omului drept în faţa lui Dumnezeu. De aceea, ei mai erau numiţi „copacii lui Dumnezeu”.

Chiparosul („beros”) – copac înalt de 13-20 m cu numeroase ramuri mici, având frunzele ca nişte solzi oferă un lemn de construcţie excelent, fiind foarte apreciat de iudei.

Măslinul („zait”) – era considerat un simbol al păcii şi frăţietăţii datorită aspectului rămuros, precum şi simbol al familiei numeroase. Măslinele au constituit permanent o importantă sursă de hrană. Din măsline verzi se obţine cel mai bun undelemn prin presare. Teascul se numea „gat” iar uleiul „semen”. De aici denumirea de Grădina Ghetsimani care s-ar traduce „presă de ulei” deoarece în acea grădină se afla şi un teasc. Undelemnul înmuia şi alina rănile, alimenta opaiţele şi se putea transforma în soluţii bine mirositoare dacă i se adăugau aromate.[7]

Smochinul („teena”) – arbore rămuros, înalt, producător de multă umbră deosebit de răcoritoare într-o ţară însorită. Caracteristica smochinului este aceea că produce fructe în două etape pe an, încărcându-şi permanent ramurile cu fructe verzi dar şi coapte, rămase din florescenţa anterioară. În Vechiul Testament era simbol al belşugului (binecuvântării).

Viţa de vie („ghefen”) – era, după măslin şi smochin, planta cea mai frecventă din Ţara Sfântă. De obicei, via era lăsată să se întindă în smochin, simbolizând, în accepţiunea evreiască, viaţa tihnită şi paşnică (cf. I Regi 4, 25).[8]

Finicul sau curmalul („tamar”) creştea, mai ales în jurul Ierihonului, oraş numit, din acest motiv, „cetatea palmierilor”. Era simbol al desăvârşirii.

Rodierul („charuv”) este un pom apropiat mărului, dar care produce fructe de culoare roşu cărămiziu, cu gust foarte plăcut. Simbol al păcatului.

Isopul, mai mult o tufă decât un arbust, are fructe înguste şi cărnoase foarte frumos mirositoare.

Alţi copaci apreciaţi mai erau stejarul, sicomorul, tamariscul, dudul, salcia (răchita) etc.

            C. Câteva interpretări ale fabulei

Deşi este exprimată cu simplitate, în limba originală vorbirea este de o frumuseţe şi de o strălucire admirabilă.[9] Stilistic, fabula nu cuprinde multe metafore, ci doar personificări, epitete şi hiberbolizări. Construcţia este clară şi precisă, tocmai pentru a-şi atinge scopul. Istorisirea decurge uşor, firesc, după acelaşi tipar (al dialogului între personaje). Doar în final, cuvintele par a fi învălmăşite, amplificând imaginea negativă a personajului principal – spinul.

 Locul în care este prezentată fabula este foarte important – Sichemul (Jud. 9, 7). Este prima aşezare menţionată în Biblie (Fac. 12, 6) şi în el îşi avuseseră sălaş patriarhii Avraam, Iacob şi fiii acestuia. La stejarul din Sichem, Avraam a ridicat un altar Domnului Dumnezeu (Fac. 12, 7). La fel face şi Iacov, după ce a îngropat „dumnezeii străini sub stejar”. (Fac. 33, 20). După ce israeliţii au cucerit Canaanul, osemintele lui Iosif, aduse din Egipt, au fost îngropate aici (Ios. 24, 32) şi tot aici Iosua îi cheamă pe evrei la reînnoirea legământului cu Dumnezeu (Ios. 8, 30-35), iar mai înainte de moartea sa, bătrânii poporului dau jurământ de supunere lui Dumnezeu la Sichem (Ios. 24)[10]. Astfel, aceste adunări reprezentau „o alianţă amficţionită” (uniune de triburi sau asociaţie de oraşe-state, grupate în jurul unui sanctuar comun) cu centrul la Sichem.[11]

 Cetatea Sichemului este flancată de doi munţi: la NE – Muntele Ebal (920 m), iar la SV – Muntele Garizim. Interesant este faptul că muntele de pe care se rosteşte propriu-zis fabula este Muntele Garizim, cel de pe care au fost rostite binecuvântările ce vor veni asupra evreilor în cazul în care vor păzi Legea, în paralel cu Muntele Ebal, de pe care s-au rostit blestemele (Deut. 27, 12-26), la intrarea evreilor în pământul făgăduinţei. Abimelec adunase poporul la stejarul lui Avraam din Sichem, dorind să aibă legimitate în încercarea sa de a se erija într-un conducător descendent din Avraam, „părintele” evreilor.

Iotam era cel mai tânăr dintre cei 70 de fii legitimi ai lui Ierubaal (Ghedeon) şi singurul supravieţuitor al masacrării celorlalţi fraţi de Abimelec[12]. În contrapondere, Abimelec era un fiu nelegitim al lui Ghedeon, născut cu o concubină din Sichem, cea care l-a şi sprijinit la masacrarea fraţilor săi.[13]

Sensul fabulei este simplu: Aşa precum una dintre cele mai nefolositoare plante – spinul – a primit demnitatea de rege, refuzată de cele mai bune plante, tot aşa şi Abimelec nu se deosebeşte prin nicio calitate, ci este, probabil, cel mai nepotrivit om pentru acest rang. Nearticularea cuvântului „spin” din finalul povestirii tocmai acest lucru doreşte a-l reliefa.

Această învăţătură se înţelege din istorisire, dar şi din explicaţia de după prezentarea fabulei (versetul 16). Iotam arată alegoric şi, apoi, precis, că Abimelec, deşi nedemn, a primit totuşi domnia. Pentru alegătorii săi, ca şi pentru sine însuşi, alegerea care s-a făcut va duce la o ruină totală (vezi Jud. 9, 45).

Interpreţii biblici sunt împărţiţi privind sensurile şi simbolurile fabulei. Metodiu de Olimp crede că „acestea nu s-au zis despre copacii care cresc în pământ, pentru că copacii, fiind fără viaţă şi bine fixaţi cu rădăcinile în pământ, nu s-ar fi putut aduna să-şi aleagă rege. Această pericopă se referă la suflete, care, înainte de Întruparea lui Hristos, se năpustiseră nebuneşte spre copacul păcatelor. Şi adresându-se lui Dumnezeu, L-au rugat să aibă milă de ele, să domnească peste ele mila şi milostivirea Sa, pe care Scriptura le redă sub forma măslinului, pentru că uleiul este binefăcător pentru trupuri, este remediu împotriva suferinţelor şi a oboselilor şi izvor de lumină.”[14]

De asemenea, el identifică, prin copaci, momentele revelaţiei lui Dumnezeu de la începuturile omenirii: „Priviţi cu atenţie, nu cumva face aluzie aici la legile date (de Dumnezeu omenirii), de la primul om până la Hristos, legi pe care diavolul le-a contrafăcut pentru a înşela neamul omenesc? Într-adevăr, prin smochin face aluzie la porunca dată omului în Paradis, pentru că atunci când acesta a fost amăgit, şi-a acoperit goliciunea cu frunze de smochin. Viţa aminteşte de cea folosită de Noe, pe vremea potopului, din cauza vinului căreia, pe când a adormit, a fost batjocorit. Măslinul aminteşte de legea dată în pustiu lui Moise, iar smochinul de legea mântuitoare a lumii (venită) prin apostoli, pentru că de la ei am învăţat castitatea, pe care diavolul n-a putut s-o strice.”[15]

Aşadar, „smochinul, prin dulceaţa (fructului său) şi prin belşugul (frunzişului), ne aminteşte de viaţa omului în paradis înainte de cădere, viaţă plină de desfătare. Dar nu numai acum, ci şi altădată în Scriptură, fructul smochinului desemnează ceva mai bun. Viţa, prin bucuria ce a adus vinul ei celor izbăviţi de la mânie şi potop, aminteşte de trecerea omenirii de la starea de teamă şi nelinişte la starea de bucurie. Măslinul, prin uleiul pe care-l produce fructul său, aminteşte de milostivirea lui Dumnezeu: după potop, Dumnezeu iarăşi Şi-a arătat milostivirea Sa către oamenii cei rătăciţi, le-a dat o lege, S-a arătat unora dintre ei şi a hrănit cu untdelemn flacăra virtuţii, care era ca şi stinsă. În sfârşit, spinul simbolizează castitatea; el a fost numit de către unii şi cactus. Probabil că din cauza afinităţii ce-o are cu fecioria, a primit şi două nume: i s-a zis spin din cauză că este inflexibil în faţa plăcerilor; i s-a zis «agnus cactus», din cauza însuşirii sale de a fi totdeauna pur.”[16]

Pe baza acestei interpretări, putem afirma că textul fabulei poate fi unul mesianic, prin identificarea spinului ca simbol al castităţii, iar a focului ca element al purificării: „Dar de când a început să domnească peste oameni castitatea, rătăcirea a fost îndepărtată; Hristos, prinţul fecioarelor, a nimicit răutatea, iar smochinul cel adevărat, măslinul cel adevărat şi via cea adevărată îşi dau rodul lor” spune Metodiu de Olimp.[17]

O altă interpretare, mult mai profundă ne-o oferă Sf. Nil Ascetul, care explică tranşant: „Iar că e propriu oamenilor uşurateci, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desiacând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. (…) Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei un rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora”.[18]

Iar mai departe, comentând morala fabulei, Sf. Nil zice: „Iar bles­temul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele!”[19]

Aşadar şi Iotam, cel care rosteşte fabula, poate fi identificat şi el cu spinul, în măsura în care, prin cuvântul său, el a produs „focul” care a dus la mistuirea tentativei de conducător (nelegitim) a lui Abimelec.

        Implicaţii sociale vechi şi contemporane ale fabulei

În fabulă, totul se derulează în jurul metaforei centrale – spinul, care îl închipuie pe ucigaşul, avidul şi tiranul Abimelec, plantă care nu se schimbă, nu se transformă (aluzie la lăcomia de putere), dar nici nu poate produce niciun bun minim, cum ar fi, în cazul de faţă, umbra (aluzie la neputinţa de a săvârşi binele). De asemenea, prin sintagma „de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va arde cedrii Libanului”, Iotam prooroceşte sfârşitul lui Abimelec (vezi Jud. 9, 16-20), dar şi intrasigenţa sa faţă de cei care se opun lui (omul drept simbolizat de cedru).[20]

E o învăţătură de minte naturală şi perfect aplicabilă şi în zilele noastre: precum vedem în societatea noastră că intelectualitatea, modelele autentice sunt date (de bunăvoie sau forţat) la o parte şi înlocuite cu surogate, tot aşa, pe locurile înalte se suie semidocţii şi inculţii – oameni mici care nu contribuie la niciun bine social, din contră, aduc dezbinare şi tiranie. Acelaşi Sf. Nil Ascetul arată că: „Celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei tre­buie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare”.[21] Căci „dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele!”[22]

Deşi foarte veche în vârsta ei, totuşi această fabulă este extrem de actuală, prin mesajul ei. Personal mi se pare că reprezintă o întărire a unei zicale româneşti că „istoria se repetă”; de aceea, avem menirea de a învăţa de la istorie, chiar şi de la cea universală, pentru a nu-i repeta greşelile!

 

[1] cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 274.

[2] „Când proverb, când maximă, când alegorie, când enigmă, când vorbire inspirată şi misterioasă, dar nimic cu totul limpede din toate acestea” (Lagrange) apud. pr. conf. dr. Ioan Chirilă, Studiul Vechiului Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 357.

[3] Pr. conf. dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 361.

[4] Textul biblic este următorul: „Iar Ioaş, regele lui Israel, a trimis la Amasia, regele Iudei, să i se zică: «Spinul cel din Liban a trimis la cedrul Libanului să-i zică: Dă-ţi fata dupa fiul meu! Şi trecand fiarele sălbatice din Liban au călcat spinul…»” cf. Biblia, ed. cit., p. 411.

[5] Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 213-214.

[6] Dan Cârlea, Cedrii Libanului, baobabi matusalemici, arbori dragon: Copaci legendari din întreaga lume, în „Ziarul Lumina”, ediţia online din data de sâmbătă, 24 noiembrie 2012. Pentru mai multe detalii vezi şi Dan Cârlea, Ce se mai păstrează azi din străvechii arbori biblici: Stejarul Mamvri şi Cedrii Libanului, mărturii ale credinţei din vechime, în „Ziarul Lumina”, ediţia online din data de sâmbătă, 29 iunie 2013.

[7] Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. dr. Emilian Corniţescu, op. cit, p. 60.

[8] Ibidem, p. 63-64.

[9] Pr. conf. dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 361.

[10] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, (VII – Judecătorii. Rut), Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 66.

[11] Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2008, p. 1200.

[12] Ibidem, p. 609.

[13] Ibidem, p. 4.

[14] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, în colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti” (vol. 10), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 109.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 110.

[17] Ibidem, p. 112.

[18] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 26.

[19] Ibidem, p. 27.

[20] Pr. Ioan Sorin Usca, op. cit., p. 73.

[21] Sf. Nil Ascetul, op. cit., p. 27

[22] Ibidem

Sfântul Apostol Andrei – ocrotitorul nostru

sf-ap-andreiViaţa

Andrei era fratele mai mic al Sf. Ap. Petru. Amândoi erau originari din Betsaida Galileii, localitate situată pe malul Lacului Ghenizaret, fiind de profesie pescari.

Deși Sfântul Apostol Andrei era iudeu, numele său derivă din grecescul Andreas, care înseamnă „viteaz”, „curajos”, „bărbătesc”. (Posibil să fie preluat ca nume datorită pregătirii sale intelectuale – vezi episodul cu elinii care cer să fie primiţi de Mântuitorul – sau a virtuţilor sale).

Andrei a fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, împreună cu Filip şi este cel care Îl recunoaşte pe Iisus Hristos ca Mesia Cel prezis de prooroci.

Tot el îi aduce la Mântuitorul pe fratele său, Petru şi pe Prietenul său, Filip (Natanael).

De aici provine caracterizarea lui Andrei ca „cel dintâi chemat” dintre apostoli.

Alte menţiuni ale Sf. Andrei în Evanghelie:

Era unul dintre ucenicii apropiaţi ai Mântuitorului, dar era smerit, neieşind în evidenţă în dauna celorlalţi apostoli.

Totuşi, Sfânta Scriptură îl menţionează pe Andrei la înmulţirea pâinilor şi a peştilor (Ioan 6, 8-9) şi după  Învierea lui Lazăr (Intrarea în Ierusalim) când, împreună cu Filip, îi spune Mântuitorului Hristos că niste elini (greci) veniţi în Ierusalim cu prilejul sărbătoririi Paştelui iudaic, doresc să-L vadă (Ioan 12, 20 – 22).

 

Propovăduirea Sf. Andrei

I. Mai întâi, Andrei l-a însoțit pe fratele său (Apostolul Petru) prin Asia Mică, apoi a trecut în peninsula Balcanică prin teritoriul Turciei de azi, ajungând în Scytia, unde s-a oprit un timp. Apoi ar fi continuat peregrinarea, ajungând până în sudul Rusiei de astăzi. După aceea, s-a întors în Grecia, consolidând comunitățile creștine înființate de Apostolul Pavel și de alți Apostoli, ajungând pâna în Peloponezul grecesc, în oraşul Patras. Acolo a murit ca martir, fiind răstignit pe o cruce în formă de X (adică litera grecească H – începutul cuvântului „Hristos”).

 

II. Potrivit tradiţiei teologilor şi istoricilor,  Sfântul Apostol  Andrei a  fost  primul propovăduitor al Evangheliei la geto-daci.

În Istoria bisericească, Eusebiu de Cezareea (+ 339/340) afirmă: „Sfinţii Apostoli ai Mântuitorului, precum şi ucenicii lor, s-au împrăştiat în toată lumea locuită pe atunci. După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Pârtia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia”.

Calendarul gotic (sec. al IV-lea) şi Martirologiile istorice occidentale (sec. VIII-IX) susţin şi ele ipoteza misiunii Sf. Andrei în Sciţia.

Tradiţia că Sfântul Apostol Andrei a predicat la sciţi a fost reluată şi de scriitori bisericeşti. De exemplu, călugărul Epifanie (sec. VIII), în „Viaţa Sfântului Apostol Andrei”, afirma că între popoarele evanghelizate de el se numărau şi sciţii.

Sinaxarul Bisericii constantinopolitane menţionează că Andrei „a predicat în Pont, Tracia şi Sciţia”. După un alt izvor, păstrat în acelaşi Sinaxar, Sfântul Apostol Andrei ar fi hirotonit că episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani (16, 8).

Există referiri scrise cu privire la trecerea Sf. Andrei pe la noi, la predica lui către populaţia scitică, cum ar fi cele ale lui Tertulian, care îl citează pe Origen, Justin Martirul etc.

 

Mărturii ale prezenţei Sf. Ap. Andrei la strămoşii noştri – Peştera Sf. Andrei

Prezenţa colindelor, a legendelor, a obiceiurilor româneşti închinate Sfântului Andrei, întăresc credinţa că acesta a vestit Evanghelia lui Hristos în ţara noastră. De asemenea, numeroasele antroponime, toponime, hidronime etc. din zona Dobrogei arată urmele Sf. Andrei.

Iată un exemplu: locul unde a vieţuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc poartă numele şi este Peştera Sf. Andrei.[1]

 

Mărturii ale prezenţei Sf. Andrei în zona Galaţiului – Dunărea de Jos

Potrivit cercetătorului Dumitru Manolache, Sf. Andrei, „după ce a ajuns în Asia Mică, a trecut prin nordul Mării Negre, făcând misiune în zona Nistrului, unde azi există o salbă de mănăstiri rupestre, apoi a coborât spre cetăţile greceşti de pe malurile Pontului Euxin. Fără îndoială, a intrat pe gurile Dunării şi a ajuns în zona Galaţiului. Zona Galaţiului, fostul judeţ Covurlui , are cele mai multe tradiţii andreiene, chiar mai multe decât Dobrogea.

După ce a trecut prin cele mai importante cetăţi-porturi de la Marea Neagră, a poposit suficient timp în această peşteră care îi poartă numele, din com. Ioan Corvin, jud. Constanţa. Balada Peşterii Sf. Andrei are trei straturi de informaţii. Cel mai vechi face referire la nişte sfinţi existenţi înainte de sosirea lui Andrei, sfinţi care i-au pus la dispoziţie o casă. Abia după ce apostolul este recunoscut ca purtător al cuvântului Domnului, casa lui Andrei devine schit, deci un loc sacru, şi de aici misiunea s-a desfăşurat, la fel ca în toate celelalte locuri pe unde a mers, în cercuri concentrice. Şi-a trimis ucenici sau chiar a mers personal în întreaga zonă. A făcut misiune atât pe malul drept al Dunării, cât şi pe cel stâng, hirotonind preoţi şi episcopi.

Eu cred că un al treilea cartier general al Sf. Andrei era cel din zona Galaţiului. Să nu uităm că la Bărboşi, chiar în apropierea oraşului Galaţi, în castrul roman de acolo, a fost descoperit primul creştin cunoscut cu numele de la noi din ţară: Inocens, ale cărui rămăşiţe pământeşti au fost până în decembrie 2008 găzduite de Muzeul din Galaţi şi care, prin stăruinţa ÎPS Arhiepiscop Casian, au fost aşezate în capela catedralei episcopale.

Putem aşadar să spunem că, în mod cronologic, în zona Galaţiului a fost primul cartier general al Sf. Andrei, apoi al doilea la Peştera care-i poartă numele, iar al treilea undeva în apropiere de ceea ce unii cercetători numesc cetatea Helis, pe Ialomiţa, între Slobozia şi Călăraşi, la Copuzu. În această localitate există o tradiţie unică în ţară, numită al doilea botez şi practicată în noaptea Învierii. Bătrânii revendică acest obicei de la Sf. Andrei.

În ţară sunt tot felul de alte tradiţii. Cert e că misiunea Sf. Andrei, după părerea mea, a fost de amploare şi de durată, având în vedere că-i prezent în tradiţii care şi azi, în multe sate de la noi, sunt păstrate cu sfinţenie. Şi ar mai fi de reţinut un lucru, consemnat tot de tradiţie: când se afla în nordul Mării Negre, i S-a arătat Hristos în vis şi i-a spus să lase misiunea de acolo, pentru că „sciţii te aşteaptă!”. Atunci a plecat către zona Dobrogei.”

De asemenea, tradiţiile locale menţionează faptul că Sf. Ap. Andrei ar fi întemeiat o biserică pe malul Siretului, în localitatea gălăţeană numită astăzi Şerbeşti.

Se crede că Sf. Ap. Andrei ar fi ajuns până în zona Argeşului. La Mănăstirea Nămăieşti se consemnează o legendă potrivit căreia o icoană a Maicii Domnului zugrăvită de Sf. Ev. Luca ar fi fost adusă de Sfântul Apostol Andrei, care a propovăduit în Dobrogea şi a plecat apoi spre Dacia Superioară, oprindu-se în dreptul unei grote unde se zicea că ar trăi un preot păgân. În dorinţa de a-l creştina pe acesta, Sfântul Apostol Andrei ar fi intrat în grotă, dar negăsind pe nimeni le-ar fi spus celor cu care călătorea: „Nemo est” (Nu este nimeni), de unde şi numele de Nămăiesti. A lăsat însă icoana în această grotă, în partea de nord, aproximativ în acelaşi loc în care se afla acum în biserica mănăstirii.

Potrivit Mitropolitului Nicolae al Banatului, în propovăduirea sa pe meleagurile patriei noastre, Sf. Ap. Andrei ar fi fost însoţit de Sf. Asp. Filip, prietenul şi concetăţeanul său.

 

Martiriul

În perioada ultimă a vieţii a ajuns la Patras, unde a reuşit să o convertească pe Maximila, soţia lui Egheas, conducătorul roman al cetăţii, motiv pentru care a fost torturat, martirizat, răstignit cu capul în jos pe o cruce în formă de X (prima literă grecească a numelui lui Hristos), care poartă denumirea de „crucea Sf. Andrei”. A fost înmormântat iniţial la Patras, chiar pe malul mării.

În oraşul Patras sunt două mari biserici legate de Sfântul Apostol Andrei: biserica cea veche, ridicată pe locul martiriului sau, şi biserica cea nouă – catedrala oraşului.

Biserica cea veche a oraşului, ridicată în imediata apropiere a bisericii celei noi, a fost construită între anii 1836-1843. Lângă această biserică veche se afla şi „fântâna Sfântului Andrei”, încă un loc în care credincioşii vin cu mare evlavie. Conform tradiţiei locului, acesta era locul în care Sfântul Apostol predica „Vestea cea Bună”.

Biserica cea nouă a oraşului, de factură bizantină, a fost întemeiată în anul 1908 de către regele George I, fiind sfinţită în anul 1974 de către mitropolitul oraşului, episcopul Nicodim. Biserica Sfântul Andrei din Patras, este cea mai mare biserică din Balcani, în interiorul ei putând încăpea un număr de 5.500 de credincioşi.

În biserica Seminarului Teologic din Galaţi, în naos este pictat, în 8 scene, viaţa Sf. Ap. Andrei, de la începutul propovăduirii Domnului Hristos şi până la moartea sa mucenicească.

 

Sfintele moaşte

Pe la anul 350 împăratul Constanțiu al II-lea (fiul lui Constantin cel Mare) duce moaștele sfântului Andrei la Constantinopol si le așază în Biserica Apostolilor. Acestea se păstreaza întregi până în jurul anului 850, când împăratul bizantin Vasile I Macedoneanul cedează rugăminților locuitorilor din Patras si le înapoiază capul sfântului Andrei. În anul 1208, în timpul Cruciadei a patra, relicvele au ajuns la Amalfi, în apropiere de Napoli, fiind păstrate în domul San Andrea. În 1462 au fost duse la Roma, din cauza pericolului turcesc. În secolul al XV-lea Papa Pius al II-lea a mutat relicvele sfântului Andrei în catedrala Sfântul Petru de la Roma. În anul 1964 capul sfântului Andrei a fost înapoiat bisericii din Patras.

 

Aducerea moaştelor sale la Galaţi

Din Patras, moaştele Sf. Ap. Andrei nu au mai ieşit în pelerinaj decât în două locuri Rusia şi Ucraina. Abia în anul 1996, timp de 7 zile (12-19 octombrie), ele au venit în România. Evenimentul s-a datorat Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, şi cu încuviinţarea Sf. Sinod al Bisericii Greciei şi cu binecuvântarea ÎPS Mitropolit Nicodimos de Patras.

Racla cu capul Sf. Ap. Andrei a fost adus, mai întâi la Iaşi, la Catedrala mitropolitană, iar în noaptea de 16-17 octombrie 1996 moaştele Sf. Andrei au fost la Catedrala din Galaţi, a Arhiepiscopiei Dunării de jos, pe atunci Episcopia Dunării de Jos.

În data de 19 octombrie 1996, sfintele moaşte însoţite de delegaţia din Grecia s-au întors în Patras.

În anul 2011, la Sărbătoarea Sfântului Dimitrie cel Nou Ocrotitorul Bucureştilor, după 15 ani, a fost adusă şi la Bucureşti pentru prima dată la racla cu sfintele moaşte ale Sfântului Andrei, Ocrotitorul României.

 

Sf. Ap. Andrei – ocrotitorul României

Poporul nostru s-a născut, deopotrivă, român şi creştin. El a primit crestinismul direct de la un Apostol al Mântuitorului – Sf. Ap. Andrei, dar nu a fost o convertire în masă a populaţiei, ci o naştere nouă, a unei naţiuni cu tot cu credinţa sa. Noi nu am fost încreştinaţi de alţii şi ne-am menţinut credinţa noastră de la început.

De aceea, poporul român nu are o data fixă a creştinarii, procesul de primire a Evangheliei desfasurându-se începând cu primul secol, pâna către secolele IV-V.

Popoarele vecine nouă s-au încreştinat mult mai târziu:

–          Primele încercări de creştinare a sârbilor au avut loc la începutul secolului al VII-lea, dar creştinarea în masă s-a produs în secolul al IX-lea.

–          Creştinarea oficială a bulgarilor are loc în anul 864, sub tarul Boris Mihail I (852-889), dar creştinismul pătrunsese încă din secolul al VII-lea.

–          În Rusia, creştinismul a pătruns, potrivit tradiţiei, prin Sfântul Apostol Andrei. Dar ruşii, sub această denumire (că urmaşi ai veregilor scandinavi), sunt cunoscuţi abia în secolul IX. Creştinare oficială a ruşilor s-a petrecut la anul 988, sub cneazul Vladimir.

–          Ungurii, aşezaţi în secolul X în Câmpia Panoniei, primesc creştinismul datorită influenţei populaţiei române din Transilvania şi prin misionari de la Bizanţ. La cererea căpeteniilor ungare Bulcsu şi Gyula, botezaţi în Constantinopol, patriarhul ecumenic trimite în „Turkia” (denumirea data Ungariei de bizantini) pe episcopul sfânt Hieroteos. Către anul 1000, sub regele Ştefan cel Sfânt (997-1038), datărită politicii, ungurii îmbrăţişează catolicismul.

Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a hotărât în anul 1995 că sărbătoarea Sfântului Andrei să fie însemnată cu cruce roşie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997 Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”.

Ziua de 30 noiembrie a fost declarată sărbătoare bisericească naţională.

Abia în 2012, Sf. Ap. Andrei a devenit sărbătoare legală naţională în ţara noastră.

Este un lucru minunat această sărbătorire, pentru că, mai înainte de sărbătoarea naţională a unităţii statului nostru (1 decembrie), sărbătorim pe cel care ne-a adus această credinţă adevărată şi frumoasă nou, românilor. Iar românii din Ardeal, care nu au avut prea multă tangenţă cu Sf. Ap. Andrei, sărbătoresc pe un alt mare Andrei – Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, canonizat la 29 octombrie 2011, prilej cu care au fost aduse, pentru prima dată şi în Ardeal, moaştele Sf. Ap. Andrei.

Aşadar, Sf. Andrei este un sfânt al unităţii, iar 30 noiembrie, este prilej de unitate sfântă a tuturor creştinilor români.

Sf. Andrei este iubit şi cinstit nu numai de noi, românii. El este patronul spiritual al Scoției (steagul scoțian chiar reprezintă crucea sfântului Andrei), al Greciei (alături de Sf. Ap. Pavel), al Rusiei şi al Ucrainei, al Spaniei, al Siciliei. De asemenea, este patronul orașelor Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras etc.

 

Galaţiul – primul oraş din România închinat Sf. Andrei

Toată această renaştere a cultului Sf. Ap. Andrei în întreaga suflare românească se datorează, în principal, oraşului Galaţi. De ce? Iată câteva motive:

–         La Galaţi, pentru prima dată în ţară, o instituţie de cultură şi educaţie a luat ocrotirea Sf. Ap. Andrei. Este vorba de Seminarul Teologic din Galaţi, care în anul 1908, la propunerea Episcopului Pimen Georgescu al Dunării de Jos, Regele Carol I încuviinţează ca această şcoală să poarte denumirea şi ocrotirea spirituală a Sf. Ap. Andrei;

–         În anul 1992, tot Galaţiul este primul oraş din ţară care a luat, în mod oficial, patronajul spiritual al Sf. Ap. Andrei. În ședința festivă a Consiliului Municipal Galaţi din data de 6 noiembrie 1992, s-a adoptat hotărârea oficială ca Sf. Ap. Andrei să devină ocrotitorul oraşului Galaţi.

Aşadar, în anul 1992 s-au sărbătorit pentru prima dată, Sărbătorile Sf. Ap. Andrei la Galaţi sau, mai laic, spus, Serbările oraşului[2];

Trebuie să amintim că ideea unei sărbători a orașului nostru nu este nouă. În anii 1930-1940, se sărbătorea, dar nu la dată fixă, „Luna Galaților” – e drept, fără componenta spirituală  de acum, dar cu manifestări culturale, economice, artistice, sportive și distractive diverse, de o fervoare care aducea Galațiul, timp de o lună de zile, în atenția națională și polariza întreaga activitate a unui oraș care încă regreta anii de glorie ai port-francului, când fusese „Coroana Moldovei”. Ideea „Lunii Galaților” a aparținut atunci unui ziarist,  eminent om de cultură și poet, George Mihăilescu (a scris și patru spectacole de revistă care s-au jucat la Teatrul Central în beneficiul Societății „Urechia”), directorul și patronul ziarului „Acțiunea”, președintele Sindicatului Ziariștilor din Galați. Un om care, de multe ori singur, fără sprijinul autorităților municipale, reușea să organizeze totul și să se implice, nu numai profesional, ci și social într-o antrepriză atât de vastă. El a fost și vice președintele Federației Generale a Presei de Provincie, al cărui prim congres a avut loc la Galați, în 1933, iar în anii următori invita reprezentanți din toată țara ai acestei federații, oameni de cultură la vremea aceea, să participe la manifestările prilejuite de „Luna Galaților”. Bineînțeles, la aceste manifestări participau și preoți care se implicau efectiv în viața socială și culturală a urbei, oficiind și slujbele religioase cu care pornea fiecare început.

–         În oraşul Galaţi, pentru prima dată, o instituţie medicală a luat ocrotirea Sf. Andrei. Este vorba de Spitalul Judeţean de Urgenţă – 1991. Astăzi, există şi alte instituţii şi biserici din Galaţi închinate Sf. Andrei: Seminarul Teologic (sfinţirea bisericii s-a făcut în anul 1998), biserica Sf. Andrei de pe Platforma siderurgică Arcelor Mittal (2002), biserica Spitalului Judeţean (2008), ASCOR Galaţi şi Liga Studenţilor Galaţi (1996) etc.

–         Oraşul Galaţi a primit, în anul 1997, la un an de la aducerea moaştelor Sf. Andrei la Galaţi, „Ordinul Sf. Ap. Andrei” din partea Mitropolitului Nicodim de Patras.

–         Pe data de 12 octombrie 2000, Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi a fost sfinţită de către un sobor de ierarhi în frunte cu PF Patriarh Teoctist şi SS Patriarh Ecumenic Bartolomeu I (urmaşul în tron al Sf. Ap. Andrei), prilej cu care a primit şi al doilea hram – Sf. Ap. Andrei;

–         Al doilea hram al Catedralei Mântuirii Neamului din Bucureşti va fi cel al Sf. Ap. Andrei. Aceasta se datorează ÎPS Casian, care în numele credincioşilor de la Dunărea de Jos, a propus Sf. Sinod această dorinţă;

–         De-a lungul anilor, la prăznuirea Sf. Ap. Andrei au avut loc numeroase activităţi educaţionale, culturale, filantropice, misionare, iar oraşul nostru a primit numeroşi invitaţi de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, ceea ce a făcut ca oraşul acesta să fie numit cu adevărat „inima României” pe 30 noiembrie sau „Capitala internaţională a Sf. Ap. Andrei”.

Sărbătorile Sf. Andrei la Galaţi

Anul acesta se împlinesc 20 de ani de sărbătorire oficială a Sf. Ap. Andrei.

Cu acest prilej, vor fi aduse spre închinare moaştele Sfântului Cuvios Patapie şi ale Sfântului Ierarh Luca al Crimeii, din Grecia, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi cu aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei, de o delegaţie condusă de Înalt Preasfinţitul Mitropolit Dionisie de Corint.

În cadrul manifestărilor dedicate Sfântului Apostol Andrei, în data de 28 noiembrie a.c. va fi oficiată slujba de resfinţire a Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi” din Galaţi, iar de la ora 12:00 va avea loc slujba de binecuvântare pentru începerea slujirii la Capela „Sfinţii Doctori fără de arginţi Chir şi Ioan” din incinta Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii din Galaţi.

Joi, 29 noiembrie, la Seminarul Teologic „Sfântul Apostol Andrei” se va desfăşura simpozionul ştiinţific „Tânărul creştin, mărturisitor al puterii de vindecare sufletească şi trupească prin Taina Sf. Maslu”. În aceeaşi zi, cu începere de la ora 17:00, la Teatrul Muzical „Nae Leonard” din Galaţi se va desfăşura concertul de muzică bisericească „Toată suflarea să laude pe Domnul”.

În ajunul hramului, la ora 18:00, la Catedrala arhiepiscopală şi în toate bisericile din municipiu va fi săvârşită slujba de Priveghere închinată Sfântului Apostol Andrei.

Vineri, 30 noiembrie, în Catedrala arhiepiscopală, Sfânta Liturghie va fi oficiată de ierarhi invitaţi, cu participarea oficialităţilor locale şi a credincioşilor din municipiile Galaţi şi Brăila.


[1] Se află la aproximativ 4 km sud-est de localitatea Ion Corvin, judeţul Constantă. În actuala biserica din peşteră, în pronaos, într-o nişă, se afla un fel de pat, scobit iniţial în piatră, despre care tradiţia spune că pe el se odihnea apostolul Andrei. În vara anului 1944, Peştera transformată în biserică a fost sfinţită de către Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. La scurt timp după aceasta, trupele ruseşti invadatoare au distrus-o. Abia după 1990, prin râvna cuviosului monah Nicodim Dincă, biserica a fost refăcută şi redată cultului. Astăzi, mii de credincioşi vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trăit Apostolul Andrei.

[2] DOCUMENT

Învredniciţi de darul cel mai sfânt al Evangheliei Cuvântului lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, întrupat de la Duhul Sfânt, din Preasfânta Fecioară Maria pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră;

Aleşi fiind încă din primul secol creştin de nespusa Sa iubire de oameni, prin trimiterea în locurile noastre, la străbunii neamului românesc, a celui dintâi chemat la apostolie, Sfântul Apostol Andrei;

Primitori cu bucurie ai mesajului păcii, iubirii şi împăcării între oameni prin propovăduirea adevărului vieţii celei noi în Hristos şi în Biserică de către Sfântul nostru evanghelizator Andrei;

Păstrători şi împlinitori în viaţa de două ori milenară a neamului nostru ai chemării acesteia, prin râvna, jertfa şi fidelitatea neîntreruptă a românilor adăpostiţi sub streaşina bisericuţelor modeste, dar pline de Taina sfântă a împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului Hristos, încurajarea, îmbărbătarea şi mângâierea cea mai mare în timpuri grele şi bune;

Regăsiţi în libertate cu toții, în Biserică, în ciuda a cinci decenii de aspră persecuţie ateo-comunistă, care nu a cruţat nici pe slujitori şi nici pe credincioşi, mulţi fiind aruncaţi în întunecoasele locuri de tortură şi martiriu din lagăre şi închisori pentru mărturisirea Evangheliei;

Împreună cu tot poporul creştinesc, noi, fiii Bisericii mamei naționale Ortodoxe Române din marele oraş de la Dunărea de Jos, auzind chemarea păstorului nostru, Arhiereul Casian, ne-am întrunit la 6 noiemrie 1992 în şedinţa publică a Consiliului nostru Municipal, ales liber şi democratic şi binecuvântat de Prea Sfinţia Sa Episcopul şi, în unanimitate, am hotărât:

Începând cu binecuvântata zi de 30 noiemrie 1992, municipiul Galaţi ia ca patron spiritual pe Sfântul Apostol Andrei, sub a cărui ocrotire duhovnicească să stea până la sfârşiturl veacurilor.

Luând drept martor pe Bunul şi Atotputernicul Dumnezeu, aşezăm, liberi şi neconstrânşi de nimeni, în numele urbei, semnăturile noastre pe acest duhovnicesc, istoric şi sfânt hrisov, care se adaugă astăzi celor vechi păstrate de la voievozi, ca mărturie a credinţei curate a gălățenilor şi a statorniciei lor dovedite în mod cu totul special de unul dintre cele mai vechi documente creştine de pe pământul românesc, descoperit aici, la Dunărea de Jos, la Barboşi, şi anume mormântul lui Innocens, purtând cruce de aur, cu datare încă din veacul al treilea creştin.

Următori pildei străbunilor, să ne învrednicească Dumnezeu, prin Sfântul Apostol Andrei, ocrotitorul oraşului Galaţi, să împlinim mesajul creştinesc al Evangheliei păcii şi iubirii de oameni prin ataşamentul faţă de dreapta credință ortodoxă în Biserica noastră strămoşească, spre a lăsa generaţiilor viitoare tezaurul nemuritor al valorilor creştine fără nici o ştirbire, nici istorică, nici culturală, nici morală.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Episcopia Dunării de Jos                       Primăria Municipiului Galaţi

+Casian Gălăţeanul                               Ing. Eugen Durbacă

„Particula lui Dumnezeu” şi universul prostiei

Omul plin de mândrie şi orbit de putere crede că poate şi face lucruri asemenea lui Dumnezeu, crezându-se Unul ca El. Chiar aşa a gândit şi Lucifer, care s-a considerat pe sine divin, căzând îndată, din lumină în negrul întuneric.

La fel se întâmplă şi cu „cercetătorii”, „savanţii”, „oamenii de ştiinţă” din zilele noastre. Cred că, cu puţina lor minte, dar cu multa migală, vor descoperi, vor înţelege cum procedează Dumnezeu cu noi.

Astfel, zilele acestea e mare vâlvă în jurul unui nou „eveniment ştiinţific”- faptul că s-a găsit, în sfârşit, „particula lui Dumnezeu” prin proiectul CERN.

E uimitor să vezi cum unii aşa-zişi „savanţi” îi bat obrazul lui Dumnezeu, arătându-I că L-a prins pe Acesta cum a creat lumea, ca şi cum ai prinde trucul unui magician!

E drept că Dumnezeu a creat lumea prin materie, dar o materie mult mai infinită şi mai complexă decât pot şti unii. Dumnezeu a creat toate prin lumina cunoştinţei Sale, prin materia pe care El a dat-o, luminată de căldura Sa. Nu ca un mare „bum!” din care s-a trezit misterios Universul, sau ca un iluzionist/păpuşar cum bat câmpii unii.

Dar acestea sunt lucruri care stau în faţa noastră şi nu le vedem!

Poate însă că Dumnezeu chiar aşa a şi creat lumea: printr-o mare acceleraţie a atomilor, pe care noi, pământenii, am descoperit-o abia acum! Ei, şi? La ce ne foloseşte aceasta? La progresul ştiinţei? Aşa au spus, probabil şi arhitecţii Turnului Babel şi se vede, peste timp, progresul lor? La ce? La infatuare? Avem deja o grămadă în lumea noastră!!! Atunci, la ce? La nimicuri şi nimic! E doar o aparentă reuşită „ştiinţifică” în încercarea omului contemporan de a se debarasa de Părintele Său. E ca şi cum copilul i-ar spune mamei sale într-o zi că ştie cum a fost creat, că el nu mai este fiul său, şi poate şi el singur să se creeze!!!

În loc de această mascaradă ştiinţifică, pentru care se dau bani mulţi şi energie multă, propun să se măsoare şi să se găsească originile universului prostiei în care ne zbatem de atâta timp. Cum a apărut el? Care „bing-bang” l-a împins în faţă? Ce particulă l-a determinat să apară şi să ne acapereze pe toţi? Care (dacă e!) finalitatea lui? etc. Aştept răspunsul!

Pentru că, oricât încearcă savanţii lumii să progreseze, Dumnezeu stă sus şi se amuză copios uitându-Se la noi. Zic „se amuză”, pentru că are o dragoste şi o răbdare de om, prea mare pentru câte facem noi! Dacă nu vom înceta cu aceste batjocuri la adresa Lui, e de-ajuns să se încrunte puţin şi toată lumea aceasta (cunoscută şi necunoscută), va pieri brusc, cu particulele ei de atomi, cu tot! Memento: Turnul Babel!

Părintele Galeriu spunea odată, metaforic vorbind despre discursul lui Nietzche că, într-o zi, s-a găsit scris pe un zid aceste cuvinte: „Dumnezeu a murit! semnează Nietzche”. Dar a doua zi, sub aceste cuvinte erau altele: „Nietzche a murit. semnează Dumnezeu”!

Toţi suntem efemeri şi ne ţine mâna lui Dumnezeu. Sunt lucruri mult mai înalte pe care ar trebui să le facem, dar ne complacem în josnicii de tot felul! Iar dacă vrem să arătăm beneficiile ştiinţei, să încercăm să măsurăm drumul lung de la inimă la minte, infinta dragoste a lui Dumnezeu, sufletul omenesc şi trăirile sale şi, poate atunci, universul prostiei umane se va mai dilua puţin, ca să apară din nou pe cerul raţiunii noastre Soarele luminos credinţei!

Sf. Ierarh Atanasie – Părintele ceresc al creştinilor de la Dunărea de Jos

 

De-a lungul istoriei, Dunărea de Jos a dat numeroşi sfinţi Bisericii noastre Ortodoxe Române, începând cu primii mucenici martirizaţi aici şi continuând cu evlavioşii cuvioşi sihăstriţi în această zonă. Astfel, sământa Evangheliei sădită de râvna Sfântului Apostol Andrei, a încolţit frumos şi a dat „rod însutit” în ogorul credinţei, Dumnezeu primind în grădina Împarăţiei Sale florile cele bineînmiresmate ale virtuţilor – Ssfinţii Săi.

Un astfel de sfânt pe care l-am descoperit mai recent (deşi el a fost totdeauna cu noi) este Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului în secolul al XVII-lea şi, pentru o scurtă perioadă de timp (12 ani), arhipăstor al credincioşilor din Galaţi.

Viaţa sa sfântă ne învaţă pe noi, creştinii de astăzi, că orice răutate umană se stinge în credinţa şi cu harul lui Dumnezeu, Cel care este peste toate şi duce împreună cu noi crucea suferinţelor noastre.

Aşadar, prin pilda vieţii sale, Sfântul Atanasie este cinstit cu evlavie de către credincioşii gălăţeni şi nu numai, în fiecare an, la pomenirea sa (2 mai), entuziasmul şi bucuriile măririi sale trecând dincolo de graniţe.

 

Începutul sărbătorii

În al treilea an al cinstirii sale în întreaga Biserică Ortodoxă Română, Sfântul Ierarh Atanasie a fost prăznuit în mod deosebit în Arhiepiscopia Dunării de Jos. Astfel, în preziua sărbătoririi sale, credincioşii gălăţeni s-au adunat în bisericile parohiale din municipiu unde a fost oficiată Slujba Privegherii, adică Vecernia, Litia şi Acatistul Sfântului Ierarh. Apoi, slujitori şi credincioşi deopotrivă, au mers în pelerinaj către moaştele Sfântului, aflate la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi.

La „casele Sfântului” din Galaţi

Pentru cele două biserici din oraş închinate ocrotirii Sfântului Atanasie, sărbătoarea a fost mult mai frumoasă:

Mai întâi la biserica „Sf. Nicolae şi Sf. Atanasie” din centrul oraşului, locul unde Sfântul Atanasie şi-a avut reşedinţa timp de 12 ani de zile, chiar la începutul privegherii au fost aduse sfintele sale moaşte de către un sobor de slujitori în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos. Aici, credincioşii s-au închinat şi au adus slavă lui Dumnezeu pentru pentru o asemenea binecuvântare.

Apoi, racla cu sfintele moaşte a poposit şi la biserica „Sf. Ierarh Atanasie”, acolo unde au fost aşteptate de întreaga suflare a parohiei în frunte cu preoţii slujitori. Şi aici a fost un moment emoţionant, plin de har, văzând cum Sfântul vine aievea, la credincioşii săi, încurajându-i pe calea vieţuirii creştine.

Spre seară, Sfântul Atanasie a ajuns la Catedrala Arhiepiscopală, acolo unde acum trei ani (3 mai 2009) a avut loc ceremonia introducerii sale şi în calendarul Bisericii noastre, sfintele moaşte rămânând aici pentru închinarea tuturor pelerinilor.

Aşadar, la ziua pomenirii sale, Sfântul Ierarh Atanasie a făcut un periplu spiritual la credincioşii săi, tocindu-şi încălţările, aşa precum mărturisesc şi minunile sale şi realitatea sfintelor sale moaşte din Catedrala „Buna Vestire” din Harkov (Ucraina).

Pelerinaj la moaştele Sfântului

În ziua prăznuirii Sfântului, în toate sfintele lăcaşuri din Galaţi s-a săvârşit Sfânta Liturghie. Şi la Catedrala Arhiepiscopală, sub protia Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian, a fost săvârşită sfânta slujbă, prilej cu care întreaga suflare creştinească a Galaţilor s-a putut închina la sfintele moaşte aşezate într-un baldachin amenajat pe esplanada lăcaşului de cult. Au venit pelrini din toate colţurile Eparhiei, din nord şi până la sud, tineri, dar şi vârstnici, bucurându-se deopotrivă de ocrotirea Sfântului. De asemenea, evlavia către Sfântul Atanasie a fost sporită prin psalmodiera la unison a cântărilor Sfintei Liturghii în catedrala arhiplină.

În cuvântul de învăţătură adresat pelerinilor, chiriarhul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian l-a arătat pe Sfântul Atanasie ca „pelerin al Ortodoxiei de la Constantinopol şi Tesalonic în Moldova de Jos, la Galaţi, în timpul lui Vasile Lupu, apoi în părţile slave, la Moscova şi Poltava Ucrainei, unde şi acum, după mai bine de 350 de ani, întreg, pe tron ne povăţuieşte prin sfintele sale moaşte, iar de trei ani, prin înscrierea sa în calendarul Bisericii Ortodoxe Române păstoreşte şi poporul dreptmăritor de la Dunărea de Jos şi nu numai. A ales Sfântul Atanasie să fie pelerin la cele trei centre din Galaţi: mănăstirea sa, «Sfântul Ierarh Nicolae», unde ar fi vrut să se odihnească, parohia sa mai nouă «Sfântul Atanasie Patelarie» şi Catedrala unde a fost proclamat cu cinstire în întreaga Românie. Acestea toate ne arată că sfinţii sunt pelerini între Dumnezeu şi noi, iar noi, mergând pe urmele sfinţilor-pelerini pe pământul nostru, ne unim unii cu alţii, căci şi Sfântul Atanasie este apostolul unităţii creştinilor greci, români şi slavi”.

La final, toţi cei prezenţi au primit binecuvântare din partea Sfântului, prin iconiţa editată special pentru această sărbătoare, dar şi printr-o mică agapă frăţească.

Să rămânem cu Sfântul Atanasie!

Chiar dacă sărbătoarea se încheie, duhul ei rămâne întru cei dreptslăvitori! Sfântul Atanasie rămâne veşnic în inimile calde ale celor ce îi cer solirea şi ajutorul.

Să rămânem cu toţii împreună cu Sfântul Atanasie, ca să biruim durerea şi necazul, dar şi păcatul din noi, pentru ca astfel, viaţa noastră să aibă sens spre mântuire!

Primul hram al Parohiei „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou“ din Galaţi


Preluare din cotidianul Patriarhiei Române – „Ziarul Lumina”,

ediţia de Luni, 31 Octombrie 2011

Ziua de 27 octombrie a acestui an a fost pentru credincioşii din parohia cartierului ANL „Dimitrie Cantemir” din Galaţi una de sărbătoare şi de multă bucurie. În această zi, când Biserica Ortodoxă l-a prăznuit pe Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, credincioşii din această parohie au sărbătorit primul lor hram.

Programul acestei mari sărbători a comunităţii a început cu câteva zile mai înainte de ziua de prăznuire a sfântului, mai precis în data de 22 octombrie 2011, printr-un pelerinaj la sfintele moaşte ale Cuviosului de la Catedrala patriarhală din Bucureşti, binecuvântarea primită simţindu-se în fiecare activitate desfăşurată pe parcursul săptămânii hramului.

Activităţile de hram s-au adresat tuturor categoriilor de credincioşi, începând cu cei mai mici şi până la cei în vârstă, şi au mai cuprins slujba Sfântului Maslu, săvârşită de un sobor de şapte preoţi, un concurs de religie pentru elevi cu întrebări din viaţa sfântului ocrotitor, slujba paraclisului Sfântului Dimitrie şi slujba Privegherii.

Rugăciunea şi trăirea s-au îmbinat în chip armonios, în fiecare zi, în capela tânără, copiii şi părinţii lor având alături pe Sfântul Cuvios Dimitrie viu în icoană, dar viu şi în simţire.

Activităţile şi programul liturgic s-au împlinit cu Sfânta Liturghie din ziua prăznuirii, care a fost oficiată de un sobor de cinci preoţi şi un diacon în capela nou-înfiinţată. Participanţii, tinere familii din cartier, şi-au adus copiii la închinare la primul lor hram. Oblăduirea Sfântului Cuvios Dimitrie s-a făcut simţită într-un sincron duhovnicesc atât la Patriarhia Română, cât şi la capela-cort din Galaţi, fiind trăită cu multă evlavie de biserica vie, enoriaşii acestei tinere parohii.

La finalul sfintei slujbe, pelerinii prezenţi la sărbătoarea primului hram al parohiei s-au bucurat şi de căldura dragostei agapice, primind iconiţe cu Sfântul Dimitrie cel Nou, precum şi pachete cu hrană.

Chipurile oamenilor au fost icoane vii ale trăirii, lumina duhovnicească strălucind în timpul Sfintei Liturghii în ochii închinătorilor. Bucuria întâiului hram al celei mai proaspete parohii gălăţene a luat fiinţă cu binecuvântarea Sfântului Dimitrie, a cărui ocrotire este simţită de fiecare enoriaş. Însuşi cerul s-a împodobit în ziua hramului cu zâmbetul deschis al luminii vii.

Cea mai tânără parohie din Galaţi

Parohia „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou” din Galaţi este cea mai tânără comunitate parohială din acest oraş. Ea a fost înfiinţată la data de 1 februarie 2009, prin hotărâre chiriarhală a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, ca urmare a înmulţirii numărului de credincioşi prin extinderea de blocuri ANL în noul cartier „Dimitrie Cantemir”.

La 1 februarie 2011 a fost numit paroh al tinerei parohii gălăţene pr. Adrian Portase, dată de la care sfintele slujbe au început să fie săvârşite regulat. La început, acestea s-au oficiat în micuţa capelă de la parterul unui bloc, locaţie pusă la dispoziţie de Primăria Galaţi, iar ulterior, prin eforturile credincioşilor şi prin amabilitatea Armatei Române, a fost amplasat un cort militar în imediata vecinătate a blocului, fiind amenajat, după putere, pentru programul liturgic.

Deşi aflată la începuturi, cu greutăţile inerente, parohia desfăşoară diferite activităţi misionar-educaţionale pentru cele 280 de familii de credincioşi, în general tinere, cu venituri medii, cu copii, care locuiesc în această zonă. Printre cele mai importante se află programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”, la care participă numeroşi tineri, dar şi pelerinaje şi concursuri pe teme religioase ori culturale.

(mai multe detalii vizuale pe http://www.edj.ro/index.php/octombrie-2011/2508-hram-capela-anl-dimitrie-cantemir)

„Moartea la Veneţia”

Scurte date biografice despre scriitorul Thomas Mann

Thomas Mann s-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck (Germania), fiind fratele mai mic (cu patru ani) al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, senator şi bogat negustor de grâne şi al Juliei Mann, născută de Silva Bruhns, descendenta unui german şi a unei braziliene. După efectuarea studiilor în oraşul natal, se stabileşte la München, unde lucrează la o societate de asigurări şi colaborează la periodicul satiric „Simplicissimus”.

În 1905 se căsătoreşte cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea şase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori).

Debutează în 1898 cu volumul de nuvele „Micul domn Friedmann” pentru ca, în 1901, publicând romanul „Buddenbroocks” să obţină un imens succes de public şi de critică. În 1919 i se conferă titlul academic de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Bonn, iar în 1926 devine membru al Academiei de Literatură prusiene, senatul oraşului natal conferindu-i titlul de profesor. În 1929 va primi Premiul Nobel.

De la instaurarea hitlerismului, în primăvara lui 1933, naziştii aflaţi la putere declanşează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag titlurile şi i se confiscă bunurile. Între anii 1934 şi 1938 locuieşte în Elveţia, la Küsnacht unde scoate revista „Măsură şi valoare” în care militează „pentru cultura germană liberă”. În 1938, răspunzând iniţiativei Universităţii Prince ton din New Jersey, emigrează cu toată familia în S.U.A., primind cetăţenia americană (1944). Revine în Germania în 1949 pentru o conferinţă despre Goethe la Frankfurt am Main şi la Weimar, fiind distins cu Premiul Goethe şi Premiul Naţional. În 1952, se stabileşte în Elveţia, lângă Zürich. În 1955 conferenţiază la Stuttgart şi Weimar cu ocazia festivităţilor celei de-a 150-a comemorări a morţii lui Schiller, conferindu-i-se, în acelaşi timp, titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităâii din Jena. Între timp, universităţile din Oxford şi Cambridge îi conferiseră acelaţi titlu.

La 12 august 1955, în urma unei aterioscleroze, va înceta din viaţă.

O operă „sensibilă”

Neîncrederea în capacitatea adevăratului artist de a fi fericit sau de a-şi permite „luxul” plăcerii reprezintă, pentru Mann, mai mult decât o expresie concentrată a propriei vieţi, una a vieţii artiştilor pe care îi zugrăveşte în operele sale. Că este vorba de nuvele sau romane, aceştia se dăruiesc eroic artei, nedăruindu-se şi oamenilor. Nici personajul principal din nuvela „Moartea la Veneţia”- Gustav Aschenbach nu face excepţie de la regulă. Aflându-se în oraşul lagunelor pentru a-şi petrece, după o muncă încordată, zilele de odihnă binemeritată, se îndrăgosteşte de chipul unui tânăr în a cărui armonie va descoperi întruchiparea operei de artă. De aceea, va continua să rămână în Veneţia chiar şi atunci când mirosul pestilenţial al canalelor prevesteşte apropierea unei groaznice epidemii, găsindu-şi astfel moartea. Viaţa lui Aschenbach de până la plecarea la Veneţia stă sub semnul apolinicului. Eroul este stăpânit încă din tinereţe de un simţ exagerat al perfecţiunii; „socoteşte acest simţ ca fiind însăşi esenţa şi natura intimă a talentului şi de dragul lui îşi strunise simţirea, potolind-o.”

Călătoria la Veneţia, privită chiar din această perspectivă a dezlănţuirii dionisiace, are şi o conotaţie psihanalitică; ea echivalează cu o „coborâre” în inconştient. Mediul acvatic, cu derivatele sale specifice (noroiul, mlaştina, mâlul), alături de mirosul fetid, de putreziciune („[…] pe latura umbrită a pieţei, simţi deodată în văzduh un iz ciudat, pe care i se păru că-l mai simţise, fără să-l bage în seamă, şi în zilele din urmă, un miros dulceag de medicamente, care te făcea să te gândeşti la mizerie, la răni şi la o curăţenie de mântuială, un iz ce dădea de bănuit”), simbolizează domeniul neclar, ambiguu şi primejdios al inconştientului.

Descrierea oraşului începe, odată cu apropierea bărcii care aduce pe turistul german: „La dreapta lui se ivi deodată, netedă, coasta. Se vedeau bărci pescăreşti alunecând pe mare şi, nu departe, Insula Băilor. Vaporul o lăsă în urmă, pe stânga, încetinându-şi mersul şi lunecând prin canalul îngust, cu acelaşi nume, ca să se oprească apoi pe lagună, în faţa câtorva colibe sărăcăcioase, aşteptând să sosească barca serviciului sanitar.” Drumul pe mare se face pe un vas vechi; cabina are aspect de peşteră, căpitanul are o barbă de ţap. Vasul este, prin urmare, un fel de vehicul infernal, un fel de luntre a lui Charon care face trecerea către o altă lume. Această lume nu este altceva decât propriul inconştient: „Cine n-ar fi fost pradă unei înfiorări trecătoare, unui simţământ tainic de teamă şi de apăsare, urcându-se pentru întâia oară, sau după o lungă dezobişnuinţă, într-o gondolă veneţiană? Vehiculul acesta, moştenit, în înfăţişarea lui primitivă, de pe vremea baladelor, şi negru cum doar sicriele sunt, aminteşte de întâmplări mute şi criminale în mijlocul plescăitului nocturn al mării, aminteşte şi mai mult încă de moartea însăşi, de catafalcuri, de îngropăciune şi de călătoria cea de pe urmă”.

Aşadar, călătoria la Veneţia echivalează cu o defulare a personajului. Oraşul contaminat de holeră simbolizează astfel conştiinţa invadată de pulsiunile inconştientului: „Aerul acesta al oraşului, mirosul acesta uşor de putreziciune venind dinspre mare şi mlaştină, care mai adineauri îl îndemnase stăruitor să plece, le trăgea acum adânc în piept, dureros de pătimaş.”

Încă înainte de plecare, când abia are revelaţia „dorului” de a călători, Aschenbach are viziunea manifestării involuntare a unor imagini din inconştient: „Înaintea ochilor păru că i se arată o întindere tropicală, mlăştinoasă, sub un cer acoperit de ceţuri groase, o întindere umedă cu o vegetaţie luxuriantă, un soi de lume primitivă şi sălbatică alcătuită din insule cu râuri ce aduc noroiuri şi nămoale.”

Toată descrierea oraşului este pusă în strânsă legătură cu apa sau cu elemente ce ţin de apă: „Era vechea, binecunoscuta călătorie prin lagună, care ducea de-a lungul Canalului Grande, pe dinaintea lui San Marco. (…) Grădinile publice rămaseră în urmă, piazzetta se ivi încă o dată în toată nobila ei graţie, după care urmă şirul lung al palatelor, şi după cotitura ce o făcea canalul apăru minunatul arc de marmură al lui Ponte del Rialto.”; „(…) în timp ce străbătea labirintul tulbure al canalelor, trecând pe sub balcoanele graţioase de marmură, străjuite, de o parte şi de alta de lei de piatră, pe lângă zidurile mucegăite, alunecoase, pe dinaintea unor palate ale căror faţade erau pline de melancolie şi care-şi oglindeau frontoanele uriaşe în legănarea uşoară a apei, ceru să fie dus până în piaţa San Marco.”

Un loc important îl reprezintă plaja care, fiind animată şi plină de străini, constituie, după personaj, adevărata comoară a oraşului: „Înfăţişarea animată a plajei, spectacolul acesta al unei civilizaţii care, lepădându-şi grijile, îşi caută plăcerea la marginea elementelor naturii, îl amuză şi îl bucură ca niciodată înainte. Mare, cenuşie şi calmă, era plină de copii ce se bălăceau prin apă, de înotători, de tot felul de oameni în costume multicolore care, cu braţele încrucişate sub cap, se odihneau pe moviliţele de nisip. Alţii vâsleau în bărci mititele fără tălpoaie, vopsite în roşu şi albastru, sau se răsturnau râzând. În faţa şirului lung de cabine, pe platformele cărora puteai să şezi ca pe-o mică verandă, unii se jucau, alţii se odihneau trândăvind, se făceau vizite şi se stătea la taifas: o preocupare vădită de eleganţă vestimentară matinală, alături de o etalare de trupuri goale ce se bucurau cu îndrăzneală de libertăţile pe care le oferea plaja. Mai în faţă, pe nisipul umed şi tare, se plimbau oameni în halate de baie albe, sau în pijamale largi, în culori ţipătoare. Pe dreapta, o cetate de nisip, clădită de copii, era împodobită cu steguleţe în culorile tuturor ţărilor din lume. Vânzători de scoici, de prăjituri şi de fructe îngenuncheau, întinzând şi oferindu-şi marfa. Pe stânga, în faţa uneia din cabinele aflate de-a curmezişul celorlalte, cu faţa spre mare, şi care închideau de partea asta plaja, se stabilise o familie rusească: bărbaţi cu dinţi mari şi cu bărbi, femei coapte şi leneşe, o domnişoară de prin ţinuturile baltice, care şedea în faţa unui şevalet şi picta, scoţând mereu strigăte de deznădejde, doi copii blajini şi urâţi şi o slujnică bătrână cu o basma pe cap şi cu gesturi supuse de roabă. Trăiau delectându-se, mulţumiţi, strângându-şi necontenit pe nume copiii, care, neascultători, se zbenguiau împrejur, glumeau cu paznicul hâtru şi bătrân, de la care cumpărau zaharicale rostind unele cuvinte italieneşti pe care le învăţaseră între timp şi se sărutau pe obraji, fără să le pese de cei din jur care-i urmăreau cu privirea.” Lumea cosmopolită a oraşului este întâlnită şi la restaurantul hotelului, unde „în faţa lui se deschidea un orizont larg, atotcuprinzător. Se auzeau, confuz, convorbiri în toate limbile mai răspândite. Ţinuta de seară, pretutindeni valabilă, această uniformă a bunei-creşteri, strângea laolaltă, cel puţin aparent, toate neamurile de oameni într-o unitate tipică, cuviincioasă. Vedeau chipul lunguieţ şi smochinit al americanului, numeroasa familie rusească, doamne engleze şi copii germani întovărăşiţi de bone franţuzoaice. Elementul slav părea precumpănitor. În imediata lui apropiere se vorbea polona.”

Dar oraşul are şi o altă latură pe care Aschembach o va simţi profund. Contrastul este izbitor: „Peste zidurile mucegăite împrejmuind micile grădini suspendate, se vedeau atârnând potire înflorite, albe şi purpurii, cu mireasma lor de migdală. În luciul tulbure al apei se oglindeau ornamente maure ale ferestrelor. Treptele de marmură ale unei biserici coborau în adânc; un cerşetor ghemuit pe o treaptă şi ţinând pălăria în mână, îşi arăta albul ochilor, făcând pe orbul; un negustor de antichităţi, din pragul dughenii, făcea tot felul de schime slugarnice, poftindu-l pe trecător înăuntru, cu nădejdea că-l va putea păcăli. Asta era Veneţia, frumoasa linguşitoare şi dubioasă – oraşul pe jumătate închipuire de basm şi pe jumătate capcană pentru străini, în al cărei aer îmbâcsit arta se desfătase odinioară, luând un avânt nestăvilit şi inspirând muzicienilor melodii ce leagă şi încântă simţurile. Lui Aschembach i se părea că ochii i se adapă din splendoarea bogăţiilor trecute şi că urechea îi e plină de acele melodii; dar, cum în acelaşi timp îşi aminti că oraşul este bântuit de boală, că se tăinuie acest lucru din setea nemăsurată de bani, ochii săi iscodiră cu şi mai multă stăruinţă gondola ce plutea în faţa lui.” Inconştientul se manifestă în conştiinţă (Veneţia) ca boală care aduce cu sine un desfrâu general: „Corupţia celor din fruntea Veneţiei, laolaltă cu nesiguranţa şi starea excepţională în care ajunsese oraşul din pricina morţii care bântuia cu furie, duse la un oarecare dezmăţ al păturii de jos a populaţiei, la o dezlănţuire a instinctelor josnice…”.

Călătoria în oraşul lagunelor nu este una voluntară. Ea este o cădere, o rătăcire în inconştient, o defulare nedorită, dar imposibil de oprit. Finalul, aşadar, nu aduce o revelaţie (ca în cazul călătoriilor iniţiatice), ci duce către dezastru (moarte). Falsa contemplare a frumosului în sine din finalul nuvelei îi va aduce prin urmare damnarea: „Îşi aminti de o clădire albă, împodobită cu nişte inscripţii ce luceau de îndată ce cobora scara şi în a căror mistică străvezie ochii duhului său rătăciseră, de chipul ciudat al drumeţului, care deşteptase în omul pe cale să îmbătrânească dorinţa temerară de a călători cât mai departe, printre străini. Şi gândul de a se întoarce acasă, de a chibzui treaz, de a nu cruţa nici una din ostenelile pe care i le cerea măiestria îl scârbea în aşa măsură, încât pe faţa lui se ivi o schimă ce dovedea o durere fizică reală”.

Într-o ideală formulare din această nuvelă, Thomas Mann spune: „Cel mai neverosimil oraş din lume (…) generează absurdul, falsul, disproporţionalul şi nepermisul”. Aşadar, oraşul Veneţia se prezintă, după scriitor, ispititor de frumos dar, în acelaşi timp, plin de nesiguranţă. Chiar dacă este un oraş la care visează toată lumea (marinarul i se destăinuie lui Aschenbach: „Frumos loc v-aţi ales, domnule! Veneţia, ah, Veneţia! Ce minunat oraş! Ce irezistibilă atracţie pentru omul cult! Ce istorie şi ce plăceri oferă!”), el pare un oraş grav, care ascunde un mister morbid: „Pe stradă domnea un zăduf de nesuferit. Aerul era atât de greoi şi de încărcat, încât duhorile ce ieşeau din case, din prăvălii, din birturile populare, aburii de ulei, norii de parfumuri şi atâtea altele se amestecau într-un fel de pâclă groasă, apăsătoare, care nu voia cu nici un chip să se depărteze. Fumul ţigărilor rămânea pe loc, risipindu-se anevoie. Înghesuiala de pe uliţele strâmte, în loc să-l amuze pe plimbăreţ, îl supăra. Cu cât mergea mai mult, cu atât simţea cum îl indispune acea stare ciudată pricinuită de sirocco, care moleşeşte şi aţâţă în acelaşi timp. Îl trecea o sudoare neplăcută. Ochii i se împăienjeneau, răsuflarea îi devenise greoaie, avea febră şi tâmplele îi zvâcneau. Ca să scape, fugi din străzile pline de dugheni şi ajunse, trecând peste câteva poduri, în ulicioarele locuite de oameni nevoiaşi. Aici îl plictisiră cerşetorii, în timp ce duhorile canalelor îl împiedicau să respire. Se opri într-o piaţă mică, liniştită, într-unul dintre acele colţuri veneţiene ascunse în inima oraşului, care parcă sunt desprinse dintr-un basm, uitate şi fermecate, şi, odihnindu-se la marginea unei fântâni, înţelese în timp ce-şi ştergea sudoarea de pe frunte că trebuie să plece din Veneţia.”

Nu epidemia este boala oraşului, ci ambiguitatea. Ea stăpâneşte Veneţia.

De aceea, oraşul devine un vast labirint pe care personajul nu-l înţelege şi din care nu poate scăpa. E o imensă „tentaculă” care îl prinde şi nu-i dă voie să plece. E o capcană misterioasă ce nu ucide pe loc, ci lent, dar sigur.

Veneţia este asemenea unui muribund care, în agonia sa, îi duce pe toţi la agonie.

Tristeţile Mântuitorului. După Înviere

Pentru marea majoritate dintre noi, Învierea Domnului sau Sfintele Paşti ne împarte în două categorii: cei care am aşteptat sărbătoarea şi cei care dăm un nou motiv manifestărilor noastre puerile, cotidiene şi banale. Dar nimeni dintre noi nu cred că s-a gândit că, de fapt, Învierea ne aşteaptă pe noi!!!

De ce spun aceasta? Pentru că Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos din morţi nu este numai o sărbătoare, o celebrare a celei mai mari minuni săvârşite în toată istoria neamului omenesc (şi asta o spun doar pentru cei care pot conştientiza firesc acest lucru!!!), ci este, fără a încerca alte epitete, o realitate sinceră şi directă care se trăieşte an de an şi la care suntem chemaţi cu toţii să luăm parte – învierea din păcat, greutăţi şi/sau griji împreună cu Hristos.

De aceea, cred că există un semn de tristeţe printre cei care ne regăsim în noaptea sfântă a Paştilor şi vedem cum o mare parte dintre noi, se despart rapid de binecuvântarea Domnului, deşi cred cu tărie că primirea Luminii Sfinte e de ajuns pentru toată osteneala lor. Este trist apoi să vedem cum alţii pot motiva lipsa de la întâlnirea cu Mântuitorul cel înviat prin participarea asiduă la alte lucruri lumeşti, mai distractive.

Este trist iarăşi cum şi noi, după ce mai venim din ce în ce mai sporadic, în următoarele zile ale praznicului la biserică, ne întoarcem tiptil către deşertăciunile noastre zilnice, către suferinţa cotidiană a zgomotului şi a grijilor „vieţii”. Şi murmurăm obosiţi un „Hristos a înviat!”, doar din inerţie sau pentru că aşa „se cade”!

Dar este trist pentru că toate acestea ne aduc singuri dureri şi întristări, înstrăinându-ne unii de alţii, dar, mai ales, aduc tristeţe în ochii Mântuitorului nostru care ne-a răscumpărat şi înviat pe noi din tirania morţii şi a păcatului, şi care acum, la Sărbătoarea Sa, ne aştepta pe toţi – fiii Lui – să fim luminaţi în jurul prezenţei Sale mântuitoare.

Dar Dumnezeu e bun şi an de an încercăm să ne ridicăm pe scara virtuţilor din această grosolană trăire lumească, dar ne coborâm repede, când prima ispită ne apare în faţă!

Fără Înviere nu am fi nimic! De fapt nici nu suntem, dar Dumnezeu atât de mult ne-a iubit şi ne-a înnobilat prin jertfa Sa, încât şi acum, când aceste lucruri se repetă, ni se oferă constant, lumea tot nu înţelege sfânta chemare şi nu dă un răspuns sincer Creatorului şi Mântuitorului ei. Căci El este şi rămâne cu noi, deşi încercăm ades să nu-L simţim şi să nu-L vedem în viaţa noastră – „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!” (Matei 28, 20) aşa le-a spus Hrtistos ucenicilor Săi şi, prin ei, la toată lumea, împlinind astfel, promisiunea sfântă a unui Mântuitor.

Noi însă nu vrem să rămânem în dragostea Lui, în bucuria Lui, întru Învierea Lui, ridicându-ne din  noroiul patimilor noastre la curăţie şi încercând astfel şi pe alţii a lumina şi a aduce la comuniunea tainică a Trupului lui Hristos înviat.

Sfântul Serafim de Sarov spunea în fiecare zi din an: „Hristos a înviat!” pentru că simţea şi trăia continuu acea bucurie inexprimabilă şi mântuitoare a Învierii Domnului şi încerca astfel că fiecare om să se bucure şi să trăiască mărturisind adevărul Învierii.

Să facem şi noi aceasta: să înviem în fiecare zi, în fiecare clipă a vieţii noastre! Căci dacă Mântuitorul a înviat, nimic nu ne mai poate birui nici pe noi, fiii Săi: nici păcatul, nici durerea, nici tristeţea, nici blestemul, nici grijile, nici moartea! Pentru că El ne va întări totdeauna!

Altfel, suntem creştini doar numele şi călcăm în picioare darul sfânt, aşa precum odinioară, cei păgâni spuneau: „ce sublim este Creştinismul, dar ce indiferenţi sunt creştinii!” (M. Gandhi).

Învierea ca spectacol?

Odată cu evoluţia lumii în care trăim la o sumă întreagă de nonvalori şi pseudo-caractere, încet-încet şi interiorul nostru s-a transformat, s-a adaptat mai bine zis la „noile cerinţe” ale lumii postmoderniste. Astfel, nu mai suntem atraşi de normalitate, ci suntem interesaţi din ce în ce mai mult de inedit, original, dar senzaţional, spectaculos. Nu mai suntem mişcaţi şi nu mai corelăm viaţa noastră după lucrurile care sunt fireşti şi care au fost demonstrate ca fiind aşa de către înaintaşi, ci ele au căpătat un fel de învechire, de patină a timpului, care nu ne mai foloseşte la nimic.

În fuga noastră cotidiană, căutăm cu ochii minţii surogate ale existenţei menite a ne reda vitalitatea fizică şi psihică şi vedem doar spectaculosul din orice, ceea ce este nemaivăzut, nemaiîntâlnit, extraordinar, de neegalat vreodată. Cu alte cuvinte căutăm senzaţionalul, dorim senzaţionalul, oferim senzaţionalul, trăim cu senzaţionalul!

Astfel, rutina noastră zilnică a căpătat noi valenţe, la fel de banale, în fond, odată cu raportarea noastră doar la lucrurile nemaivăzute cărora le acordăm o importanţă vitală.

Din păcate, acest lucru, al dorinţei de senzaţional se simte şi pe plan spiritual: am ajuns să trăim doar cu senzaţionalul izvorât din credinţă! Astfel, fără a asuma în viaţa noastră lăuntrică normele duhovniceşti, mergem la cea mai frumoasă sau mai mare biserică din oraş pentru că acolo slujeşte cel mai bun orator, mergem la cea mai cunoscută mănăstire din ţară, pentru că acolo se află cel mai mare duhovnici, ne lăudăm că ne-am spovedit la ei, ţinem post negru că „aşa e bine” în fiecare vineri, şi ne împingem versatil la sfintele moaşte sau la primirea agheasmei, avem geanta plină de iconiţe şi de cărţi de rugăciuni etc.

Astfel, pentru marea majoritate  a credincioşilor, Biserica şi viaţa duhovnicească nu mai este văzută ca o instituţie de normalitate, de restabilire a valorilor autentice, care se pot însuşi pe seama unei ordini fireşti a lucrurilor, ci ca un fenomen extraordinarieşit din sferele firescului şi care furnizează spectaculosul pe plan sufletesc.

Şi în noaptea Sfintelor Paşti, vedem mai abitir ca de obicei, că tot ceea ce „mişcă” (trezeşte) pe omul contemporan creştin ortodox este doar ritualul Sfintei Lumini, pe care nu îl înţelege şi pe care nu va căuta să-l înţeleagă şi să şi-l împroprieze vreodată, dar la care participă din dorinţa de a se hrăni cu spectaculosul din această zi în care a auzit că e „sfântă şi mare”.

E drept că ritualul şi slujbele Bisericii Ortodoxe sunt atât de frumoase, pline de simboluri, de analogii cu persoane şi întâmplări din istoria mântuirii, încât te pot impresiona, entuziasma enorm, însă nu numai aceasta este rolul lor: ele transmit fizic şi direct harul lui Dumnezeu pentru fiecare om care îl cere şi îl asumă.

Astfel şi Sărbătoarea Învierii Domnului: ea este nu numai o comemorare (o aducere aminte) al evenimentului deosebit de important petrecut în istoria umanităţii, ci este şi trăire, însuşire fidelă a umanităţii îndumnezeite a Mântuitorului. Practic, pentru cel se pregăteşte spiritual, Învierea este şansa de a ieşi, de a ne ridica prin harul dumnezeiesc, din orice eşec, dezamăgire, greşeală, păcat şi patimă oferite de lumea contemporană şi învierea psihicului, a raţiunii şi a simţirii la curăţia normală (oricât de banală ar părea ea) a omului.

Chiar dacă vorbim de spectaculos în actul Învierii Domnului, aceasta este cu mult mai mare (uriaşă) faţă de cât am putea-o înţelege sau conceptualiza-o noi. Ea pune în evidenţă faptul că prin lucrurile „mici”, nesemnificative, aparent banale, blamate şi considerate arhaice de către tumultul lumesc, ne putem ridica la starea de înviere.

Aşadar, ascultând şi împlinind poruncile „aşa-zise mici” ale Bisericii cu privire la viaţă, considerate, pe nedrept, îmbătrânite, neavenite, expirate, etc., mântuirea (învierea din „normalitatea” răului, a urâtului) va fi un lucru cu adevărat „spectaculos”!

Despre etimologia „Crăciunului”

„Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-ea zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

(Sfânta Evanghelie după Luca, cap. II, v. 8-14)

… continue reading this entry.

Periodicului eparhial „Călăuză ortodoxă” al Arhiepiscopiei Dunării de Jos – 20 de ani

Sâmbătă, 27 noiembrie, la ora 10:00, în Sala „Episcop Melchisedec Ştefănescu” din incinta Centrului Eparhial Galaţi, va avea loc un simpozion aniversar dedicat împlinirii a 20 de ani de apariţie neîntreruptă a periodicului eparhial „Călăuză ortodoxă”, al Arhiepiscopiei Dunării de Jos.

La acest simpozion, care se doreşte a fi o întâlnire de suflet între reporterii, redactorii şi colaboratorii care au trecut prin redacţia periodicului eparhial în toţi aceşti ani, vor mai participa colegi la cotidianul Patriarhiei Române „Ziarul Lumina” şi revista „Vestitorul Ortodoxiei” (Bucureşti), precum şi de la câteva redacţii eparhiale din ţară, cum ar fi „Bărăganul ortodox” (Slobozia) sau „Cuvânt bun” (Tulcea), dar şi din presa locală laică (cotidianul gălăţean „Viaţa liberă” şi TV Galaţi).

Un aspect inedit este prezenţa la eveniment a câtorva redacţii ale revistelor şcolare din oraşele Galaţi şi Brăila, prin aceasta dorindu-se a se iniţia un dialog între generaţii, dar şi o apropiere a tinerilor de aspectele misionare ale Bisericii.

Omagiere a revistei şi lansări de carte

În cadrul simpozionului, care va fi prezidat de către Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos, va avea loc lansarea unui volum festiv al revistei, alcătuit din texte semnificative privitor la interviuri şi cuvântări ale unor personalităţi importante din viaţa bisericească, dar şi laică, evenimente eparhiale importante, cultură, educaţie, pastoraţie şi viaţă monahală, apărute între paginile ei de-a lungul istoriei sale, precum şi un DVD cu arhiva digitalizată a revistei din anii 2006-2010.

Simpozionul va continua cu alte lansări de carte la Editura Eparhială, dintre care menţionăm: „Arhiepiscopia Dunării de Jos: Istorie bisericească, misiune creştină şi viaţă culturală” – vol. II; „Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos” – fascicula 9, volumul „Tinerii seminarişti, între criza lumii contemporane şi modelele veşnice: Sfinţii Capadocieni” etc.

Printre primele periodice eparhialedin ţară

Periodicul eparhial „Călăuză ortodoxă” a fost iniţiat de un grup de preoţi inimoşi din oraşul Galaţi, sub conducerea regretatului preot cărturar Igor P. Jechiu, la 1 martie 1990. Ea continuă, practic, tradiţia revistelor bisericeşti apărute în Arhiepiscopia Dunării de Jos şi începută cu publicaţia culturală „Căminul” a Societăţii „Solidaritatea” a clerului (1925 – 1941) sau periodicul eparhial „Vestitorul” al Consiliului Eparhial (1926 – 1949).

Revista este printre primele periodice eparhiale din Patriarhia Română înfiinţate sau reînfiinţate după 1990. (Excepţie face doar buletinul Patriarhiei Române – „Vestitorul Ortodoxiei” – apărut în februarie 1990.)

Din colectivul de redacţie al primului număr au făcut parte: IPS Arhiepiscop Antim Nica – preşedinte de onoare, PS Casian Gălăţeanul (pe atunci), Arhiereu-vicar al Episcopiei Dunării de Jos – preşedinte, pr. Igor P. Jechiu – redactor responsabil, pr. Eugen Drăgoi – redactor adjunct, pr. Neculai Grosu, pr. Gheorghe Buruiană, pr. Ion Postolache şi pr. Marin Stamate – membri în comitet.

La început, noua publicaţie religioasă era bilunară, apărând în format de ziar cu patru pagini. Începând cu nr. 45/ ianuarie 1992, periodicul va ieşi de sub tipar în formatul clasic de revistă, păstrându-şi acest format, cu unele îmbunătăţiri, până în prezent.

Astăzi, revista, care a ajuns la numărul 263, apare în format A4 full color, într-un tiraj total de 6.000 de exemplare, fiind căutată şi apreciată de cititori atât din interiorul eparhiei, cât şi din afara ei.

Şcoala cu fresce de biserică

Într-un cartier modest din oraşul Brăila, anume Chercea, se află o clădire care ascunde un mare tezaur. Deşi va împlini în curând un secol de existenţă, abia acum câţiva ani, Şcoala nr. 13 „Nedelcu Chercea”, căci despre ea este vorba, şi-a putut dezvălui adevărata identitate: nişte fresce valoroase care au împodobit odinioară toţi pereţii instituţiei educative.

Despre aceste fresce (inedite într-o şcoală) se ştia şi în trecut numai că ele au fost acoperite înadins cu vopsea, în perioada comunistă, dar ele au rezistat timpului până azi.

… continue reading this entry.

Resfinţirea bisericii din localitatea Bărăganu, judeţul Brăila

Duminică, 14 noiembrie a.c., Înaltpreasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos a săvârşit slujba de sfinţire a bisericii cu hramul „Sfânta Treime”, din parohia Bărăganu, fosta localitate Cioara-Doiceşti, protopopiatul Însurăţei, judeţul Brăila.

Cu acest prilej, lăcaşul de cult înnoit şi resfinţit a primit încă un sfânt ocrotitor, pe Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului.

Sfinţirea sfântului locaş a fost urmată de săvârşirea Sfintei Liturghii, oficiată pe un podium special amenajat lângă sfântul lăcaş, şi care  a fost prezidată de chiriarhul Dunării de Jos, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, din care au făcut parte slujitori din administraţia eparhială, precum şi slujitori de la parohiile învecinate.

La acest moment deosebit din viaţa parohiei brăilene, au participat, pe lângă reprezentanţi ai autorităţii locale, numeroşi credincioşi din parohie şi din judeţul Brăila, precum şi tineri participanţi la programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor” din parohiile Bărăganu, Viziru şi Radu Vodă, care împreună au oferit răspunsurile liturgice la Sfânta Liturghie.

… continue reading this entry.

Resfinţirea Catedralei „Sf. Mc. Gheorghe” din Tecuci

După ce a suferit ample lucrări de renovare şi restaurare a picturii, în data de 24 octombrie a.c. Catedrala „Sf. Mc. Gheorghe” din Tecuci a primit ungerea Sfântului şi Marelui Mir.

Slujba de târnosire a fost săvârşită de către un sobor de trei ierarhi din care a făcut parte alături de Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos, Preasfinţitul Episcop Corneliu al Huşilor şi Preasfinţitul Episcop Visarion al Tulcii. De asemenea, în soborul slujitorilor s-au mai aflat pc pr prof. dr. Nicolae Necula, de la Facultatea de Teologie „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, p. cuv. arhim. Epifanie Bulancea, duhovnicul Mănăstirii „Măgura Ocnei” din judeţul Bacău, precum şi slujitori din administraţia eparhială şi numeroşi preoţi de la parohiile învecinate în frunte cu pc. pr. protopop Gheorghe Joghiu.

Cu acest prilej, noul altar înnoit şi sfinţit a primit un nou hram – Sfântul Ierarh Iachint de la Vicina, primul mitropolit al Ţării Româneşti.

… continue reading this entry.

Un deceniu de slujire filantropică în „Casa Sfântului Vasile cel Mare” din Galaţi

La data de 12 octombrie 2010, Aşezământului Filantropic „Sfântul Vasile cel Mare” din Galaţi a împlinit 10 ani de la inaugurare.

Cu acest prilej, în zilele premergătoare celui de-al doilea hram al său – Sf. Cuv. Parascheva, la instituţia mai sus amintită s-au desfăşurat mai multe activităţi cultural-artistice şi instructiv-educative.

… continue reading this entry.

Despre gândirea „captivă”

Încă mai sunt voci care stigmatizează sadic pe cei care au aservit vechiul regim de tristă amintire, ostracizând, mai ales, pe oamenii de cultură care erau atunci. Nu cred că poziţia lor e întru totul justificabilă. Pentru că ei nu cunosc, în detaliu, datele istoriei, dar, mai ales, pentru că nu se pot ridica la nivelul unora dintre aceşti oameni de cultură care au trebuit, la vremea lor să aleagă un singur compromis: ori hulirea sistemului şi pierderea identităţii lor, atât ca scriitori, cât şi ca oameni, ori slăvirea „conducătorului iubit” pentru a avea parte de libertatea creatoare!

Aceste lucruri trebuiesc judecate şi cu inima! De aceea, celor care se mai înscriu în spiritul românesc „de turmă” susţinând nejustificabil lustraţia unor modele, care au trebuit a face unele lucruri mai „nefireşti” şi în neconcordanţă cu menirea lor, le propun a citi o carte deosebită în care, sper că vor putea, înţelege condiţia grea a intelectualului român ante şi post-comunism: Gândirea captivă de Czeslaw Milosz.

… continue reading this entry.

« Previous entries