Archive for Rânduri şi rime

E toamnă

autumn-leaves-nature-wind-1024x768

Haide, vino! Hai la fereastră!

Priveşte ce frunze se-anină în drum,

Uite! Afară e-o toamnă duioasă

Ce ne-nvăluie şi pe noi acum.

 

Haide, iubito, să dansăm în zare

Frivolul vals al ultimei ploi

Cu inimi de foc şi buze amare

Dezgoliţi de vară, de soare, de noi!

 

Haide, haide, mai spune-mi o dată

Că-ţi place toamna, orice ar fi,

Că nu pentru-o clipă eşti predestinată,

Că adora-mă-vei şi te voi iubi.

 

Haide, lasă, pune-mi capacul

La gluma morbidă cu chip gălbejit;

Mă-nchide în mintea ce s-a desfrunzit

Şi lasă iubirea!…  E toamnă, ce dracu’?

Anunțuri

A înviat Hristos!

 Hristos-a-Inviat
I.

Pentru ca lumina vieţii fiitoare

Să nu se mai stingă fără de folos

În mărunte fapte sau în grea uitare,

Cu-nnoite raze-a înviat Hristos.

 

 

Pentru ca în toate şi în statornicie

Dragostea să crească, sincer şi frumos,

Muguri de iertare, duh de armonie,

Cu iubire-adâncă a-nviat Hristos.

 

 

Pentru lumea noastră care şade-n noapte

Foarte-mbolnăvită, urlând dureros,

Precum bunul doctor, legând răni de moarte,

Cu mir de-ntărire a-nviat Hristos.

 

 

 

II.

Pentru-acestea toate aici enumerate

(Pentru om, natură şi întregul cosmos),

Dacă Domnul nostru a-nviat din moarte,

Oare, pentru tine a-nviat Hristos?

 

 

Cu blândeţe multă, făr’ ameninţare,

Domnul vrea să ştie, dacă ai putea

Să-i răspunzi simplu la o întrebare:

– Înviată-i, oare, toată viaţa ta?

 

 

Şi dacă răspunsul, chiar şi prin tăcere,

Îţi emoţionează sincer inima,

Ai nevoie, frate, pururi de-nviere!…

Învierea-i ţelul, Învierea-i calea!

Ţie… in memoriam

 

last_man_standing

Din lumea nebună,

Cei simpli dispar,

În cer se adună,

Zâmbind cu amar…

 

Şi nu e o dramă,

E-adeverit:

Persoana umană

E de-nlocuit!!!

 

Dar totuşi există

Înc-o-ntrebare

De ce moartea-i tristă?

De ce-i întristare?

 

De ce-i întuneric

Şi prea multă noapte,

Când, tot mai sferic,

Lumina-i aproape?

 

De ce este ură,

Şi praf, şi noroi?

De ce-i incultură

Atâta în noi?

 

De ce, dacă totuşi

Modelele sunt,

De ce încă viruşi

Mocnesc pe pământ?

 

De ce este seară?

De ce este zi?

De ce mai amară

Fiinţa ne îi?

 

Acestea toate

Găsi-vom răspuns

Dar nu se mai poate

Când şi tu eşti străpuns

 

Cu-aceeaşi durere

Ce mulţi o tot cer

„La revedere!”

E drumul spre cer!

Nebunie

O poezie simplă, dar sinceră! (PREA SINCERĂ, CRED!)

Pesemne, o să-nnebunesc curând –
Azi dimineaţă, când eram în pat,
Am şi visat şi m-am trezit bolând,
Parcă eram bolnav cu-adevărat!…

Un lucru straniu se-ntâmplase,
Deşi simţeam că nu este aşa –
Gândirea încă n-acuzase
Pesudo-mbolnăvirea mea!

Dar tot vedeam o nouă lume,
Cu feţe noi, gubave înaintea mea,
Că parcă, renunţând, voiam a spune:
„Este mai bine să rămână toate-aşa!”

Am înţeles abia într-un final
Ceea ce nimeni nu înţelegea,
Că boala mea era să fiu normal
Şi să-mi dau seama – nebunia mea!

Versuri în ritm anost

 

Tu pleci,

Eu stau;

Mă strigi,

Nu vreau;

Mai crezi,

Eu plâng –

Acelaşi mod nătâng…

Eu tac,

Tu chemi;

Eu mut,

Te temi;

Nu ştim

Apoi,

Care e drumul înapoi!

De-ar fi

Să vii

Să fim

Noi doi:

Eu – pururi tină;

Tu – veşnici ploi.

„Vinovatul de iubire”

IN MEMORIAM Adrian Păunescu

A plecat deodată, parcă n-ar fi fost,
Ultima speranţă, veşnicul transfer,
Ce dădea la toate, iarăşi chip şi rost,
Zborul nealergic sub un colţ de cer.

L-au iubit cei simpli, l-au hulit cei mari,
Dară nimănuia nu i-a fost dator,
Printre gropi perfide şi actanţi amari,
Demn îşi duce crucea ultimul regizor.

Şi în veşnicia hâdului complot,
Care naşte zilnic cruda răstignire
A fost dat la moarte, ca un vechi ilot,
Afişând lozinca: „Vina de iubire”!…

Dacă nedreptatea se tot face rege
Peste-a vieţii taină, ca un nou tâlhar,
Nu mai da onoare, nu mai da nici lege,
Ci-înviază Doamne, clipele de har!

Bună dimineaţa!

O rază lină ce coboară
Din trupul Soarelui plăpând
În dimineaţa cea de vară
Este sărutul meu cel blând.
 
Învăluie ca nişte văluri
Mătasea pielii ce-o iubesc,
Printre a zorii zilei aburi,
Încet şi dulce te trezesc.
 
În pragul zilei ce dă viaţă
Şi-nmiresmează cu parfum,
Sfios, o „bună dimineaţă”,
Cu flori, iubire, vis, îţi spun!

Revedere

Mi te-am tot închipuit,

oare,

cum ai putea să arăţi iarăşi

cu-aceeaşi privire

de unic senin?…

În ochii tăi

albi

eram numai eu

mai îmbătrânit

cu-aceeaşi vreme

ce a rămas

de la inima ta

până la sufletul meu!…

Revăzându-mă,

am uitat de tine,

Revăzându-te,

am uitat de tot!…

I’m back!

Gata! Silenzio stampa a luat sfârşit!

Salut din nou, cordial, pe toţi cei ce m-au aşteptat, cu dragoste şi încredere, până-ntr-un târziu!

Şi, iată, am venit! Mai nou, mai încrezător şi mai cutezător ca până azi!

Nu zic acestea întâmplător, dar nu discut despre timpul ce a fost! Las lumii durerea, precum lumea dă prostia!

Deci, pentru că acest loc virtual trebuie să fie al încrederii şi al sensibilităţii creatoare de frumos (pentru toţi, deopotrivă), vă invita la a medita la câteva stihuri grăite sine qua non!

Când licoarea dă în floare,
Dar urâtul cască morţii,
Pun o singură-ntrebare:
Dacă-am învia cu toţii?

Dacă am învia în taină,
Fără ca lumea să ne ştie,
Şi, în miros de iasomie,
Să îmbrăcăm o nouă haină?

Şi dacă-am învia acuma
Şi-am învia şi-o stare nouă,
În care bucurii să plouă
Peste a nebuniei huma?

Şi dacă-am învia odată,
Şi am rămâne-aşa pe veci,
Zdrobind mentalităţi prea vitregi?
Şi dacă-am învia, şi dacă?

Şi dacă-am învia cu toţii
Şi dacă-am învia odată?…

Şi dacă…

Şi dacă ploaia, la fereastră,
Va răsuna mai răguşit,
Să-ţi aminteşti povestea noastră
Şi cât încă ne-am fi iubit!…
Şi dacă Luna plânge-ncet
Cu vise şi cu stele,
Să-ţi aminteşti de-un vechi poet
Rănit de doruri grele!…
Şi dacă lacrimile curg
Pe-obrazul tău cel rece
E că într-un trist amurg
Iubirea mea se trece…
Şi dacă frunza va cădea
În toamna cea pustie,
Atunci, povestea ta şi-a mea,
Ce-o cântă tainic inima,
E fum şi agonie…

Gara sinucisă

Acelaşi tren nu va mai trece
de două ori,
tu nu vei mai căuta
la călătorul care,
ostenit,
cărându-şi valiza propriului său destin,
îţi zâmbea
dintr-un accelerat al vieţii.

Peronul nu mai există.
A murit;
sufocat de propriile şine,
ca nişte zăbrele groase la temniţa absurdă
a aşteptării…
… cotidiene.

Da, există!…

Da, există Dumnezeu!
Da, există vanitate…
Da, există gând ateu,
dar există Duh în toate!

Da, există împlinire…
Da, există şi păcate;
Da, există amăgire,
dar există şi dreptate!

Da, există şi greşeală,
Da, există răstignire,
Da, există îndoială…
dar există şi iubire!

Da, există şi minciună,
Da, există şi simţire;
Da, există şi furtună,
dar există neclintire!

Da, există şi-ntristare;
Da, există şi sfârşit…
Da, există-apus de soare,
dar există răsărit!

Da, există răutate!
Da, există suflet greu,
Da, există vanitate,
dar există Dumnezeu!

Singur…

Singur, Doamne, singur, rătăcind cărarea
Către-mpărăţie, către Adevăr,
Mi-am topit feştila, şi-acum înnoptarea
Mă învăluieşte ca-ntr-un rece bulgăr.

Pentru că Iubirea nu mi-a fost Lumină,
Ci ai morţii idoli am tot preacinstit,
Astăzi, plin de spaimă şi-nnegrit de vină
A Ta răsplătire ‘mi-este cuvenit…

Dar îmi plec genunchii, să ai îndurare
Nu spre a mea viaţă – cea care a fost –
Ci în măreţia gestului Tău mare,
Măcar moartea mea să aibă un rost!

E lung drumul spre Înviere!!!

De trece iarna bârfitoare
Şi nu sunt umbre de durere,
De-ţi va ieşi în cale-o floare –
E drum lung până la-nviere!

Când ai atâtea datorii
Şi visul, vamă, ţi se cere
Ai vrea să mori, să nu mai fii,
Dar lung e drumul spre-nviere!

Şi de-ar fi zilnic revoluţii
Să pună mâna pe putere,
Găsindu-se pe loc soluţii –
E lung drumul spre Înviere!

Dar tu rămâi ca o mirare,
Nealergând după himere,
Căci, cât în lume de se moare
E lung drumul spre Înviere!

Galaţi, 13 aprilie 2009

Pat!

Ascultând de atâtea ori melodia „Nebun de alb” a lui Emerich Imre, am simţit inspiraţia de „a da un răspuns” la genialele versuri ale inegalabilului Adrian Păunescu.

Astfel, sub titlul „Pat!” vă propun interpretarea mea (deşi e mult spus răspuns, ci cred că e, mai degrabă, o poezie inspirată de acest motiv poetic – şahul).

Enjoy!

Pat!

Ştiu că în curând va veni şi ziua
În care n-o să mai am să-ţi să spun nimic,
Vei simţi şi tu şi vei spune „piua!”
Jocului acesta de dragoste stupid.

N-am avut victorii, n-am avut înfrângeri,
N-am avut ambiţii, şi nici vise, ah!
Am avut doar teamă – două mari constrângeri,
Ca la o remiză albă de la şah.

Ne vom sinucide lupta fiecare
Şi vom fugi aprig, care încotro,
Cu măştile aspre, artificiale,
Într-un joc mai amplu, poate domino?…

Dacă viaţa este ca un joc de table
Cu un zar al sorţii spre noroc/ ghinion,
Să rămâi Regină a pieselor albe,
Şi doar eu, acelaşi, un negru pion!

« Previous entries