Archive for Cuvânt pentru suflet cald

Unde-i Hristos?

de-craciun

Din nou va veni Crăciunul frumos

Vor fi pregătiri şi forfotă mare…

Va cade de sus o dalbă ninsoare:

Dar unde-I Hristos?

 

 

Veşnic bătrânul şi darnicul Moş

E aşteptat cu nerăbdare

În straie noi, de sărbătoare,

Dar unde-I Hristos?

 

 

În magazin te-atrag zgomotos

Globuri, beteală, zorzoane

E cetină chiar şi la intrare

Dar unde-I Hristos?

 

 

Pe stradă – panouri spoite cu roş

Şi alte vopsele pestriţe

Din care răsar crăciuniţe

Dar unde-I Hristos?

 

 

Se cântă colinde armonios

Cu glasuri şi tonuri înalte

S-audă şi cei de departe

Dar unde-I Hristos?

 

 

În fiece casă cu fiece coş

Se-aprinde în brad câte-o stea

Sunt luminiţe în casa ta

Dar unde-I Hristos?

 

 

Sunt multe bucate gătite gustos

Se mănâncă, se bea se petrece

În desfătări ziua trece

Dar unde-I Hristos?

 

 

Povestea este din an în an

Mai tristă şi mai murdară

Când Domnul e doar paravan

Pentru o bucurie precară.

 

 

Crăciunul e pace şi sărbătoare, da!

Dar nu pentru o zi sau o clipă

Ci este şansa de a vedea

Cum în lumea urâtă şi rea

Hristos-Bucuria din nou se înfiripă!

Crucile

Înspre tărâmul celălalt,
E loc închis cu gard înalt;
Dar am văzut, printre uluci,
Atâtea cruci, atâtea cruci…
Părea tot locul ţintirim,
Păzit cu zbor de Heruvim,
Cu cruci de piatră, albe, mari,
Cu cruci de brad şi de stejar.
Şi cruci de-argint şi de oţel
Cerneau lumină peste el,
Iar cruci de aur şi de fier
Sclipeau ca semnele pe cer.
Atâtea cruci mi s-au părut
Că toate una s-au făcut.
O cruce mare strălucea,
Sub greul ei un om zăcea.
Tu cum de poţi să le mai duci,
Atâtea cruci, atâtea cruci?…

Maica Teodosia Laţcu

Mai mult sau mai puţin îndrăciţi!

Cuvânt la Duminica a V-a după Rusalii

(a vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Dragilor,

Oricât am vorbi despre credinţa creştin ortodoxă şi despre rolul ei în viaţa noastră, ea se reduce la două lucruri simple: virtutea sau patima, viaţa şi moartea, învierea sau damnarea, Dumnezeu sau diavolul.

Pentru cel care înţelege că rostul omului este acela de a lăuda pe Dumnezeu, Ziditorul său, şi de a împlini în persoana sa poruncile Sale iubitoare în vederea mântuirii, pentru unul ca acesta, viaţa, sensul, liniştea şi fericirea sa se găsesc numai la Dumnezeu, iar omul acela se află pe drumul îndumnezeirii.

Dimpotrivă, pentru cel care nu înţelege  toate aceste lucruri mântuitoare(deşi are într-însul glasul conştiinţei care deosebeşte ce este bine de ce este rău), acel suflet se află pe calea pierzării, pe drumul osândei.

Şi în urma alegerii noastre, primim răsplată de la Dumnezeu, care nu este altceva decât o continuare a vieţuirii noastre: pentru cel îmbrăcat cu virtuţi, răsplata va fi dragostea de Însuşi Binele-Dumnezeu, iar pentru cel plin de patimi, răsplata va fi egoismul lui satan.

Deci, întotdeauna avem de ales în viaţă unul din două lucruri: binele sau răul, bucuria sau suferinţa, moartea sau viaţa, cu consecinţele sale!

 

Iubiţii mei,

În acest context, ce avem de învăţat din Evanghelia de astăzi? Două lucruri la fel de simple:

Noi, toţi suntem chemaţi la îndumnezeire, la a fi împreună cu Dumnezeu prin faptele noastre, prin vieţuirea noastră (adică prin jertfa noastră cotidiană), prin îmbrăcarea noastră cu har pentru a rămâne, în cealaltă viaţă, fii ai Împărăţiei, fiii mântuiţi ai lui Dumnezeu. Pentru aceasta a venit Mântuitorul Iisus Hristos, ca pe omul cel căzut în mocirla patimilor să-l ridice prin jertfa Sa, să-l curăţească cu Sângele Său, să-l învieze prin moartea Sa. Sf. Atanasie cel Mare spune clar în acest sens: „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu!”, evident, după asemănare, iar nu după fiinţă!

În acelaşi timp, pe baza libertăţii noastre cu care ne-a înzestrat Creatorul, putem alege celălalt drum, acela al depărtării de Dumnezeu. Bineînţeles, nu este de preferat, pentru că avem datoria de a slăvi pe Făcătorul nostru, şi de a împlini cuvântul Său! Dar, o putem face! Şi din păcate, acest lucru se întâmplă tot mai des în lumea noastră!!!

Aşa precum i-a spus, la începutul lumii, lui Adam, celui dintâi om, aşa ne spune Dumnezeu şi nouă, la începutul vieţii noastre, la Botez: „viaţă şi moarte Ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi! Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor.” (Deut. 30, 19-20)

Astfel, dacă alegem binecuvântarea, atunci alegem viaţa şi împlinirea voii lui Dumnezeu în noi! Dacă alegem păcatul ne atragem moartea şi blestemul Celui de Sus!

Dumnezeu Mântuitorul ne-a spus şi El simplu, în timpul propovăduirii Sale în lume: „Nu puteţi să slujiţi la doi domni, căci sau pe unul îl vom urî şi pe celălalt îl vom iubi, sau de unul ne vom lipi şi pe celălalt îl vom dispreţui; nu puteţi să slujim lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Matei 6, 24)

Deci, dacă slujim lui Dumnezeu, suntem îndumnezeiţi, adică mântuiţi virtual, adică, teoretic, ipotetic, până la pragul trecerii noastre din lume, când o vom primi veşnic!

Dar dacă nu suntem împreună cu Dumnezeu, cum suntem? Deşi este un cuvânt greu, dureros dar, da, aşa este – atunci când nu suntem cu Dumnezeu înseamnă că suntem cu cel rău, cu necuratul diavol, adică suntem îndrăciţi!

Şi fiind îndrăciţi facem faptele celor doi îndrăciţi de astăzi:

– în primul rând, viaţa noastră ni se pare plină de plictis, fără sens, fără gust. Nu mai avem în ce să credem, nu ne mai sensibilizează nimic, nu ne mai incită absolut nimic! Precum cei doi demonizaţi, vieţuirea noastră în răutate ne duce pe târăm pustiu, searbăm, unde nu găsim altceva decât dezgust, plictiseală, nonsens, dezamăgire etc. Sumtem ca nişte morminte, goi, urâţi, fără linişte etc. De aici, până la pasul pe care îl fac unii, din păcate tot mai des, acela al sinuciderii, nu mai este decât un foarte mic pas! Şi astfel devii pentru eternitate al celui rău, în focul osândei, acolo unde este plângerea şim scrâşnirea dinţilor!

– în al doilea rând, ne comportăm ca cei demonizaţi: Suntem tot mai supăraţi, nu vedem nimic bun nicăieri, ţipăm unii la alţii, nu mai avem răbdare, facem lucruri extreme, rupem, spargem, criticăm, ucidem prin cuvânt, dar şi prin faptă etc.

– în al treilea rând, ştim cam ce este cu noi, avem încredinţarea că nu suntem pe drumul care trebuie, dar nu mai avem puterea de a ne ridica! Deşi ştim şi noi, precum cei doi îndrăciţi, că Dumnezeu ne poate salva, îl recunoaştem ca Domn şi Mântuitor al nostru, nu îndrăznim mai mult, pentru că ne-ar părea rău, totuşi, să ne lepădăm deodată de pofta plăcerii!

Şi atunci, tot Dumnezeu Drăguţul ne vindecă pe noi, prin dragostea Sa, izgonind demonul din noi şi dăruindu-ne iarăşi pace, linişte, binecuvântare şi, foarte important, îmbrăcare din nou cu harul Său, care ne duce spre fericirea cea veşnică!

Şi văzând această nouă minune cu noi, trebuie să înţelegem că TREBUIE să rămânem cu Dumnezeu totdeauna, şi la bine, dar şi la rău, până la moarte, pentru că aceasta nu mai este durere, ci doar o poartă spre viaţă!

Dar trebuie să fim atenţi! Diavolul nu se dă scos uşor din noi şi, după cum ne-a învăţat Mântuitorul Hristos: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean”. (Matei 12, 38-45)

Iar Sfântul Apostol Petru completează: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.  Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit.  Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.  Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită,  Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.  Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi.“  (I Petru 5, 5-11)

 

Dragii mei,

Aici, pe pământ, viaţa omului este o permanentă luptă cu forţele celui rău, care se cuibăresc în noi, pentru a primi, răsplătirile cele veşnice şi bune. Cele rele se bizuie pe egoismul din noi, dar Dumnezeu se buzuie pe voinţa noastră, pe libertatea şi dragostea noastră şi pe toate lucrurile bune pe care le-a sădit în noi încă de la creaţie. Ba încă mai avem şi pe Sfinţii Îngeri şi pe toţi Sfinţii ca modele, ba, şi mai mult, avem Biserica şi Sfintele Taine!

Între aceste două coordonate ne ducem existenţa noastră. Altă cale nu există! Ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul! Chiar dacă mai facem din când în când fapte bune, până nu lepădăm din noi toată lucrarea cea rea, atunci nu putem spune că suntem deplin ai lui Dumnezeu!

Atâta timp cât ne dezmierdăm cu mici patimi şi păcate rămânem îndrăciţi, adică în loc de harul divin, avem răutatea şi egoismul celui rău, care ne duc la moarte. Mai întîi la moartea sufletească, apoi la cea fizică, care se va transfoma în moartea eternă, în chinul cel veşnic, în blestemarea eternă!

Deci cine nu ascultă de Dumnezeu şi nu răspunde la dragostea Sa este un pic îndrăcit! Dar această îndrăcire se face tot mai mare, pentru că inima noastră este rece, pentru că conştiinţa noastră este adormită şi pentru că voinţa noastră este omorâtă de propriile noastre patimi!

Deci să avem în faţa noastră, ca pe un strigăt de luptă, aceste cuvinte ale Sfântului Pavel, grăite galatenilor: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.  Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi.  Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.  Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.  Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege.  Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,  Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri,  Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. 

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,  Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. 

Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm! (Galat. 5, 13-25) acum şi pururea şi în toţi vecii. Amin!

Despre omenie – Cuvânt la Duminica a IV-a după Paşti (a vindecării slăbănogului de la Vitezda)

Hristos a înviat!

Iubiţii mei,

Iată că au trecut aproape patru duminici, patru săptămâni de la Învierea noastră împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos şi parcă ne simţim din nou, întinaţi, depărtaţi de Cuvântul Sfânt, de Lumina caldă şi curată a Domnului înviat… Parcă ne-am întors iarăşi la îndeletnicirile noastre obişnuite, la slujbele noastre de fiecare zi, şi parcă suntem din nou slăbiţi, iritaţi, prăfuiţi de zgura acestei tumultoase lumi.

Parcă simţim cum nu ne mai găsim rostul, cum fuge pământul de sub picioare, cum nimic nu ne mai încântă, cum orice chip şi cuvânt ne provoacă iritare şi tristeţe! Parcă simţim cum am pierdut iarăşi un tren, deodată cu depărtarea de Hristos, cum iarăşi stăm într-o gară pustie, cum nu este nicio persoană care să ne ajute, să ne aline puţin durerile mute, care să ne înţeleagă şi care să ne sprijine puţin!

Aşa se fi simţit şi bolnavul de astăzi, pe care toţi l-am văzut stând singur la scăldătoarea Vitezda.

Dragilor,

Acum ceva timp în urmă, în Duminica a doua din Postul Mare, am văzut cum în faţa Mântuitorului Hristos i s-a adus un om la fel de bolnav, la fel de slăbănogit, adică neputincios, paralizat chiar, de către patru oameni – patru prieteni care nu s-au lăsat învinşi de îmbulzeala dimprejurul Mântuitorului. Cu orice risc (mai cu seamă de mustrarea gazdei, dar probabil şi al Domnului), au stricat tavanul locuinţei şi au coborât astfel, în faţa Doctorului celui veşnic şi Atotputernic pe prietenul lor, cerând vindecarea sa. Şi, pentru credinţa acelora, Domnul Iisus Hristos l-a tămăduit îndată, iar cel ce fusese slăbănog plecase acasă singur, pe picioarele sale, ducându-şi patul său, ca mărturie a minunii întâmplate.

Dar astăzi, de ce un alt slăbănog stă singur la scăldătoarea Vitezda, de ce nu este băgat în seamă, de ce trec toţi pe lângă el sau poate chiar peste el, înmulţind durerea fizică şi sufletească a acestuia? De ce, după Învierea Domnului parcă există aceeaşi răceală, aceeaşi nepăsare, aceeaşi atitudine ostilă sau indiferentă faţă de o asemenea categorie de oameni?

Deşi era plin de lume, deşi aproape că nu aveai loc acolo, aproape de apa vindecătoare, iată că nimeni nu avea interes faţă de cel „de aproape”, faţă de cel aflat în suferinţă, faţă de cel, poate, mai neputincios decât el. Aşa cum este şi acum, şi atunci, în secolul I al erei noastre era o lume egoistă, lacomă, hapsână, gata de a înghiţi avidă primii stropi de vindecare pe care îngerul Domnului îi aducea atât de rar.

Aşa se întâmplă şi cu noi: suntem doritori, uneori, de darurile lui Dumnezeu, participăm mai des la sfintele slujbe din Postul Mare şi de Paşti, suntem entuziaşti, ne bucurăm, strigăm de fericire, ne îmbrăţişăm, poate că şi iertăm sincer pe cei ce ne-au greşit, dar ne întoarcem prea repede în tumultul lumii, în cotidian, ne lepădăm prea repede de Binefăcătorul nostru şi rămânem şi noi goi, fără a avea un om care să ne readucă înapoi la scăldătoarea iertării, a vindecării şi a renaşterii din păcat.

La fel ca şi atunci, şi acum, îngerul Domnului vine doar o dată pe an să ne învie şi pe noi, şi noi parcă rămânem la fel de invidioşi, de orgolioşi, de nesinceri cu noi, de dispreţuitori faţă de alţii, şi nu dobândim nici alinarea lui Hristos, nici mulţumirea altora… Rămânem fără nimic, strigând şi noi că nu este nimeni care să ne facă dreptate, mângâiere ori ridicare din starea grea de păcat.

Este de condamnat o asemenea atitudine, un asemenea vicleşug, păcălindu-l pe Domnul Iisus Hristos de fiecare dată, adică promiţându-i că ne schimbăm viaţa, dar când apare vreo plăcerea materială, lumească, Îl lăsăm trist şi singur, plecând în desfătarea noastră! De aceea, nici noi nu găsim Omul care ne să aline, pentru că şi noi Îl lăsăm pe Domnul singur şi, implicit şi pe cei pe care El îi iubeşte!

Dar iată că nu toate rămân în logica noastră!

Domnul Dumnezeu este permanent lângă noi, nu doar în duminici şi sărbători şi nu doar la Biserica Sa.

Fără a cere, El se arată celui ce crede cu adevărat, chiar dacă ar fi atât de imobilizat de boală, de neputinţă, de paralizia patimilor, de atâta timp. Iar vine Hristos Domnul, Tămăduitorul şi Mângâietorul nostru şi iar ne ridică din păcat, iar ne renaşte, iar ne învie şi iar ne dă ajutorul Său cel nepreţuit, pentru ca să fim iarăşi şi iarăşi, drepţi, vindecaţi şi mântuiţi, din iubirea Sa de oameni.

De aceea ne regăsim cu toţii în pericopa evanghelică de astăzi, pentru că toţi suntem într-un fel sau altul „fără om”: ori nu suntem omul care Îl aşteaptă pe Hristos, ori nu suntem nici oamenii care duc pe alţii către Hristos!

Dragii mei,

Duminica de astăzi este o duminică a „Omeniei”. Avem atâta nevoie de uman în viaţa noastră, dar mai ales în societatea noastră, parcă din ce în ce, voit sălbăticită!

De cel mai multe ori ne amintim în aceste zile să mai aducem o rază de mângâiere, de speranţă celor bolnavi, celor singuri şi plini de tristeţe, dar acest lucru trebuie să îl facem tot timpul. Nu doar o dată şi crezând că ne-am împlinit menirea de creştini! „Cu o floare nu se face primăvară!” spune proverbul românesc, dar cu o stare permanentă de căldură, de înflorire se poate aduce mai repede şi mai frumos primăvara peste toţi!

De aceea, suntem îndemnaţi mereu să fim „fii ai lui Dumnezeu”, să fim „făclii luminoase” care strălucesc în întunericul lumii, să fim „mâini ale lui Hristos” care ajută pe cei neputincioşi, să fim „Oameni” faţă de alţi oameni. Aceasta este calea către mântuire: ajutorul sincer faţă de cel de aproape, ştiind că prin aceasta şi Domnul oferă ajutorul Său, care este mult mai bun şi mai folositor către mântuire.

„Dăruind, vei dobândi!” spun Părinţii, deci să facem şi noi permanent aceasta! Amin.

„Să avem mereu în faţa noastră Învierea!”

Cuvânt la Duminica a XXIV-a după Rusalii

(a Învierii fiicelui lui Iair)

Dragilor,

Pericopa evanghelică din Duminica de astăzi în care ni se prezintă simplu şi direct una dintre cele mai mari minuni săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, anume aceea a învierii din morţi a fiicei lui Iair pare că nu mai lasă loc la interpretări.

Privind cu uimire, dar şi entuziasm la această faptă a Mântuitorului, am lua-o doar ca pe o istorisire deosebită, doar ca pe un nou „lucru” pe care Domnul Iisus Hristos, din iubire de oameni, L-a înfăptuit, şi am pleca la casele noastre fără să ne gândim o clipă că, de fapt, această minune s-a petrecut în faţa noastră, pentru noi, dar, mai ales, pentru sufletele noastre!

Căci, dacă vom analiza pas cu pas şi raportând la noi acest eveniment, vom observa limpede că Evanghelia de astăzi este plină de învăţături duhovniceşti, actuale şi directe pentru toţi creştinii de azi.

Iubiţii mei,

Evanghelia de astăzi începe direct şi abrupt parcă, spunându-ne de la început că la Mântuitorul Iisus Hristos a venit unul din mai marele sinagogii, având numele de Iair şi L-a rugat, L-a implorat pe Domnul Hristos să îi vindece fiica de 12 ani.

Iată cum un învăţat al Legii se apropie cu smerenie de Mântuitorul Hristos şi, fără a mai ţine seama de rangul său, Îl roagă pe Acesta să reverse mila Sa peste fiica sa bolnavă. Vedem, aşadar, cum acest fariseu avea o inimă sinceră şi o credinţă curată şi adevărată, pentru că nu a tăgăduit dumnezeirea lui Iisus Hristos, ci, învăţat fiind, a recunoscut mesianitatea lui Iisus şi s-a adresat Lui, smerit şi supus, ca unui Dumnezeu.

Iar Fiul lui Dumnezeu, bun şi blând, văzând curăţenia sufletului său şi „inima înfrântă şi smerită” vine în casa sa pentru a o tămădui pe fiica grav bolnavă.

Şi când ne aşteptam cu toţii să vedem urmarea acestei convorbiri, să vedem cum Mântuitorul o va face sănătoasă pe fiica lui Iair, iată că se petrece un episod care, în aparenţă, parcă strică derularea frumoasă şi armonioasă a istorisirii. Iar acest episod care, aşa după cum spuneam, pare că nu are legătură cu vindecare fetei de 12 ani, se referă la o femeie grav bolnavă, care s-a atins de Mântuitorul şi deîndată s-a vindecat.

Era o femeie care de 12 de ani avea o boală a sângelui, adică sângera şi îşi cheltuise averea pe la doctori şi tămăduitori. Însă fără niciun rezultat. De aceea, femeia s-a gândit să vină la Mântuitorul Hristos, cel plin de dragoste şi de compasiune pentru cei suferinzi, şi să-i spună necazul ei şi astfel, poate va fi izbăvită de El. Dar s-a gândit că este păcătoasă, că poate Dumnezeu i-a dat această boală grea ca răsplată pentru greşelile sale şi atunci s-a gândit că ar fi mai bine să arate umilinţă şi smerenie, iar Dumnezeu, chiar dacă dă fiecăruia după faptele sale, va şi milui şi ierta pe toţi păcătoşii care se întorc la El. Probabil că a fost de faţă şi a auzit discuţia dintre Mântuitorul şi Iair, care cerea vindecare pentru fiica sa. Şi atunci, crezând cu tărie că Iisus Hristos este Dumnezeu, că este Mântuitorul lumii, s-a apropiat cu frică şi cu smerenie de El şi doar s-a atins de marginea hainei Sale şi s-a făcut sănătoasă îndată!

Iar Mântuitorul face un gest neobişnuit: deşi era îmbulzit de oameni care cereau milă, sau care, cel mai probabil, aşteptau o nouă minune a Sa, El se opreşte şi întreabă cine este omul care S-a atins de El, pentru că a simţit cum o putere dumnezeiască a ieşit din El. Însăşi apostolii se arată indignaţi de această purtare a Învăţătorului lor, atrăgându-i atenţia. Dar Mântuitorul insistă şi nu degeaba, voind a arăta tuturor un nou exemplu al credinţei. Femeia care până nu demult fusese bolnavă, iar acum, datorită sfintei sale îndrăzniri se vindecase, se arată numaidecât Mântuitorului, descoperind fapta sa. Iar Acesta, ca un Dumnezeu Bun şi Îndurat, nu ceartă, căci din smerenie sinceră şi din credinţă adevărată, femeia s-a izbăvit de boala sa, ci exact aceste calităţi ale femeii le arată tuturor pe faţă, ca exemplu de împlinire a rugăciunilor către Dumnezeu, mângâindu-o cu un cuvânt frumos: „Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit!”

Vedem aşadar, cum credinţa femeii şi umilinţa faţă de păcatele sale „L-au forţat” parcă pe Mântuitorul să o vindece. Parcă Domnul Iisus Hristos a fost „împins” să o vindece, „fără voia Sa” am zice, pe această femeie nenorocită de boală! Dar nu este aşa! Ci Domnul Hristos a vrut să arate că atât de mari şi de minunate sunte aceste două mari calităţi ale sufletului (credinţa curată şi smerenia sinceră), încât Dumnezeu, ca un Bun Părinte al tuturor nu poate refuza facerea de bine pentru acel om! Iar acel om devine fiu al lui Dumnezeu, căci aşa a mărturisit Mântuitorul Iisus Hristos femeii: „Fiică, credinţa ta te-a mântuit!”. Nu a spus „Femeie”, aşa cum a zis celei care fusese desfrânată, ci a zis „Fiică”, adică „copilă”, adică „Suflet curat”, aducând aminte de gingăşia şi de curăţia interioară a copiilor („Adevărat zic vouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea!” – Marcu 10, 15)

Şi aşa femeia care până mai ieri vieţuia în iadul bolii sale, a fost înviată, a fost ridicată la demnitatea de fiică a Împărăţiei lui Dumnezeu!

După această vindecare miraculoasă de scurgerea de sânge a femeii, firul istorisirii principale se reia. Dar aflăm o veste tragică: fiica lui Iair a murit. Deci slugile sale îndemnau ca să nu mai supere pe Învăţătorul. Dar Dumnezeu-Omul nu lasă să cadă întristarea peste sufletul celui care nădăjduieşte, nu lasă să piară credinţa celui care e împresurat de ispite! Astfel că, îl îmbărbătează pe Iair şi pe toţi cei ai casei sale, spunând că fetiţa sa doar doarme!

Bineînţeles, cei care au văzut ultima răsuflare a fetei, sau cei cu inimi mici, deîndată au început să murmure şi se batjocorească cuvintele Domnului, căci, după micimea credinţei şi a gândului lor, viaţa omului se termină la moarte. Dar Domnul, blând şi smerit, le arată şi ne învaţă şi pe noi, cei de astăzi, că moartea e doar poarta către Viaţa cea nemuritoare, către Veşnicie. Şi luând cu El doar un cerc restrâns de ucenici, anume pe Petru, Ioan şi Iacov, precum şi pe părinţii copilei, se retrage în camera unde era aceasta, şi, după ce face rugăciune, cu puterea sa dumnezeiască o înviază pe fiica lui Iair, zicând: „Fiică, ţie îţi spun: scoală-te!”. Iată din nou apelativul de „fiică”, adresat acum unui nou fiu al Împărăţiei cereşti, care învie real, fizic, atât din moartea vieţii pământeşti, dar şi din moartea suferinţei şi a bolii!

Vedem însă şi smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos care nu face un spectacol public, nu face un „show” cum am spune astăzi, ci în intimitate săvârşeşte această minune, poruncind însă părinţilor, iată, cu asprime, ca să nu spune nimănui nimic. Nu face aceasta din ipocrizie (nici nu ar fi vorbă de aşa ceva la Mântuitorul!) sau pentru a întrista pe cei doi părinţi bucuroşi, ci pentru că El nu vrea publicitate sau reclamă, cum am zice astăzi.

Nu în ultimul rând, trebuie să învăţăm şi să luăm aminte la smerenia şi la credinţa sinceră a învăţatului Iair, care, aşa cum spuneam, deşi învăţa în sinagoga localităţii cele din Leagea lui Moise şi din prooroci, a recunoscut deîndată dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos şi a alergat îndată către El pentru a cere milă şi vindecare pentru fiica sa. Astfel, pentru aceste virtuţi ale sale, arătate din inimă Domnului Hristos, el va fi înviat, la rândul său, din moartea întristării şi a suferinţei parentale la viaţa bucuriei şi trăirii duhovniceşti. Deşi Mântuitorul i-a poruncit să nu spună nimic, putem cred uşor că el a devenit mai apoi un apostol şi un mărturisitor al Evangheliei lui Hristos.

Mai trebuie să mai luăm seama la acest Iair, pentru că deşi trăia în Legea Veche îşi dă seama că aceasta nu mântuieşte, ci doar pregăteşte pe om către Legea Veşnică! Aşa şi noi, iubiţi creştini care ne aflăm în Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să nu credem că vom fi mântuiţi doar pentru că am primit Botezul în Hristos, ci numai dacă şi vom aduce roadele credinţei. Iair nu se putea izbăvi nici el, nici fiica sa dacă stătea înmărmurit în sinagogă, fără a săvârşi fapta cea bună!

Iubiţilor,

Am văzut aşadar, cum, prin bunătatea Sa, Mântuitorul Hristos a săvârşit 3 minuni, 3 învieri din morţi, deodată!

Mai întâi a înviat din boală şi din durere pe femeia cu scurgerea de sânge!

Apoi a înviat din moartea fizică, reală, pe fata de 12 ani, fiica lui Iair, şi prin aceasta, a înviat şi sufletul plin de amar al lui Iair şi al familiei sale!

Dar Dumnezeu a făcut aceasta doar pentru că aceste persoane au arătat smerenie adâncă, credinţă tare şi rugăciunen stăruitoare. De aceea şi Mântuitorul le răspunde tot prin smerenie, vindecând bolile lor sufleteşti, lin şi dulce, mai bine decât orice doctor lumesc! El se arată primul în smerenie, căci deşi Dumnezeu fiind, se „ascunde de slavă”, „se micşorează faţă de lume”, „se goleşte de putere” (Filipeni 2, 6-11) şi, devenind „mic” doar în aparenţă, uman, se apropie de uşa inimilor noastre şi intră doar în cele în care sunt curate şi smerite asemenea Lui.

Moartea înseamnă orice greşeală neîndreptată şi nemărturisită faţă de Dumnezeu. De aceea şi noi, cei de astăzi, deşi credem că suntem vii, se prea poate să fim bolnavi de prea mult timp şi nu găsim medicament pentru rana noastră, se poate să fim în păcat şi viaţa noastră este un iad, se poate să fim înconjuraţi de moarte şi credinţa noastră să slăbească. Dar dacă avem smerenie şi curăţie a cugetului nostru, atunci Dumnezeu ne va scoate din mocirla morţii, ne va afla din „iadul cel mai de jos” şi va „scoate din stricăciune viaţa noastră”. Ne va învia încă din viaţa aceasta pământească la starea de har, de sfinţenie de binecuvântare pe care o vom primi plenar în Împărăţia cea veşnică a Sfinţilor Lui. Amin!

Cuvânt la Duminica a X-a după Rusalii (a vindecării copilului lunatec)

Dragii mei,

Evanghelia din duminica de astăzi ne spune că la Domnul Hristos a venit un om oarecare, cu un copil al său, care era cuprins de diavol, mai cu seamă în timp de Lună plină. Sfântul Evanghelist Marcu spune şi cum se întâmpla aceasta: Când îl apuca diavolul, îl trântea pe jos şi făcea spume, striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată.

Şi astăzi o mulţime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici se îmbolnăvesc tot când afară e lună plină. Dar această boală nu are nicio legătură cu starea Lunii ci, aşa după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „diavolii, vrând să hulească zidirea lui Dumnezeu, pândeau această venire a lunii pline, ca să muncească tocmai atunci pe cei daţi în stăpânirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii să hulească pe Dumnezeu, dând vina pe lună. Adică să zică: «Iată, luna e pricină că eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vină că eu sunt îndrăcit!». Şi aşa, să hulească pe Ziditorul şi zidirea cea preabună şi preacurată a lui Dumnezeu. Că a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintâi, că erau toate cele făcute de El bune foarte” (Facerea 1, 31).

Mai sunt şi azi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: „Eu n-aş fi făcut aşa de mult rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună!”. Sau: „E zodia mea, m-am născut în zodia Racului, deci trebuie să merg înapoi ca racul!”. Iar altul: „M-am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş!”. În sfârşit, altul: „Eu m-am născut în zodia Scorpionului şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul!”. Sau alţii: „Eu m-am născut în martie, sau în zodia Peştelui sau a Vărsătorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotărât!”.

– Împotriva acestora le vorbeşte Dumnezeiescul Vasile cel Mare, în Cuvântul din Hexaimeron: „Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer cu naşterea ta pe pământ?!”. Niciodată nu are legătură steaua de pe cer cu naşterea ta! Suntem răi din cauza răutăţii noastre, din cauza voinţei noastre. Am dat voinţa noastră în mâna Satanei, ne-am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici Luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta munca veşnică ne-o aduce.

– Văzând Sfinţii Apostoli că minunea aceasta s-a făcut aşa de uşor de către Iisus Hristos şi de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte şi L-au întrebat: „Doamne, de ce n-am putut şi noi să scoatem dracul acesta?”. Au vrut să afle de la Iisus Hristos pentru care pricină, pentru care păcat sau neputinţă a lor nu l-au putut vindeca.

– Domnul Iisus Hristos le-a spus: „Iată pentru care pricină: pentru necredinţa voastră n-aţi putut să-l vindecaţi!”. I-a mustrat pe ucenici pentru că a văzut la ei puţină îndoială, puţină necredinţă şi această puţină necredinţă a lor a numit-o Mântuitorul necredinţă. Şi apoi, le-a împărtăşit un lucru mare: „Amin zic vouă, că de aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ridică-te de aicea şi du-te dincolo, şi de veţi fi credincioşi, va fi vouă aşa, după credinţa voastră.!”

Dar noi, păcătoşii, câtă credinţă avem? Dacă pe Apostoli i-a mustrat Hristos, cât de mult ne va fi certat pe noi, cei ce avem atât de puţină credinţă? De aceea nu se împlinesc cererile noastre prea repede, pentru că suntem prea puţin credincioşi!

Iubiţilor,

Chiar şi în timpul nostru sunt unii oameni posedaţi de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii acestora sau cei din jurul lor să fie credincioşi şi rugători, milostivi şi solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinţi, fraţi şi prieteni credincioşi şi rugători. Aceştia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuşi.

Să învăţăm de la Domnul Hristos valoarea credinţei în viaţa noastră, care ne poate deschide atât de uşor uşile raiului!

Să ne rugăm, aşadar, Mântuitorului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să ne dăruiască credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi iubire milostivă, pentru a alina suferinţa celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria acestora. Amin!

O scurtă meditaţie duhovnicească în Duminica Înmulţirii pâinilor în pustie (a VIII-a după Rusalii)

Şi în această duminică, pericopa evanghelică ne pune înainte o nouă pildă despre credinţă: În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini şi doi peşti.

Această nouă minune a Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu i-a făcut însă pe cei prezenţi să înţeleagă dumnezeirea Mântuitorului ci, asemenea oamenilor de astăzi, prea întristaţi şi prea ocupaţi cu grijile lumeşti, s-au minunat pe moment, căci inimile lor nu erau pline de credinţă şi de învăţătura cea adevărată.

Ca şi în alte cazuri ale minunilor Mântuitorului, nu trebuie să vedem în această minune doar o rezolvare de moment a unei situaţii oarecare. Domnul Hristos nu se simţea ruşinat pentru flămânzirea oamenilor şi, atunci, a apelat disperat la o soluţie salvatoare. Ci, minunea săvârşită de Domnul Iisus Hristos înmulţind pâinile pentru cei credincioşi are sens euharistic, anticipând, astfel, Sfânta Taină a Euharistiei. Să ne amintim, astfel, că la Cina cea de Taină, Mântuitorul a făcut aceleaşi gesturi liturgice: a luat pâinea, a mulţumit, a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o apoi ucenicilor…

Dar oamenii acelor timpuri nu au înţeles minunea Domnului Hristos şi, asemenea celor de astăzi, fascinaţi doar de senzaţionalul faptei, au dorit ca să îl facă rege pe Mântuitorul. Căci, probabil se gândeau, că Acesta va putea face tot ceea ce ei Îi vor cere!?!

Vedem, aşadar, în aceşti oameni gândirea pervertită, înclinată spre păcat, spre plăcere, care nu mai poate deosebi un lucru minunat săvârşit de Dumnezeu de un lucru magic, nefolositor. Pentru ei, deşi Îl urmau pe Domnul IisuS Hristos şi cuvintele Lui îi fascinau, Acesta nu reprezenta decat un gen de spectacol, un „show” cum am zice azi, în care se realizau lucruri nemaivazute. Miraţi şi minunaţi de faptele întâmplate, aceştia doresc să îl facă rege, adică un conducator pământesc al lor, pe Mântuitorul Iisus Hristos tocmai pentru, paradoxal, a-L elimina definitiv pe Dumnezeu din viaţa lor.

Iată un nou gen de necredinţă pe care ni-l înfăţişeaza Biserica în pericopa evanghelică de azi şi la care trebuie să luam aminte!

Dar El nu venise pentru a fi împărat lumesc. De aceea, Domnul Hristos se retrage în munte, pentru rugăciune, singur şi întristat că cei de faţă, inclusiv ucenicii Săi, au rămas doar la înţelesul material al minunii. Cu mâhnire, El le va spune a doua zi: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-ati săturat!…“ (Ioan 6, 26). Aşa se explică faptul că Iisus rosteşte de îndată o cuvântare amplă, numita de exegeţi „Iisus Hristos – Pâinea Vieţii“, în care spune, la un moment dat: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu… Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el!…“ (Ioan 6, 51, 56).

Dar, la auzul acestor cuvinte atât de „tari“ mulţi L-au părăsit… Căci, ce vor fi crezut bieţii oameni, obişnuiţi să gândească doar fizic, material: „Cum adică, să fim mâncători de carne de om, precum canibalii?!“.   Mai târziu, însă, ucenicii vor înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie, instituită de Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină.

Să luăm aminte!

Un mic plan de idei la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului

Sărbătoarea Schimbării la Faţă reprezintă ultima sărbătoare împărătească închinată Fiului lui Dumnezeu a anului bisericesc.

– Acest Praznic ar putea data chiar de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică pe Muntele Tabor.

– Există o legătură cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, care urmează la patruzeci de zile după Schimbarea la Faţă. De aceea, începând cu ziua de 6 august, la slujba Utreniei se cântă Catavasiile Crucii.

– Deşi este prăznuită în miez de vară, Schimbarea la Faţă a Domnului s-a întâmplat cu puţin timp înainte de Patima şi Învierea Sa.

– În Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, relatarea Schimbării la Faţă ocupă un loc central. Hristos le vesteşte ucenicilor apropierea pătimirii şi morţii Sale, iar prin transfigurarea de pe Tabor, le întăreşte credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

– Glasul Tatălui, în prezenţa celor doi mari profeţi ai Vechiului Testament, arată că toate profeţiile se împlinesc în Hristos.

– Prezenţa celor trei ucenici devine o prefigurare a Bisericii, după cuvântul Domnului, că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

– Pe Muntele Tabor Mântuitorul este înconjurat doar de doi dintre profeţii Vechiului Testament. Aceasta, pentru că ei s-au bucurat de mari descoperiri, unul pe Muntele Sinai, primind Tablele Legii, celălalt pe muntele Carmel; Moise ţine tablele Legii în mână, iar profetul Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung. Dacă Moise a fost cunoscut drept chip al blândeţii, „căci era mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“ (Numeri 12, 3), Ilie rămâne proorocul plin de zel pentru adevărata închinare adusă Domnului.

– Amândoi – tâlcuiesc Sfinţii Părinţi – închipuiesc Pronia şi Judecata lui Dumnezeu sau cele două firi ale Mântuitorului.

– Evangheliştii ne spun că Hristos vorbea cu Moise şi cu Ilie despre moartea Sa, care avea să se întâmple în Ierusalim.

– Încă din Vechiul Testament, muntele apare ca loc al revelaţiei, al rugăciunii şi al contemplaţiei. Astfel, când cobora de pe înălţimile Sinaiului, Moise vorbea poporului, iar fiii lui Israel vedeau că faţa lui străluceşte.

– Schimbarea la Faţă anticipează şi Parusia, cea de-a doua venire a Domnului. Nu întâmplător, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă încheie anul bisericesc, întărind astfel sensul eshatologic al cultului ortodox.

– Vederea luminii lui Hristos şi calea sfinţeniei sunt ţinta oricărui suflet iubitor de Dumnezeu.

– Acest lucru se poate realiza numai prin viaţă curată, prin credinţă şi prin rugăciune stăruitoare, neîncetată.

– Mântuitorul Însuţi ne-a arătat aceasta prin Schimbarea Sa la Faţă în Muntele Taborului, sărbătoare pe care o prăznuim astăzi.

– Participând la slava lui Dumnezeu, omul se transfigurează, strălucind şi el.

– Vedem lucrul acesta pe chipul ucenicilor care, primind razele care vin de la Hristos, participă la slava Lui, „după puterea lor“.

– Cele mai vechi reprezentări ale Schimbării la Faţă redau bucuria, pacea şi uimirea ucenicilor.

Meditaţie la la Duminica a VII-a după Rusalii (a vindecării a doi orbi şi a unui mut)

Iubiţii mei,

Cât a lucrat în lume ca om şi Dumnezeu, de nimic nu s-a bucurat mai mult Mântuitorul Iisus Hristos decât de omul care crede şi îşi mărturiseşte prin fapte credinţa, şi invers, de nimic nu s-a întristat mai mult decât de necredinţa unora. Ba, mai mult, în anumite cetăţi, după cum ne spune Evanghelia, Iisus nu a putut face nici-o minune din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. De aici reiese că, deşi este atotputernic, împotriva voinţei şi a necredinţei omului nici Dumnezeu, parcă, nu poate face nimic.

Şi totuşi, pe cei necredincioşi, Iisus nu-i condamna, nu-i demoniza, cum, din nefericire, mai obişnuim noi să facem cu semenii noştri, îndeosebi atunci când comportamentul ori ideile lor nu corespund concepţiilor noastre. Iar astăzi, Sfânta Evanghelie ne prezintă două dintre minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut în ţinutul Capernaumului, pentru a vedea cât de importantă este credinţa curată, dar şi mărturisirea ei.

 Dragilor,

Pe când se afla în cetatea Capernaumului, din regiunea Galileia, în drumul Mântuitorului Iisus Hristos au apărut doi orbi care strigau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Pentru regii şi conducătorii politici, în general, la evrei, regele David (1010-970 î.H.) era demn de urmat şi de aceea a rămas un model ideal de rege. Majoritatea profeţilor biblici anunţaseră că Mesia va fi descendent din casa lui David, iar în acest caz este limpede că orbii, împreună cu tot poporul, îl mărturisesc pe Iisus ca Mesia.

Întâlnirea lui Iisus cu cei doi orbi nu a fost deloc întâmplătoare cum, de altfel, nimic nu este întâmplător pe pământ. Una dintre misiunile Domnului, pe care El Însuşi o anunţase era să binevestească săracilor, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor robiţi eliberare, să deschidă ochii celor orbi, după cum se proorocise prin profeţi. Dar, înainte de a-i vindeca, Domnul Hristos le cercetează credinţa, întrebându-i: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunzând afirmativ, ceea ce arăta încrederea lor în marea putere a Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă, zicându-le: „Dupp credinta voastră, fie vouă!” Şi îndată s-au deschis ochii lor.

Pentru a întări şi mai mult inimile celor ce văzuseră minunea şi pentru a nu fi loc de îndoială, Mântuitorul Iisus Hristos mai vindecă şi un om mut, bolnav din cauza demonului care îl chinuia. „Şi fiind scos demonul, mutul a grăit.”

Fariseii şi cărturarii evrei fiind împietriţi la inimă, aşa cum fusese şi Faraon când Moise a făcut atâtea minuni de netăgăduit în faţa lui, L-au denigrat pe Domnul Hristos zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”. După săvârşirea minunii, ca şi în alte ocazii asemănătoare, Domnul Hristos a avut nu numai admiratori, ci şi contestatari. Aşa se întâmplă mai întotdeauna, se contestă mai mult fapta bună decât se critică cea rea. Mai grav este că în acest caz, adversarii lui Iisus Hristos nu-i contestă minunea în sine, de altfel imposibil de contestat, ci contestă chiar Persoana Sa, acuzându-L de vrăjitorie.

Din această pericopă Biserica ne învaţă să fim asemenea celor doi orbi vindecaţi, care au avut credinţă adevărată şi să nu fim precum fariseii, cei care nu credeau, care Îl contestau şi în huleau pe Domnul Hristos.

A crede în maniera în care au crezut cei doi orbi înseamnă a-L redescoperi pe Dumnezeu atunci când L-ai uitat şi, mai ales, a alerga la El când ai ajuns la capătul puterilor tale. A te servi de credinţă ca şi de o unealtă, înseamnă a conştientiza că prin tine însuţi sau prin ajutorul oamenilor nu mai poţi realiza nimic. Cei doi orbi au crezut cu adevărat în Dumnezeu şi au alergat la El după ce au epuizat orice altă posibilitate şi nădejde de a-şi câştiga vederea. Ei au fost convinşi că Dumnezeu le cunoaşte taina vieţii lor, dar au mai crezut şi aceea că numai El singur se va îndura de ei şi-i va mântui.

Pe lângă credinţa care ne îndrumă către mântuire, Hristos ne cere să-L mărturisim şi cu buzele şi ne zice să nu ne ruşinăm de El în nici un chip, iar pe de altă parte, avertizează că nu tot cel ce zice: „Doamne, Doamne! se va mântui”. Mai presus de toate, Dumnezeu ne cere să-L slujim în fiecare zi printr-o viaţă curată, sinceră şi dreaptă.

Iubiţilor,

Nu trebuie să se confunde credinţa cu credulitatea! Cu cât credinţa devine un obiect de propagandă cu atât scade în valoare. Fiind ceva ce ţine aproape exclusiv de spiritul omului, credinţa nu capătă valoare autentică decât atunci când este trăită, adică mărturisită prin fapte. Şi numai atunci ea îl „trădează“ pe cel care o are, chiar şi în cele mai aparent insignifiante probleme ale vieţii de zi cu zi.

Omul cu adevărat credincios se poate totuşi recunoaşte uşor prin aceea că predominanta vieţii sale este cinstea în cele mici ca şi în cele mari, sinceritatea, bucuria pentru binele aproapelui, statornicia în dreptate şi cinste şi, nu în ultimul rând, dreptatea în relaţiile cu semenii.

Dragii mei,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sunt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mântuire sau pentru că nu au cu adevărat credinţă în sufletele lor, ci doar una de faţadă, care nu îi ajută cu nimic.

De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sunt milostivi, la rândul lor, către semeni. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Aşadar, să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pământeşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, noi să răspundem din toată inima: „Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci!„. Amin.

Cuvânt la Duminica a IV-a după Rusalii

Iubiţi fii duhovniceşti,

Pentru cei care vor să se împărtăşească de harul lui Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire, Dumnezeu cere un singur lucru şi anume: credinţa adevărată.

Credinţa este cea care ne îndreptează inima şi cugetele noastre către Dumnezeu şi ne face să Îl recunoaştem ca Ziditor al lumii şi al nostru, şi tot ea ne dă imboldul de a săvârşi faptele cele bune pentru a-L slăvi pe Creatorul şi Mântuitorul nostru.

Un exemplu deosebit de grăitor ni-l prezintă Evanghelia de astăzi, numită şi „a vindecării slugii sutaşului” sau „a credinţei celei adevărate”.

Dragilor,

Lucrurile mari din istoria omenirii au fost împlinite prin oameni care au avut credinţă curată în sufletul lor: în acest sens avem ca exemple pe Avraam, pe Iacov, pe Iosif, pe Moise, pe proroci, ca să amintim doar pe câţiva din Vechiul Testament, iar din Noul Testament rămâne exemplul de excelenţă în credinţă, Maica Domnului care a crezut în cuvântul Arhanghelului Gavriil despre Întruparea lui Mesia.

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos în localitatea Capernaum din Galileea: Pe cand intra Iisus în cetate, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la Marea Galileii. Daca era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, nu ştim, deşi cel mai probabil credem că era sub stăpânirea Romei. Lucrul cel mai important de reţinut este acela că acest sutaş era păgân şi nu iudeu.

Cu toate acestea, acesta a cunoscut adevărul şi viaţa în Hristos şi a ajuns la credinţă mai repede decât învăţaţii, cărturarii şi fariseii evrei care, deşi Îl aveau pe Hristos în mijlocul lor nu au crezut Lui şi cuvintelor Sale veşnice. Deşi era păgân şi nu avea nicio înclinaţie către Legea iudaică, totuşi sutaşul este cel dintâi om care recunoaşte divinitatea şi puterea Mântuitorului Hristos. El I se va adresa Domnului, crezând cu toată fiinţa lui în învăţătura şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Sluga sa nu era neaparat un sclav, ci mai degrabă un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne, la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Acesta suferea de paralizie, care e o boală cumplită, iar tânărul se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Citind in inima acestui om şi văzându-i credinţa, Iisus i-a zis lui: „Venind, îl voi vindeca!”. Mântuitorul nu zice: „Să mai vedem!”, cum am face mulţi dintre noi celor care ne cer ajutorul şi nici nu întreabă, aşa cum i-a intrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?”. Aşa că îi spune hotărât, cum niciun doctor nu îndrăzneşte să spună: „Venind, îl voi vindeca!”.

Domnul a vorbit anume cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul credinţei sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată. Hristos voia ca fapta Sa să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie – despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra!

Dar pe lângă credinţa curată arătată de sutaşul păgân, mai primim şi o pildă de adevărată smerenie dată tot de către sutaş. Acesta, deşi credea că Mântuitorul va face o minune în numele dragostei purtate pentru sluga sa, se socoteşte nevrednic pentru aceasta şi I se adresează Mântuitorului cu cuvintele: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea!. Iată, aşadar, ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor! Atunci când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-i face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mandru cum era, şi-a uitat până şi legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu l-a îmbrăţisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte. Cum se smereşte, cum se căieşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul şi boala va fi învinsă şi se va ridica sluga mea!”. Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă, dar sutaşul a simţit în Hristos cerul!

Iubiţi credincioşi,

Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: „Tu, care prin cuvântul Tâu ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui. Numai zi cu cuvântul!”.  O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân, căci noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem!

Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face!”. Un sutaş are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile Cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau dupa El: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca!” De ce se mai miră acum? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om!

Domnul şi-a arătat uimirea faţă de cei ce veneau dupa El. Aceştia erau Apostolii Săi. S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar Apostolii la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile sau prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Prin credinţă robul e liber, năimitul (cel tocmit; închiriat) se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţă veşnică. Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casă şi din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. (Iov, 19, 26-7).

De aceea, acum, în acest context, Hristos face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scraşnirea dinţilor!”.

Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte şi astăzi, căci degeaba avem alte virtuţi dacă nu credem în Dumnezeu şi nu facem din inimă lucrurile plăcute Lui. Vor intra înaintea noastră în Împărţia lui Dumnezeu mulţi „de la Răsărit şi de la Apus” care L-au iubit pe Domnul cu adevărat şi cu smerenie sinceră! Amin

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Întotdeauna, la marile sărbători ale credinţei noastre şi nu numai, ne-am învăţat a cânta imne specifice, cântări pe care nu le mai intonăm în tot restul anului, dar care le păstrăm în suflet şi ele ne rememorează nouă, celor credincioşi, bucuria comuniunii în Sfânta Biserică, alături de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi despre locuri încărcate de istorie ale neamului nostru românesc dreptcredincios. Un astfel de cântec imn este şi cel pe care bănuiesc că îl ştiţi cu toţii, intitulat „Când a fost să moară Ştefan”, în care se mărturiseşte cu durere, dar şi cu speranţă, ultimele clipe ale Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa cum pe bună dreptate l-au numit strămoşii.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să îl redau integral:

„Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară:

Câte braţe-n deznădejde

Către cer nu se-nălţară?

 

Câte jertfe la altare,

Câtă smirnă şi tămâie,

Pentru ca viteazul Ştefan

Viu şi teafăr să rămâie!

 

Se părea că nici pământul

Nu se-ndură să-l primească,

Pe acel ce-a fost preavrednic

Peste tot să-l stăpânească.

 

Şi de groază şi durere

S-a cutremurat pământul,

Ca în ziua răstignirii

Celui ce-a vestit cuvântul…

 

 ***

 

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară.

Cine ar putea să spună

Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată

Şi o foamete cumplită

Se-abătură-n anul cela

Peste ţara lui iubită.

 

Însă nici pe patul morţii

Nu putea s-o dea uitării

Cela ce pe drept fusese

Poreclit: Părinte-al Ţării…

 

Lângă patul său chemându-i,

Mângâie pe toţi sărmanii,

Plâng şi îi sărută mâna

Văduvele şi orfanii.

 

Plâng şi-l binecuvântează,

Şi se-ntorc pe la căminuri,

Iar boierii zi şi noapte

Stau la patul său de chinuri…

 

***

 

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară:

Lângă patul său de chinuri

Toţi boierii s-adunară.

În cerdac cerând să-l ducă,

A luat în mâini ocheana,

Să mai cate încă-odată

La Moldova lui, sărmana!

 

Şi de ce-a văzut într-însa

L-a cuprins întâi fiorul —

În ocheana fermecată

El citise viitorul!

 

Veacuri negre, de urgie,

Şi de lupte, şi de jale,

S-arătară, într-o clipă,

Fulgerând privirii sale…

 

 ***

 

Vis e însă, ori aieve?

Dinspre Olt, urcând, zăreşte

Un vultur măreţ ce-ntinde

Aripile — şi-adumbreşte

 

Toată Ţara Muntenească

Şi Moldova şi Ardealul…

Vai! dar noapte şi mai oarbă

Îşi aruncă-n urmă-i valul!

 

Dintr-o dată, fără veste,

Faţa iar i se-nsenină:

Pâcla grea deschide iarăşi

Gene-albastre de lumină.

 

Pe câmpia dunăreană

Vede oşti române-n zare;

Mândru prinţ din ţări străine

Merge-n fruntea lor călare…

 

Cântece de biruinţă

Cresc şi umplu tot văzduhul —

Ştefan-vodă-şi dete duhul!… 

 

***

 

Dar cu dangăt plin de jale

Mii de clopote dau veste:

„Ştefan-Vodă al Moldovei,

Ştefan-Vodă nu mai este!”

 

Tristă-i mănăstirea Putnei,

Porţile deschise-aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi spre ele-ncet se-ndreaptă.

 

Este Ştefan. Azi străbate

Cel din urmă drum prin ţară,

Dar pe unde trece-acuma,

În măreaţa zi de vară,

 

Plânge dealul, plânge valea,

Plâng pădurile bătrâne,

Şi norodu-n hohot plânge:

„Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”

 

 EPILOG

 

Patru veacuri de durere

Au trecut – şi-n noapte-adâncă

Doarme Ştefan, dar şi astăzi

Neamu-ntreg îl plânge încă.

 

Şi-l vor plânge codrii veşnic

Fremătând duios din ramuri,

Cât vom fi-n cuprinsul nostrum

Tot iloţi ai altor neamuri!

 

Jalnic apele l-or plânge;

Şi zadarnic, multă vreme,

Din adânc de văi pierdute,

Triste buciume-or să-l cheme…

 

Însă când suna-va ceasul

De dreptate pentru ţară,

Din mormântu-i va străbate

Vârful sabiei de pară…

 

Şi va fi războiul mare

Între neamurile toate;

Caii, în potop de sânge,

Pân-la coame-or să înoate…

 

Peste noi atunci pluti-va

Duhul lui Ştefan cel Mare —

Şi vom rumpe orice lanţuri,

Vom sfărma orice hotare!

Interesant este că în acest cântec-odă există o strofă la final, care a fost adăugată recent, tot din evlavia populară faţă de acet erou naţional, dar, mai presus de orice, faţă de Sfântul Voievod Ştefan. Iar această strofă sună cam aşa:

„Toţi copii României

Sunt urmaşii lui Traian

Şi în fiecare suflet

Se mai naşte un Ştefan”.

După cum spuneam, această strofă alcătuită de credinţa poporului credincios faţă de Măritul Domn Ştefan cel Mare şi inserată în textul iniţial nu face altceva decât să arate nouă, celor de astăzi şi tuturor veacurilor viitoare, credinţa în valorile perene ale acestui neam, în virtuţile sale, în credinţa sa ortodoxă, în Dumnezeu şi în Sfinţii bineplăcuţi Lui răsăriţi din plămada acestui popor.

Un alt lucru interesant este că acest cântec nu este scris de vreun scritor sau poet moldovean, ci de un român de dincolo de Carpaţi, din Ardeal, sensibilul scriitor Ştefan Octavian Iosif, care a mai scris poezii duioase precum „Cântec sfânt”, „Bunica”, „Rugăciune” etc. Acest lucru demonstrează încă o dată unitatea românilor de pretutindeni în faţa evlaviosului voievod român: îl ştie Moldova toată, îl cunoaşte şi Basarabia, Muntenia îl cinsteşte, Ardealul cu toată suflarea sa îl măreşte, iar românii din toată lumea se mândresc cu numele său. Există în aproape fiecare oraş, ori vreo stradă, ori o instituţie care să-i poarte numele, iar astăzi, după ce în anul 1992, Sf. Sinod al Bisericii nostre a dispus introducerea sa în calendarul sfinţeniei, i se ridică sfinte lăcaşe de închinare. Acesta este modul nostru românesc de a ne cinsti strămoşii: ridicându-le monumente, scriind cântece sau zidind altare, aşa precum voievodul Ştefan a făcut în toată viaţa sa. Acesta este modul prin care creşte în inimile noastre „suflete de Ştefan”.

Şi când privesc chipuri atât de înseninate de participarea la sfânta slujbă, de rugăciunea comună săvârşită către Sfântul Ştefan, nu pot să nu spun că dumneavoastră, cei care aveţi râvnă faţă de Biserica şi de neamul românesc sunteţi fii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Bineînţeles că Sfântul Ştefan reprezintă un model pentru toţi românii, dar mai ales pentru cei mai mari ai noştri, care nu mai au nimic din nobleţea domnitorilor noştri de altădată. Dar Ştefan cel Mare trebuie urmat astăzi de fiecare credincios:

– Voievodul moldovean participa la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, ori de câte ori mergea în bătălie pentru apărarea ţării – Câţi dintre noi astăzi, ne închinăm măcar la plecarea de acasă, sau mai spunem o rugăciune, când intrăm în „lupta” aceasta din societatea modernă contemporană?

– Sfântul Ştefan ridica o biserică, pe cheltuiala sa, atunci când Dumnezeu îl binecuvânta în lupte – Câţi dintre noi ne mai aducem aminte să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile şi darurile din viaţa noastră?

La acest ceas de sărbătoare, se cuvine, să ne aducem aminte cine a fost şi este acest mare Sfânt pentru noi, pentru că sunt încă destule voci strâmbe care se ridică împotriva sfinţeniei lui.

1. Deci, Voievodul Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei în luptele sale cu turcii şi tătării, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi traiului călugărilor.

2. Ştefan cel Mare a fost un om al rugăciunii, simţind permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, atât el, cât şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea sincer „rugătorii noştri”. Astfel, el cerea călugãrilor de la mănăstirile ctitorite de el, să fie poneit la sfintele slujbe „cât va sta această mănăstire!”, având permanent credinţa că Dumnezeu veghează asupra făpturilor sale.

3. Ştefan cel Mare a fost un om al dreptăţii şi al iubirii creştine, al iertării duşmanilor săi personali, dând iertare celor care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite, celor pe care-i socotea folositori ţării. Astfel, Ştefan cel Mare iartă pe tătarul cu numele de Oană; oferea iertare lui Mihu care a făcut parte din ceata lui Petru Aron, cel ce a ucis pe tatăl său la Reuseni, făgăduindu-i lui Mihu că-i va da înapoi averile confiscate.

4. Sfântul Ştefan cel Mare a fost un conducător curajos şi demn, dar un om smerit, plin de pocăinţă şi fapte de milostenie. Ultimele cuvinte ale voievodului stau mărturie: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viata mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor având; prin care pe toţi vrăjmasii am gonit şi înfrânt!”.

De aceea, când Sfântul Ştefan cel Mare a trecut la Domnul cel veşnic, fiind îngropat în necropola sa de la Mănăstirea Putna, a fost plâns de întreg poporul, aşa precum consemneaza cronicarul „Iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire, în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură!”.

Încheiere

Dacă nu ar fi fost Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, astăzi ne-am fi înţeles cu toţii într-o altă limbă, mai arăbească; dacă nu ar fi fost Sfântul Ştefan cel Mare, astăzi nu ne-am fi întâlnit aici, în curtea „Casei lui Dumnezeu”, ci într-un alt loc, cu faţa către Mecca; dacă nu ar fi fost Sştefan cel Mare, astăzi nu am fi avut identitate, astăzi, poate nu am fi existat nici noi!…

De aceea, se cuvine astăzi să cinstim pe acest mare om al neamului nostru şi mare sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe Române, căci datorită lui, avem astăzi unitate sfântă, atât cât se poate, lăcaşuri de cult deosebit de frumoase, admirate şi apreciate de milioane de turişti străini, avem credinţa creştin-ortodoxă nealterată şi neamul întreg.

Este mare bucurie la Putna, la locul veşniciei sale, dar bucuria duhovnicească se întinde peste toată Ţara Moldovei până la Dunăre în acest oraş şi peste toată ţara noastră. Dacă la Putna există mormântul său, iată, şi la Galaţi şi în alte locuri unde este prăznuit, există duhul său, care ne cheamă şi ne uneşte pe toţi la rugăciune, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, la păstrarea valorilor noastre autentice şi la apărarea patriei şi a credinţei străbune!

Să purtăm permanent acest „duh” al lui Ştefan în noi, să încercăm să fim fiecare un Ştefan cel Mare al vieţii şi al lumii noastre şi atunci, cu siguranţă Ştefan cel Mare se va întrupa în fiii săi şi neva binecuvânta şi ne apăra de toate uneltirile celui rău, aşa precum cântă şi poeţii:

Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii,

Că vremea în lume e grea,

Credinţă veşnică neamului nostrum

Jurăm, Măria-Ta!

(Fragment din poezia „Jurământ la Putna” de Adrian Paunescu).

Amin.

Un scurt cuvânt de folos la Duminica I după Rusalii

Odată cu această primă duminică după Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, încheiem cea mai frumoasă perioadă liturgică din an, şi anume Perioada Penticostarului şi începem o altă perioadă, cea mai densă, mai mare ca întindere, şi anume cea a Octoihului, care va ţine până la începutul Triodului, aproape de începutul Sfântului şi Marelui Post de anul viitor.

Aşadar, Perioada Penticostarului a început cu Duminica luminată a Învierii Domnului din morţi şi se încheie, iată cu cea a tuturor sfinţilor Bisericii noastre dreptmăritoare, pe care îi serbăm astăzi.

 

Am putea spune, la o primă vedere, că este cea mai armonioasă, cea mai frumoasă şi cea mai logică perioadă liturgică din an, pentru că are o înlănţuire logică de sărbători: Învierea Domnului, Încredinţarea lui Toma, Înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt. Dar ea este importantă şi pentru faptul că am trăit împreună toate aceste sărbători ale mântuirii noastre, în chip real.

Am fost chemaţi să ne bucurăm şi să ne împărtăşim de harurile fiecărei sărbători în parte: să înviem odată cu Mântuitorul Hristos din mormântul păcatului, să ne încredinţăm, precum Apostolul Toma că Iisus Hristos este Domnul şi Dumnezeul nostru care are putere şi peste cei vii, dar şi peste cei morţi, să ne ridicăm din patul greutăţilor, precum slăbănogul sau să gustăm din Apa cea vie ca, orecând Samarineanca, pentru a vedea Lumina lumii – Mântuitorul Hristos, ca orbul din naştere, să ne ridicăm împreună cu Mântuitorul peste grijile şi neputinţele lumii acesteia şi să primim darurile Duhului Sfânt, aşa precum s-au revărsat peste Sfinţii Apostoli, pentru a deveni, în final, sfinţi şi să ne bucurăm împreună cu Toţi Sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu!

Astfel, devine logică această sărbătoare a Bisericii noastre, ca în prima Duminică după Rusalii, să serbăm pe Sfinţii care s-au străduit să coboare pe harul Duhului Sfânt în inimile lor, în viaţa lor, în lucrările lor, dar, mai ales, peste semenii lor!

Aşadar, şi noi, iubiţi credincioşi, suntem chemaţi azi, dar nu numai azi, ci în toate zilele, clipele şi sărbători, la sfinţenie, la împărtăşire din sfinţenia Sfinţilor care au, prin viaţa lor, prin modul lor de a vieţui, o părticică de dumnezeire harică pe care dorim să ne-o împărătşească şi nouă!

Suntem chemaţi astăzi mai mult ca în oricare zi la sfinţenie, la virtute, la credinţă, la iubire, la nepătimire, pentru că astăzi îi vedem aievea pe Sfinţii lui Dumnezeu care au fost oameni ca şi noi, fiecare cu trăirile sale, cu greutăţile sale omeneşti, cu sentimentele şi afectele sale, unii cu mari păcate sau patimi, dar care s-au nevoit, prin credinţă şi rugăciune şi fapte bune, a se ridica dincolo de limitele trupescului, la desăvârşire, la binecuvântarea lui Dumnezeu, la mântuire, la sfinţenie!

Iar pericopa evanghelică ce s-a citit astăzi stă mărturie asupra acestor lucruri, căci cuvântul Domnului este adevărat şi nepieritor, iar Sfinţii Apostoli, care au lăsat toate grijilr acestei vieţi şi s-au nevoit ca nimeni alţii pentru propovăduirea Adevărului şi a Bucuriei Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au primit, în Împărăţia lui Dumnezeu, cununile răsplătirii, cununile binecuvântate ale mântuirii şi petrecerii de-a pururea cu Dumnezeu.

Şi noi, iubiţi credincioşi, începând cu duminica aceasta să punem încput bun mântuirii noastre, să ne străduim să devenim sfinţi!

Chiar dacă pare pentru mulţi un deziderat greu de atins, chiar dacă, pentru unii mai necredincioşi, poate fi interpretată doar ca o teorie, chiar dacă nimeni din lumea aceasta nu mai crede în ea, ca de altfel nici în Dumnezeu, sfinţenia este o realitate ce poate fi atinsă, cu mult efort, cu multă osteneală, cu multă pricepere duhovnicească, încă din lumea aceasta!

Pentru cei care nu cred, să privească la Dumnezeu, pentru cei care au îndoieli, să înceapă a exersa, iar pentru cei care pornec pe drumul desăvârşirii, dar se mai poticnesc din când în când, să caute la sfinţi şi aceştia vor veni în ajutor celui râvnitor!

Să privim fiecare dintre noi la Sfântul al cărui nume l-am primit la Botez, să luăm aminte la viaţa lui, să încercăm să trăim ca el, să dorim din ce în ce mai mult să locuim cu el, în locaşurile cereşti şi aşa ni se va sfinţi şi viaţa noastră, prin sfineţnia sa, dăruită de Dumnezeu tuturor celor care împlinesc voia sa cu credinţă, cu jertfă, dar şi cu dragoste multă. Amin!

Cuvânt la Duminica a VII – a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Hristos S-a înălţat!

Iubiţilor,

Ne aşteptam că în Evanghelia duminicii de astăzi să găsim o nouă faptă minunată, o nouă minune săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sau o nouă cuvântare a Domnului care să aibă legătură cu Învierea sau Înălţarea Sa la cer.

În schimb, uşor dezamăgiţi am putea zice, am auzit pericopa evanghelică care s-a citit şi la Denie din Joia Mare, în care Mântuitorul Iisus Hristos rosteşte Rugăciunea arhierească, pentru Sine şi pentru lume, aflată în capitolul 17 din Evanghelia după Ioan.

Dragii mei,

Pe baza acestei pericope evanghelice, duminica aceasta se mai numeşte şi „Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic“ şi este consacrată mărturisirii dreptei credinţe.

Dreapta credinţă înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Când Biserica a întocmit calendarul, a stabilit ca această duminică, a şaptea după Paşti, care precede marea sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt şi care urmează după Înălţarea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să fie o duminică de pomenire a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic. Motivaţia este că la Sinodul I ecumenic s-a mărturisit de către 318 Sfinţi Părinţi din Biserica Răsăriteană şi Apuseană învăţătura cea dreaptă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi s-au statornicit primele 7 articole din Crez, care rememorează viaţa şi dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos de la naştere până la Înălţare şi A Doua Sa Venire.

În acelaşi timp, duminica aceasta, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic, este o pregătire pentru praznicul Pogorârii Sfântului Duh, sărbătoare care aminteşte de constituirea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli.

Pomenirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, adunaţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), pentru a mărturisi adevărul despre dumnezeirea lui Hristos ne arată că Înălţarea la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos nu înseamnă despărţirea Lui de cei care cred în El, deoarece, înainte de a Se înălţa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor!“ (Matei 28, 20). Iar prezenţa a lui Hristos în Biserica Sa se realizează prin Sfântul Duh, Duhul Adevărului şi al unităţii Bisericii (vezi Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 14).

Evanghelia acestei duminici ne aminteşte că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de pătimirea, de moartea, de Învierea şi de Înălţarea Sa la ceruri, S-a rugat pentru ucenici şi pentru cei care vor crede în El. Vedem prin aceasta, că Mântuitorul, înainte să treacă prin suferinţa Crucii, S-a gândit la Biserica Sa de peste veacuri, care urma să se răspândească la toate popoarele. El S-a rugat pentru ca toţi cei care cred în El „să fie una”, adică să trăiască în unitate, în comuniune, după cum „Tatăl şi Fiul sunt una” (Ioan 10, 30).

Acest lucru a fost înţeles de către cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea, care aveau datoria de a păzi dreapta credinţă ameninţată de rătăciri sau erezii, de vrajbă şi dezbinări.

În vremea lor, foarte multă lume se rătăcise de la dreapta credinţă, urmând pe ereticul Arie din Alexandria care învăţa că Fiul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat, ci este doar o făptură îndumnezeită, un om sfinţit. De aceea, la Sinodul I Ecumenic, prin glasul celor 318 Sfinţi Părinţi, Biserica a mărturisit că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii (…) Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut“.

Sfinţii Părinţi mărturisesc că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, adică având aceeaşi fiinţă cu Tatăl, El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu nu este o făptură sau creatură, nu este un om îndumnezeit, ci este Dumnezeu Cel veşnic înomenit „Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om“.

Aceasta este credinţa Sfinţilor Părinţi de la Niceea, iar mărturisirea lor formează primele şapte articole din Simbolul credinţei sau Crezul, pe care-l rostim la primirea Tainei Botezului, în timpul Sfintei Liturghii, precum şi la alte slujbe ale Bisericii.

Acest Crez pe care îl rostim la Botez şi în fiecare duminică la Sfânta Liturghie reprezintă credinţa noastră ortodoxă în forma concentrată!

Dragilor,

Această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti, ne cheamă să păstrăm dreapta credinţă, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai tulburată, mai confuză spiritual şi să mărturisim Crezul ortodox aşa cum ni l-au lăsat şi dăruit nouă Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 şi, apoi, de la Sinodul al II-lea ecumenic, de la Constantinopol, din anul 381, unde s-a formulat partea a doua. (Pe aceşti Sfinţi Părinţi de la al doilea Sinod Ecumenic Biserica Ortodoxă îi va prăznui în sâmbăta dinaintea praznicului Pogorârii Dunhului Sfânt ca o apreciere şi cinstire a completării Crezului cu celelalte 5 articole care statornicesc învăţătura despre Duhul Sfânt, Biserica şi Sfintele Taine).

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne învaţă că dreapta credinţă nu se păstrează de unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire şi de vieţuire, după cum Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinod au mărturisit dreapta credinţă şi au respins rătăcirea sau erezia lui Arie.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi ale tuturor Sfinţilor Săi, să păstrăm dreapta credinţă ca pe un mare dar, să creştem în ea şi în sfinţenia pe care ne-o dăruieşte ea, şi astfel să dobândim bucuria  cea nepieritoare despre care Mântuitorul vobeşte în Evanghelie (Ioan 17, 13), adică să avem bucuria de a fi ortodocşi sau drept măritori creştini, bucuria de a avea nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. Amin!

Cuvânt la Duminica a VI-a după Sfintele Paşti (a vindecării orbului din naştere)

Începând cu această postare, debutează o nouă categorie în blogul de faţă, care sper să fie folositoare tuturor celor care o vor accesa. Ea este intitulată simplu: PREDICI şi va fi constituită din îngemânări de gând, suflet şi idei de zidire duhovnicească, pe care vreau să le ofer, mai presus de caracteristica slujirii preoţeşti, ca dar prietenesc tuturor iubitorilor de frumos!

Hristos a înviat!

Dragii mei,

Cu Evanghelia duminicii de astăzi, numită şi „Duminica Orbului” se continuă şirul Evangheliilor din perioada de după Sărbătoarea Sfintelor Paşti, perioadă care ne pune în faţă o mulţime de minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca să înţelegem puterea Lui cea de viaţă făcătoare.

Am văzut în duminicile de mai înainte cum Domnul Iisus Hristos a vindecat un paralitic, a schimbat viaţa femeii samarinence şi a întregii cetăţi Samaria, iar acum vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos aduce lumină în viaţa unui om nefericit, care s-a născut complet orb.

Iubiţilor,

În Evanghelia de astăzi se vede un contrast izbitor între lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte orbului din naştere, făcându-l să vadă, şi invidia şi ura fariseilor care nu-L înţeleg pe Hristos, când El vindeca pe bolnavi.

Evanghelia ne arată că acest orb a fost observat de către ucenicii Mântuitorului, dar el nu a cerut nimic, el nu a strigat precum un alt orb din Evanghelie: „Iisuse, fie-ţi milă de mine!” sau „Iisuse, fie-ţi milă de noi!”, aşa cum făceau cei doi orbi pe cale, ci acesta a fost doar observat de Mântuitorul şi de către ucenicii Săi care s-au întrebat dacă este orb pentru că a păcătuit el sau părinţii lui. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, care cunoştea întru sine taina acelui om suferind, a răspuns că nu au păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb, pentru ca „să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu!”.

Îndată Domnul a curăţat ochii orbului cu tină şi l-a trimis la fântâna Siloamului să se spele, iar când acesta s-a întors, îşi recăpătase deja vederea.

Fântâna Siloamului se afla în sudul Ierusalimului şi fusese construită de regele Iezechia cu 700 de ani în urmă. Era fântâna cu apa cea mai curată din oraş.

Domnul Iisus Hristos nu l-a trimis acolo pe orb pentru curăţenia apei, ci pentru ca să vadă dacă omul are credinţă şi Îl ascultă pe El. Iar acesta a ascultat pe deplin!

În faţa unei asemenea minuni, s-au găsit însă şi dintr-aceia care să o tăgăduiască, ba mai mult, să Îl învinuiască pe Iisus. Tocmai cei ce credeau că au vederea cea mai clară şi înţelepciunea cea mai mare dintre iudei, anume fariseii şi cărturarii, n-au fost în stare să vadă Lumina Dumnezeiască, ci acuzând rapid pe Iisus că păcătuieşte pentru că vindeca oameni în ziua Sabatului, s-au rătăcit ei înşişi în întuneric.

Evanghelia ne arată pe larg dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos cu acest orb şi apoi dialogul dintre orb şi fariseii care erau invidioşi. În cele din urmă vedem cum acest orb din naştere vindecat de Iisus Hristos devine mărturisitor al minunii Lui, dar nu numai un mărturisitor în treacăt, ci unul foarte insistent, încât ajunge ca el să-i lămurească pe farisei despre puterea dumnezeiască care se află în Iisus, spunând că: „Dacă Iisus nu ar fi de la Dumnezeu, nu ar putea face minuni!” (Ioan 9, 33), şi dacă Iisus ar fi un om păcătos, Dumnezeu nu L-ar asculta, ci le zice: „Voi nu ştiţi de unde este El!” (Ioan 9,30), adică de unde este puterea Lui cu care face minuni, dar dacă El n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face această minune.

Văzând fariseii că orbul devine mărturisitor al lui Hristos şi ucenic al Lui, l-au ocărât şi l-au dat afară din Sinagogă, iar pe când era ocărât, atunci este întâlnit iarăşi de Domnul, care îi încearcă şi credinţa: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el a întrebat: cine este ca să cred în El? Şi Mântuitorul i-a răspuns: Cel pe care îl vezi în faţa ta. Iar orbul a mărturisit şi a zis: cred. Şi s-a închinat Lui!” (Ioan 9, 35-38).

Dragilor,

Evanghelia de azi ne arată cum un orb din naştere a devenit mărturisitor credincios al lui Hristos, iar cei care vedeau trupeşte au rămas în orbirea lor spirituală necrezând în Cel ce este „Lumina lumii” – Domnul nostru Iisus Hristos.

Prin aceasta vedem cum Dumnezeu poate face un dascăl, un misionar, un învăţător şi un apostol dintr-un om infirm. De asemenea, vedem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu şi cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oamenii sinceri şi credincioşi.

Cunoscând toate acestea, să ne înălţăm şi noi sufletele la Domnul cel milostiv şi iubitor de oameni şi să-L rugăm să reverse Lumina Sa cea Dumnezeiască asupra noastră, pentru a ne lumina căile noastre, pentru a ne feri pe noi de toate cursele duşmanului şi de toate relele şi primejdiile, ca să ne bucurăm în toate zilele noastre de viaţa şi lumina care am primit-o de la El!

Împreună cu orbul vindecat să mărturisim şi noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi, luminaţi de harul Său, ne închinăm Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Amin!