O fabulă din înţelepciunea ebraică veche: Alegerea regelui copacilor (Judecători 9, 8-15)

            kingtrees

           Preliminarii

Ca marile naţiuni ale lumii, poporul evreu este un autentic creator de cultură universală. Chiar dacă începuturile ei coincid şi se indentifică permanent cu viaţa religioasă, tocmai acest lucru conferă originalitate şi profunzime. Aprecierea culturii iudaice trebuie privită, în special, prin această „cheie” a religiei, deoarece, în istorie, poporul evreu a fost un popor aparte – singurul care avea credinţa monoteistă, drept pentru care şi literatura ebraică, în mare parte se raportează la această realitate istorică.

Monumentul literar pe care dorim să îl prezentăm în acest referat face parte din perioada veche a literaturii iudaice. Aceasta se regăseşte în culegerea de cărţi folosită atât în religia iudaică, cât şi în cea creştină şi care se numeşte Vechiul Testament (prima parte a Bibliei). Este vorba de fabula alegerii regelui copacilor, cunoscută în iudaism ca „fabula/ apologul lui Iotam” şi care, conform canonului Vechiul Testament, se află în Cartea Judecătorilor, capitolul 9, versetele 8-15.

Iată textul propriu-zis al fabulei: „S-au dus odată copacii să-şi ungă împărat peste ei şi au zis către măslin: «Domneşte peste noi!» Iar măslinul a zis: «Lăsa-voi eu oare grăsimea mea, cu care se cinsteşte Dumnezeu şi oamenii se mândresc, şi mă voi duce să umblu prin copaci?» Atunci copacii au zis către smochin: «Vino tu şi domneşte peste noi!» Dar şi smochinul a răspuns: «Să-mi las eu oare dulceaţa mea şi fructul meu cel bun şi să mă duc să cârmuiesc copacii?» Apoi au zis copacii către viţa de vie: «Vino tu de domneşte peste noi!» Şi viţa de vie a zis către ei: «Cum să-mi las eu mustul meu care veseleşte pe Dumnezeu şi pe oameni şi să mă duc să cârmuiesc copacii?» În cele din urmă au zis toţi copacii către un spin: «Vino tu şi domneşte peste noi!» Iar spinul a zis către copaci: «Dacă voi mă puneţi cu adevărat împărat peste voi, atunci veniţi şi vă odihniţi sub umbra mea; iar de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va arde cedrii Libanului»”[1].

            Fabula în literatura ebraică

La începuturile sale, poporul evreu nu era obişnuit cu gândirea abstractă. Asemenea geniului oriental, şi geniul ebraic a căutat întotdeauna imagini, metafore, alegorii şi simboluri pentru a se face înţeles. În această vorbire figurată, asemănare cu elemente ale naturii sau personificarea ei a jucat un rol deosebit. Una dintre aceste metode este fabula (sau apologul).

Fabula de origine orientală. Au fost găsite fabule în scrierile cuneiforme asiriene şi în papirusurile din vechiul Egipt. De asemenea, în afară de autorii din Biblie, găsim şi alţi fabulişti renumiţi din antichitate, cum ar fi: indianul Pilpai (sau Bitpai sau Vişnu-Sarma) care a trăit în jur de anul 2000 î.d. Hr., arabul Locman (cca 1000 î.d.Hr.), frigianul Esop sau latinul Fedru.

În literatura ebraică, fabula (ca şi parabola) face parte din genul maşalului (מוּל- poezie didactică care îmbracă forme foarte variate[2].) Prin această specie literară, se dorea ca învăţătura (morala) să fie dedusă de ascultător şi nu prezentată direct, tocmai pentru a sensibiliza mai mult şi pentru a fi reţinută mai bine.

Cu toate acestea, în cărţile Vechiului Testament găsim doar două fabule propriu-zise: cea enunţată mai sus („cel mai vechi monument literar de acest gen, care se află în Sfânta Scriptură”[3]) şi cea de la IV Regi 14, 9-10[4]. Amândouă sunt luate din regnul vegetal.

             Scurt comentariu teologico-literar

            A. Contextul istoric al rostirii fabulei

Aşa cum am arătat, fabula alegerii copacilor se află în Cartea Judecătorilor (a VII-a carte din canonul Vechiului Testament). În ea se prezintă istoria poporului evreu în vremea celor 360-400 de ani de la moartea conducătorului Iosua (urmaşul lui Moise) şi până la introducerea regimului monarhic (cca. 1050 î.d.Hr.). Numele cărţii provine de la bărbaţii pe care Dumnezeu îi investea cu puterea conducătoare la anumite intervale de timp, numiţi şi judecători – סּפעסי („şofetim”), care guvernau poporul evreu în vremuri de restrişte şi de invadare de către neamurile străine. Stăpânirea lor nu era nici continuă, nici succesivă, ci adesea paralelă, întreruptă pe perioade mai lungi sau mai scurte de pace şi de linişte socială. Unul dintre marii bărbaţi evrei din această perioadă a fost Ghedeon.

Momentul rostirii fabulei este prilejuit de moartea lui Ghedeon, fapt ce îl determină pe fiul său, Abimelec, să se proclame rege în Sichem. Ca să scape de eventualii pretendenţi la demnitatea regală, acesta îi ucide pe toţi fraţii săi, în afară de Iotam, cel mai mic, care reuşeşte să se ascundă.

La ceremonia de învestirii în noua demnitate, Abimelec adună poporul lângă stejarul lui Avraam şi al lui Iacov (strămoşii iudeilor) de la Sichem, însă izbucneşte un protest spontan care întrerupe serbarea, iar în apropiere, pe Muntele Garizim se aude vocea tânărului Iotam. Acesta din urmă se adresează mulţimii şi, prin această fabulă, înfierează fapta mârşavă a lui Abimelec. În scurt timp, se va naşte un război civil în care Abimelec este ucis cu o piatră de moară aruncată în cap de o femeie.

            B. Motivul copacului în cultura iudaică

În cultura şi religia ebraică, copacul joacă un rol deosebit de important. El reprezintă ipostaze ale omului desăvârşit (îndumnezeit). Psalmistul David spune în acest sens: „Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi” (Ps. 91, 12). În unele locuri ei prefigurau prezenţe ale lui Dumnezeu (nu în sens animist!), ci mai mult simbolice – un fel de „axis mundi” personalizat în fiecare comunitate. Istoria omenirii începe cu pomul cunoştinţei binelui şi al răului care a pricinuit neascultarea primilor oameni (Fac. 2, 9; 16-17), se continuă cu stejarul de la Mamvri unde Patriarhul Avraam a primit descoperirea Sfintei Treimi (Fac. 18, 1-16), rugul (tufişul) aprins al lui Moise (Ieş. 3, 1-4), toiagul lui Aaron ce a odrăslit, arătând chemarea la arhierie a acestuia (Num. 17, 1-11) etc.     La realizarea Chivotului Legii (I Regi 5, 6-10), precum şi la Templul din Ierusalim (II Paral. 3-4) a fost folosită o cantitate importantă de lemn din cele mai fine esenţe[5].

De asemenea, în scrierile poetice ebraice, cum sunt Psalmii sau Cântarea Cântărilor se găsesc metafore, alegorii preluate din arboricultură: cedru, finic, chiparos, măslin etc. Putem încadra aici şi genealogia Mântuitorului (începând cu Adam şi continuând cu David) prezentată ca fiind „Arborele lui Iesei” (Isaia 11, 1).

Aşadar, pentru evrei, copacii aveau simboluri aparte:

Cedrul („erez”) – creştea, de obicei în zona Libanului. Dimensiunile acestui copac biblic pot atinge 40 de metri înălţime şi 2,5 metri în circumferinţă. La umbra lor s-au adăpostit de soarele arzător personaje din vechime şi s-au scris texte memorabile despre frumuseţea lor[6]. Fiind verde tot timpul era un simbol al omului drept în faţa lui Dumnezeu. De aceea, ei mai erau numiţi „copacii lui Dumnezeu”.

Chiparosul („beros”) – copac înalt de 13-20 m cu numeroase ramuri mici, având frunzele ca nişte solzi oferă un lemn de construcţie excelent, fiind foarte apreciat de iudei.

Măslinul („zait”) – era considerat un simbol al păcii şi frăţietăţii datorită aspectului rămuros, precum şi simbol al familiei numeroase. Măslinele au constituit permanent o importantă sursă de hrană. Din măsline verzi se obţine cel mai bun undelemn prin presare. Teascul se numea „gat” iar uleiul „semen”. De aici denumirea de Grădina Ghetsimani care s-ar traduce „presă de ulei” deoarece în acea grădină se afla şi un teasc. Undelemnul înmuia şi alina rănile, alimenta opaiţele şi se putea transforma în soluţii bine mirositoare dacă i se adăugau aromate.[7]

Smochinul („teena”) – arbore rămuros, înalt, producător de multă umbră deosebit de răcoritoare într-o ţară însorită. Caracteristica smochinului este aceea că produce fructe în două etape pe an, încărcându-şi permanent ramurile cu fructe verzi dar şi coapte, rămase din florescenţa anterioară. În Vechiul Testament era simbol al belşugului (binecuvântării).

Viţa de vie („ghefen”) – era, după măslin şi smochin, planta cea mai frecventă din Ţara Sfântă. De obicei, via era lăsată să se întindă în smochin, simbolizând, în accepţiunea evreiască, viaţa tihnită şi paşnică (cf. I Regi 4, 25).[8]

Finicul sau curmalul („tamar”) creştea, mai ales în jurul Ierihonului, oraş numit, din acest motiv, „cetatea palmierilor”. Era simbol al desăvârşirii.

Rodierul („charuv”) este un pom apropiat mărului, dar care produce fructe de culoare roşu cărămiziu, cu gust foarte plăcut. Simbol al păcatului.

Isopul, mai mult o tufă decât un arbust, are fructe înguste şi cărnoase foarte frumos mirositoare.

Alţi copaci apreciaţi mai erau stejarul, sicomorul, tamariscul, dudul, salcia (răchita) etc.

            C. Câteva interpretări ale fabulei

Deşi este exprimată cu simplitate, în limba originală vorbirea este de o frumuseţe şi de o strălucire admirabilă.[9] Stilistic, fabula nu cuprinde multe metafore, ci doar personificări, epitete şi hiberbolizări. Construcţia este clară şi precisă, tocmai pentru a-şi atinge scopul. Istorisirea decurge uşor, firesc, după acelaşi tipar (al dialogului între personaje). Doar în final, cuvintele par a fi învălmăşite, amplificând imaginea negativă a personajului principal – spinul.

 Locul în care este prezentată fabula este foarte important – Sichemul (Jud. 9, 7). Este prima aşezare menţionată în Biblie (Fac. 12, 6) şi în el îşi avuseseră sălaş patriarhii Avraam, Iacob şi fiii acestuia. La stejarul din Sichem, Avraam a ridicat un altar Domnului Dumnezeu (Fac. 12, 7). La fel face şi Iacov, după ce a îngropat „dumnezeii străini sub stejar”. (Fac. 33, 20). După ce israeliţii au cucerit Canaanul, osemintele lui Iosif, aduse din Egipt, au fost îngropate aici (Ios. 24, 32) şi tot aici Iosua îi cheamă pe evrei la reînnoirea legământului cu Dumnezeu (Ios. 8, 30-35), iar mai înainte de moartea sa, bătrânii poporului dau jurământ de supunere lui Dumnezeu la Sichem (Ios. 24)[10]. Astfel, aceste adunări reprezentau „o alianţă amficţionită” (uniune de triburi sau asociaţie de oraşe-state, grupate în jurul unui sanctuar comun) cu centrul la Sichem.[11]

 Cetatea Sichemului este flancată de doi munţi: la NE – Muntele Ebal (920 m), iar la SV – Muntele Garizim. Interesant este faptul că muntele de pe care se rosteşte propriu-zis fabula este Muntele Garizim, cel de pe care au fost rostite binecuvântările ce vor veni asupra evreilor în cazul în care vor păzi Legea, în paralel cu Muntele Ebal, de pe care s-au rostit blestemele (Deut. 27, 12-26), la intrarea evreilor în pământul făgăduinţei. Abimelec adunase poporul la stejarul lui Avraam din Sichem, dorind să aibă legimitate în încercarea sa de a se erija într-un conducător descendent din Avraam, „părintele” evreilor.

Iotam era cel mai tânăr dintre cei 70 de fii legitimi ai lui Ierubaal (Ghedeon) şi singurul supravieţuitor al masacrării celorlalţi fraţi de Abimelec[12]. În contrapondere, Abimelec era un fiu nelegitim al lui Ghedeon, născut cu o concubină din Sichem, cea care l-a şi sprijinit la masacrarea fraţilor săi.[13]

Sensul fabulei este simplu: Aşa precum una dintre cele mai nefolositoare plante – spinul – a primit demnitatea de rege, refuzată de cele mai bune plante, tot aşa şi Abimelec nu se deosebeşte prin nicio calitate, ci este, probabil, cel mai nepotrivit om pentru acest rang. Nearticularea cuvântului „spin” din finalul povestirii tocmai acest lucru doreşte a-l reliefa.

Această învăţătură se înţelege din istorisire, dar şi din explicaţia de după prezentarea fabulei (versetul 16). Iotam arată alegoric şi, apoi, precis, că Abimelec, deşi nedemn, a primit totuşi domnia. Pentru alegătorii săi, ca şi pentru sine însuşi, alegerea care s-a făcut va duce la o ruină totală (vezi Jud. 9, 45).

Interpreţii biblici sunt împărţiţi privind sensurile şi simbolurile fabulei. Metodiu de Olimp crede că „acestea nu s-au zis despre copacii care cresc în pământ, pentru că copacii, fiind fără viaţă şi bine fixaţi cu rădăcinile în pământ, nu s-ar fi putut aduna să-şi aleagă rege. Această pericopă se referă la suflete, care, înainte de Întruparea lui Hristos, se năpustiseră nebuneşte spre copacul păcatelor. Şi adresându-se lui Dumnezeu, L-au rugat să aibă milă de ele, să domnească peste ele mila şi milostivirea Sa, pe care Scriptura le redă sub forma măslinului, pentru că uleiul este binefăcător pentru trupuri, este remediu împotriva suferinţelor şi a oboselilor şi izvor de lumină.”[14]

De asemenea, el identifică, prin copaci, momentele revelaţiei lui Dumnezeu de la începuturile omenirii: „Priviţi cu atenţie, nu cumva face aluzie aici la legile date (de Dumnezeu omenirii), de la primul om până la Hristos, legi pe care diavolul le-a contrafăcut pentru a înşela neamul omenesc? Într-adevăr, prin smochin face aluzie la porunca dată omului în Paradis, pentru că atunci când acesta a fost amăgit, şi-a acoperit goliciunea cu frunze de smochin. Viţa aminteşte de cea folosită de Noe, pe vremea potopului, din cauza vinului căreia, pe când a adormit, a fost batjocorit. Măslinul aminteşte de legea dată în pustiu lui Moise, iar smochinul de legea mântuitoare a lumii (venită) prin apostoli, pentru că de la ei am învăţat castitatea, pe care diavolul n-a putut s-o strice.”[15]

Aşadar, „smochinul, prin dulceaţa (fructului său) şi prin belşugul (frunzişului), ne aminteşte de viaţa omului în paradis înainte de cădere, viaţă plină de desfătare. Dar nu numai acum, ci şi altădată în Scriptură, fructul smochinului desemnează ceva mai bun. Viţa, prin bucuria ce a adus vinul ei celor izbăviţi de la mânie şi potop, aminteşte de trecerea omenirii de la starea de teamă şi nelinişte la starea de bucurie. Măslinul, prin uleiul pe care-l produce fructul său, aminteşte de milostivirea lui Dumnezeu: după potop, Dumnezeu iarăşi Şi-a arătat milostivirea Sa către oamenii cei rătăciţi, le-a dat o lege, S-a arătat unora dintre ei şi a hrănit cu untdelemn flacăra virtuţii, care era ca şi stinsă. În sfârşit, spinul simbolizează castitatea; el a fost numit de către unii şi cactus. Probabil că din cauza afinităţii ce-o are cu fecioria, a primit şi două nume: i s-a zis spin din cauză că este inflexibil în faţa plăcerilor; i s-a zis «agnus cactus», din cauza însuşirii sale de a fi totdeauna pur.”[16]

Pe baza acestei interpretări, putem afirma că textul fabulei poate fi unul mesianic, prin identificarea spinului ca simbol al castităţii, iar a focului ca element al purificării: „Dar de când a început să domnească peste oameni castitatea, rătăcirea a fost îndepărtată; Hristos, prinţul fecioarelor, a nimicit răutatea, iar smochinul cel adevărat, măslinul cel adevărat şi via cea adevărată îşi dau rodul lor” spune Metodiu de Olimp.[17]

O altă interpretare, mult mai profundă ne-o oferă Sf. Nil Ascetul, care explică tranşant: „Iar că e propriu oamenilor uşurateci, care n-au de la ei înşişi nici un folos, să ia asupra lor uşor conducerea altora, e vădit şi din experienţă. Căci nu s-ar îndemna cineva, care a gustat liniştea şi a început cât de cât să se ocupe cu contemplaţia, să-şi lege mintea de grijile celor trupeşti, desiacând-o de la cunoştinţă şi trăgând-o spre lucrurile pământeşti, odată ce se află în cele înalte. (…) Şi a zis viţa: Lăsa-voi eu oare rodul meu cel bun, pe care l-a slăvit Dumnezeu şi oamenii, ca să merg să stăpânesc peste copaci? De asemenea n-a primit nici smochinul pentru dulceaţa lui, nici măslinul pentru uleiul lui. Mărăcinele însă, lemn neroditor şi spinos, a primit stăpânirea, o stăpânire care nu avea în ea şi nu afla nici în copacii supuşi nimic care să o facă plăcută. Căci pilda spune nu de copacii Raiului, ci de ai pădurii, că au lipsă de conducere. Astfel precum viţa, smochinul şi măslinul n-au primit să stăpânească peste copacii pădurii, bucurându-se mai mult de rodul lor decât de cinstea domniei, tot aşa cei ce văd în ei un rod al virtuţii şi simt folosul lui, chiar dacă îi vor sili mulţi la această domnie, nu primesc, preţuind mai mult folosul lor decât conducerea altora”.[18]

Iar mai departe, comentând morala fabulei, Sf. Nil zice: „Iar bles­temul, pe care li l-a vestit în parabolă mărăcinele copacilor, vine şi asupra oamenilor care fac la fel cu aceia. Căci sau va ieşi, zice Scriptura, foc din mărăcine şi va mistui copacii pădurii, sau va ieşi din copaci şi va mistui mărăcinele!”[19]

Aşadar şi Iotam, cel care rosteşte fabula, poate fi identificat şi el cu spinul, în măsura în care, prin cuvântul său, el a produs „focul” care a dus la mistuirea tentativei de conducător (nelegitim) a lui Abimelec.

        Implicaţii sociale vechi şi contemporane ale fabulei

În fabulă, totul se derulează în jurul metaforei centrale – spinul, care îl închipuie pe ucigaşul, avidul şi tiranul Abimelec, plantă care nu se schimbă, nu se transformă (aluzie la lăcomia de putere), dar nici nu poate produce niciun bun minim, cum ar fi, în cazul de faţă, umbra (aluzie la neputinţa de a săvârşi binele). De asemenea, prin sintagma „de nu, atunci va ieşi foc din spini şi va arde cedrii Libanului”, Iotam prooroceşte sfârşitul lui Abimelec (vezi Jud. 9, 16-20), dar şi intrasigenţa sa faţă de cei care se opun lui (omul drept simbolizat de cedru).[20]

E o învăţătură de minte naturală şi perfect aplicabilă şi în zilele noastre: precum vedem în societatea noastră că intelectualitatea, modelele autentice sunt date (de bunăvoie sau forţat) la o parte şi înlocuite cu surogate, tot aşa, pe locurile înalte se suie semidocţii şi inculţii – oameni mici care nu contribuie la niciun bine social, din contră, aduc dezbinare şi tiranie. Acelaşi Sf. Nil Ascetul arată că: „Celor ce sunt puşi peste oameni, felurimea năravurilor şi viclenia gândurilor le face foarte grea conducerea, şi cei ce o primesc trebuie să se pregătească pentru o luptă obositoare. Ei tre­buie să îndure fără supărare scăderile tuturor, iar datoriile neîmplinite din pricina neştiinţei să-i facă să le cunoască, cu îndelungă răbdare”.[21] Căci „dintre toate lucrurile, cel mai ostenitor este să conduci sufletele!”[22]

Deşi foarte veche în vârsta ei, totuşi această fabulă este extrem de actuală, prin mesajul ei. Personal mi se pare că reprezintă o întărire a unei zicale româneşti că „istoria se repetă”; de aceea, avem menirea de a învăţa de la istorie, chiar şi de la cea universală, pentru a nu-i repeta greşelile!

 

[1] cf. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005, p. 274.

[2] „Când proverb, când maximă, când alegorie, când enigmă, când vorbire inspirată şi misterioasă, dar nimic cu totul limpede din toate acestea” (Lagrange) apud. pr. conf. dr. Ioan Chirilă, Studiul Vechiului Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2003, p. 357.

[3] Pr. conf. dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 361.

[4] Textul biblic este următorul: „Iar Ioaş, regele lui Israel, a trimis la Amasia, regele Iudei, să i se zică: «Spinul cel din Liban a trimis la cedrul Libanului să-i zică: Dă-ţi fata dupa fiul meu! Şi trecand fiarele sălbatice din Liban au călcat spinul…»” cf. Biblia, ed. cit., p. 411.

[5] Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. prof. dr. Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 213-214.

[6] Dan Cârlea, Cedrii Libanului, baobabi matusalemici, arbori dragon: Copaci legendari din întreaga lume, în „Ziarul Lumina”, ediţia online din data de sâmbătă, 24 noiembrie 2012. Pentru mai multe detalii vezi şi Dan Cârlea, Ce se mai păstrează azi din străvechii arbori biblici: Stejarul Mamvri şi Cedrii Libanului, mărturii ale credinţei din vechime, în „Ziarul Lumina”, ediţia online din data de sâmbătă, 29 iunie 2013.

[7] Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, diac. Prof. dr. Emilian Corniţescu, op. cit, p. 60.

[8] Ibidem, p. 63-64.

[9] Pr. conf. dr. Ioan Chirilă, op. cit., p. 361.

[10] Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, (VII – Judecătorii. Rut), Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 66.

[11] Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 2008, p. 1200.

[12] Ibidem, p. 609.

[13] Ibidem, p. 4.

[14] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, în colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti” (vol. 10), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 109.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 110.

[17] Ibidem, p. 112.

[18] Sf. Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 26.

[19] Ibidem, p. 27.

[20] Pr. Ioan Sorin Usca, op. cit., p. 73.

[21] Sf. Nil Ascetul, op. cit., p. 27

[22] Ibidem

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: