Archive for Iulie, 2012

„Vinovatul de iubire”

IN MEMORIAM Adrian Păunescu

A plecat deodată, parcă n-ar fi fost,
Ultima speranţă, veşnicul transfer,
Ce dădea la toate, iarăşi chip şi rost,
Zborul nealergic sub un colţ de cer.

L-au iubit cei simpli, l-au hulit cei mari,
Dară nimănuia nu i-a fost dator,
Printre gropi perfide şi actanţi amari,
Demn îşi duce crucea ultimul regizor.

Şi în veşnicia hâdului complot,
Care naşte zilnic cruda răstignire
A fost dat la moarte, ca un vechi ilot,
Afişând lozinca: „Vina de iubire”!…

Dacă nedreptatea se tot face rege
Peste-a vieţii taină, ca un nou tâlhar,
Nu mai da onoare, nu mai da nici lege,
Ci-înviază Doamne, clipele de har!

Să ne mai amintim de frumoasele melodii de odinioară!

Bună dimineaţa!

O rază lină ce coboară
Din trupul Soarelui plăpând
În dimineaţa cea de vară
Este sărutul meu cel blând.
 
Învăluie ca nişte văluri
Mătasea pielii ce-o iubesc,
Printre a zorii zilei aburi,
Încet şi dulce te trezesc.
 
În pragul zilei ce dă viaţă
Şi-nmiresmează cu parfum,
Sfios, o „bună dimineaţă”,
Cu flori, iubire, vis, îţi spun!

Mai mult sau mai puţin îndrăciţi!

Cuvânt la Duminica a V-a după Rusalii

(a vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei)

Dragilor,

Oricât am vorbi despre credinţa creştin ortodoxă şi despre rolul ei în viaţa noastră, ea se reduce la două lucruri simple: virtutea sau patima, viaţa şi moartea, învierea sau damnarea, Dumnezeu sau diavolul.

Pentru cel care înţelege că rostul omului este acela de a lăuda pe Dumnezeu, Ziditorul său, şi de a împlini în persoana sa poruncile Sale iubitoare în vederea mântuirii, pentru unul ca acesta, viaţa, sensul, liniştea şi fericirea sa se găsesc numai la Dumnezeu, iar omul acela se află pe drumul îndumnezeirii.

Dimpotrivă, pentru cel care nu înţelege  toate aceste lucruri mântuitoare(deşi are într-însul glasul conştiinţei care deosebeşte ce este bine de ce este rău), acel suflet se află pe calea pierzării, pe drumul osândei.

Şi în urma alegerii noastre, primim răsplată de la Dumnezeu, care nu este altceva decât o continuare a vieţuirii noastre: pentru cel îmbrăcat cu virtuţi, răsplata va fi dragostea de Însuşi Binele-Dumnezeu, iar pentru cel plin de patimi, răsplata va fi egoismul lui satan.

Deci, întotdeauna avem de ales în viaţă unul din două lucruri: binele sau răul, bucuria sau suferinţa, moartea sau viaţa, cu consecinţele sale!

 

Iubiţii mei,

În acest context, ce avem de învăţat din Evanghelia de astăzi? Două lucruri la fel de simple:

Noi, toţi suntem chemaţi la îndumnezeire, la a fi împreună cu Dumnezeu prin faptele noastre, prin vieţuirea noastră (adică prin jertfa noastră cotidiană), prin îmbrăcarea noastră cu har pentru a rămâne, în cealaltă viaţă, fii ai Împărăţiei, fiii mântuiţi ai lui Dumnezeu. Pentru aceasta a venit Mântuitorul Iisus Hristos, ca pe omul cel căzut în mocirla patimilor să-l ridice prin jertfa Sa, să-l curăţească cu Sângele Său, să-l învieze prin moartea Sa. Sf. Atanasie cel Mare spune clar în acest sens: „Dumnezeu S-a făcut om, ca pe om să-l facă dumnezeu!”, evident, după asemănare, iar nu după fiinţă!

În acelaşi timp, pe baza libertăţii noastre cu care ne-a înzestrat Creatorul, putem alege celălalt drum, acela al depărtării de Dumnezeu. Bineînţeles, nu este de preferat, pentru că avem datoria de a slăvi pe Făcătorul nostru, şi de a împlini cuvântul Său! Dar, o putem face! Şi din păcate, acest lucru se întâmplă tot mai des în lumea noastră!!!

Aşa precum i-a spus, la începutul lumii, lui Adam, celui dintâi om, aşa ne spune Dumnezeu şi nouă, la începutul vieţii noastre, la Botez: „viaţă şi moarte Ţi-am pus eu astăzi înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi! Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale, ca să locuieşti pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău cu jurământ l-a făgăduit părinţilor tăi, lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov că îl va da lor.” (Deut. 30, 19-20)

Astfel, dacă alegem binecuvântarea, atunci alegem viaţa şi împlinirea voii lui Dumnezeu în noi! Dacă alegem păcatul ne atragem moartea şi blestemul Celui de Sus!

Dumnezeu Mântuitorul ne-a spus şi El simplu, în timpul propovăduirii Sale în lume: „Nu puteţi să slujiţi la doi domni, căci sau pe unul îl vom urî şi pe celălalt îl vom iubi, sau de unul ne vom lipi şi pe celălalt îl vom dispreţui; nu puteţi să slujim lui Dumnezeu şi lui mamona!” (Matei 6, 24)

Deci, dacă slujim lui Dumnezeu, suntem îndumnezeiţi, adică mântuiţi virtual, adică, teoretic, ipotetic, până la pragul trecerii noastre din lume, când o vom primi veşnic!

Dar dacă nu suntem împreună cu Dumnezeu, cum suntem? Deşi este un cuvânt greu, dureros dar, da, aşa este – atunci când nu suntem cu Dumnezeu înseamnă că suntem cu cel rău, cu necuratul diavol, adică suntem îndrăciţi!

Şi fiind îndrăciţi facem faptele celor doi îndrăciţi de astăzi:

– în primul rând, viaţa noastră ni se pare plină de plictis, fără sens, fără gust. Nu mai avem în ce să credem, nu ne mai sensibilizează nimic, nu ne mai incită absolut nimic! Precum cei doi demonizaţi, vieţuirea noastră în răutate ne duce pe târăm pustiu, searbăm, unde nu găsim altceva decât dezgust, plictiseală, nonsens, dezamăgire etc. Sumtem ca nişte morminte, goi, urâţi, fără linişte etc. De aici, până la pasul pe care îl fac unii, din păcate tot mai des, acela al sinuciderii, nu mai este decât un foarte mic pas! Şi astfel devii pentru eternitate al celui rău, în focul osândei, acolo unde este plângerea şim scrâşnirea dinţilor!

– în al doilea rând, ne comportăm ca cei demonizaţi: Suntem tot mai supăraţi, nu vedem nimic bun nicăieri, ţipăm unii la alţii, nu mai avem răbdare, facem lucruri extreme, rupem, spargem, criticăm, ucidem prin cuvânt, dar şi prin faptă etc.

– în al treilea rând, ştim cam ce este cu noi, avem încredinţarea că nu suntem pe drumul care trebuie, dar nu mai avem puterea de a ne ridica! Deşi ştim şi noi, precum cei doi îndrăciţi, că Dumnezeu ne poate salva, îl recunoaştem ca Domn şi Mântuitor al nostru, nu îndrăznim mai mult, pentru că ne-ar părea rău, totuşi, să ne lepădăm deodată de pofta plăcerii!

Şi atunci, tot Dumnezeu Drăguţul ne vindecă pe noi, prin dragostea Sa, izgonind demonul din noi şi dăruindu-ne iarăşi pace, linişte, binecuvântare şi, foarte important, îmbrăcare din nou cu harul Său, care ne duce spre fericirea cea veşnică!

Şi văzând această nouă minune cu noi, trebuie să înţelegem că TREBUIE să rămânem cu Dumnezeu totdeauna, şi la bine, dar şi la rău, până la moarte, pentru că aceasta nu mai este durere, ci doar o poartă spre viaţă!

Dar trebuie să fim atenţi! Diavolul nu se dă scos uşor din noi şi, după cum ne-a învăţat Mântuitorul Hristos: „Şi când duhul necurat a ieşit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi nu găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce la casa mea de unde am ieşit; şi venind, o află golită, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, sălăşluiesc aici şi se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi. Aşa va fi şi cu acest neam viclean”. (Matei 12, 38-45)

Iar Sfântul Apostol Petru completează: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.  Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit.  Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi.  Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită,  Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume.  Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi.“  (I Petru 5, 5-11)

 

Dragii mei,

Aici, pe pământ, viaţa omului este o permanentă luptă cu forţele celui rău, care se cuibăresc în noi, pentru a primi, răsplătirile cele veşnice şi bune. Cele rele se bizuie pe egoismul din noi, dar Dumnezeu se buzuie pe voinţa noastră, pe libertatea şi dragostea noastră şi pe toate lucrurile bune pe care le-a sădit în noi încă de la creaţie. Ba încă mai avem şi pe Sfinţii Îngeri şi pe toţi Sfinţii ca modele, ba, şi mai mult, avem Biserica şi Sfintele Taine!

Între aceste două coordonate ne ducem existenţa noastră. Altă cale nu există! Ori cu Dumnezeu, ori cu diavolul! Chiar dacă mai facem din când în când fapte bune, până nu lepădăm din noi toată lucrarea cea rea, atunci nu putem spune că suntem deplin ai lui Dumnezeu!

Atâta timp cât ne dezmierdăm cu mici patimi şi păcate rămânem îndrăciţi, adică în loc de harul divin, avem răutatea şi egoismul celui rău, care ne duc la moarte. Mai întîi la moartea sufletească, apoi la cea fizică, care se va transfoma în moartea eternă, în chinul cel veşnic, în blestemarea eternă!

Deci cine nu ascultă de Dumnezeu şi nu răspunde la dragostea Sa este un pic îndrăcit! Dar această îndrăcire se face tot mai mare, pentru că inima noastră este rece, pentru că conştiinţa noastră este adormită şi pentru că voinţa noastră este omorâtă de propriile noastre patimi!

Deci să avem în faţa noastră, ca pe un strigăt de luptă, aceste cuvinte ale Sfântului Pavel, grăite galatenilor: „Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire.  Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi.  Iar dacă vă muşcaţi unul pe altul şi vă mâncaţi, vedeţi să nu vă nimiciţi voi între voi.  Zic dar: În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului.  Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi cele ce aţi voi.  Iar de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege.  Iar faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare,  Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri,  Pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. 

Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,  Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. 

Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm! (Galat. 5, 13-25) acum şi pururea şi în toţi vecii. Amin!

„Particula lui Dumnezeu” şi universul prostiei

Omul plin de mândrie şi orbit de putere crede că poate şi face lucruri asemenea lui Dumnezeu, crezându-se Unul ca El. Chiar aşa a gândit şi Lucifer, care s-a considerat pe sine divin, căzând îndată, din lumină în negrul întuneric.

La fel se întâmplă şi cu „cercetătorii”, „savanţii”, „oamenii de ştiinţă” din zilele noastre. Cred că, cu puţina lor minte, dar cu multa migală, vor descoperi, vor înţelege cum procedează Dumnezeu cu noi.

Astfel, zilele acestea e mare vâlvă în jurul unui nou „eveniment ştiinţific”- faptul că s-a găsit, în sfârşit, „particula lui Dumnezeu” prin proiectul CERN.

E uimitor să vezi cum unii aşa-zişi „savanţi” îi bat obrazul lui Dumnezeu, arătându-I că L-a prins pe Acesta cum a creat lumea, ca şi cum ai prinde trucul unui magician!

E drept că Dumnezeu a creat lumea prin materie, dar o materie mult mai infinită şi mai complexă decât pot şti unii. Dumnezeu a creat toate prin lumina cunoştinţei Sale, prin materia pe care El a dat-o, luminată de căldura Sa. Nu ca un mare „bum!” din care s-a trezit misterios Universul, sau ca un iluzionist/păpuşar cum bat câmpii unii.

Dar acestea sunt lucruri care stau în faţa noastră şi nu le vedem!

Poate însă că Dumnezeu chiar aşa a şi creat lumea: printr-o mare acceleraţie a atomilor, pe care noi, pământenii, am descoperit-o abia acum! Ei, şi? La ce ne foloseşte aceasta? La progresul ştiinţei? Aşa au spus, probabil şi arhitecţii Turnului Babel şi se vede, peste timp, progresul lor? La ce? La infatuare? Avem deja o grămadă în lumea noastră!!! Atunci, la ce? La nimicuri şi nimic! E doar o aparentă reuşită „ştiinţifică” în încercarea omului contemporan de a se debarasa de Părintele Său. E ca şi cum copilul i-ar spune mamei sale într-o zi că ştie cum a fost creat, că el nu mai este fiul său, şi poate şi el singur să se creeze!!!

În loc de această mascaradă ştiinţifică, pentru care se dau bani mulţi şi energie multă, propun să se măsoare şi să se găsească originile universului prostiei în care ne zbatem de atâta timp. Cum a apărut el? Care „bing-bang” l-a împins în faţă? Ce particulă l-a determinat să apară şi să ne acapereze pe toţi? Care (dacă e!) finalitatea lui? etc. Aştept răspunsul!

Pentru că, oricât încearcă savanţii lumii să progreseze, Dumnezeu stă sus şi se amuză copios uitându-Se la noi. Zic „se amuză”, pentru că are o dragoste şi o răbdare de om, prea mare pentru câte facem noi! Dacă nu vom înceta cu aceste batjocuri la adresa Lui, e de-ajuns să se încrunte puţin şi toată lumea aceasta (cunoscută şi necunoscută), va pieri brusc, cu particulele ei de atomi, cu tot! Memento: Turnul Babel!

Părintele Galeriu spunea odată, metaforic vorbind despre discursul lui Nietzche că, într-o zi, s-a găsit scris pe un zid aceste cuvinte: „Dumnezeu a murit! semnează Nietzche”. Dar a doua zi, sub aceste cuvinte erau altele: „Nietzche a murit. semnează Dumnezeu”!

Toţi suntem efemeri şi ne ţine mâna lui Dumnezeu. Sunt lucruri mult mai înalte pe care ar trebui să le facem, dar ne complacem în josnicii de tot felul! Iar dacă vrem să arătăm beneficiile ştiinţei, să încercăm să măsurăm drumul lung de la inimă la minte, infinta dragoste a lui Dumnezeu, sufletul omenesc şi trăirile sale şi, poate atunci, universul prostiei umane se va mai dilua puţin, ca să apară din nou pe cerul raţiunii noastre Soarele luminos credinţei!

Revedere

Mi te-am tot închipuit,

oare,

cum ai putea să arăţi iarăşi

cu-aceeaşi privire

de unic senin?…

În ochii tăi

albi

eram numai eu

mai îmbătrânit

cu-aceeaşi vreme

ce a rămas

de la inima ta

până la sufletul meu!…

Revăzându-mă,

am uitat de tine,

Revăzându-te,

am uitat de tot!…