Archive for Mai, 2012

Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven

Anunțuri

Despre omenie – Cuvânt la Duminica a IV-a după Paşti (a vindecării slăbănogului de la Vitezda)

Hristos a înviat!

Iubiţii mei,

Iată că au trecut aproape patru duminici, patru săptămâni de la Învierea noastră împreună cu Mântuitorul Iisus Hristos şi parcă ne simţim din nou, întinaţi, depărtaţi de Cuvântul Sfânt, de Lumina caldă şi curată a Domnului înviat… Parcă ne-am întors iarăşi la îndeletnicirile noastre obişnuite, la slujbele noastre de fiecare zi, şi parcă suntem din nou slăbiţi, iritaţi, prăfuiţi de zgura acestei tumultoase lumi.

Parcă simţim cum nu ne mai găsim rostul, cum fuge pământul de sub picioare, cum nimic nu ne mai încântă, cum orice chip şi cuvânt ne provoacă iritare şi tristeţe! Parcă simţim cum am pierdut iarăşi un tren, deodată cu depărtarea de Hristos, cum iarăşi stăm într-o gară pustie, cum nu este nicio persoană care să ne ajute, să ne aline puţin durerile mute, care să ne înţeleagă şi care să ne sprijine puţin!

Aşa se fi simţit şi bolnavul de astăzi, pe care toţi l-am văzut stând singur la scăldătoarea Vitezda.

Dragilor,

Acum ceva timp în urmă, în Duminica a doua din Postul Mare, am văzut cum în faţa Mântuitorului Hristos i s-a adus un om la fel de bolnav, la fel de slăbănogit, adică neputincios, paralizat chiar, de către patru oameni – patru prieteni care nu s-au lăsat învinşi de îmbulzeala dimprejurul Mântuitorului. Cu orice risc (mai cu seamă de mustrarea gazdei, dar probabil şi al Domnului), au stricat tavanul locuinţei şi au coborât astfel, în faţa Doctorului celui veşnic şi Atotputernic pe prietenul lor, cerând vindecarea sa. Şi, pentru credinţa acelora, Domnul Iisus Hristos l-a tămăduit îndată, iar cel ce fusese slăbănog plecase acasă singur, pe picioarele sale, ducându-şi patul său, ca mărturie a minunii întâmplate.

Dar astăzi, de ce un alt slăbănog stă singur la scăldătoarea Vitezda, de ce nu este băgat în seamă, de ce trec toţi pe lângă el sau poate chiar peste el, înmulţind durerea fizică şi sufletească a acestuia? De ce, după Învierea Domnului parcă există aceeaşi răceală, aceeaşi nepăsare, aceeaşi atitudine ostilă sau indiferentă faţă de o asemenea categorie de oameni?

Deşi era plin de lume, deşi aproape că nu aveai loc acolo, aproape de apa vindecătoare, iată că nimeni nu avea interes faţă de cel „de aproape”, faţă de cel aflat în suferinţă, faţă de cel, poate, mai neputincios decât el. Aşa cum este şi acum, şi atunci, în secolul I al erei noastre era o lume egoistă, lacomă, hapsână, gata de a înghiţi avidă primii stropi de vindecare pe care îngerul Domnului îi aducea atât de rar.

Aşa se întâmplă şi cu noi: suntem doritori, uneori, de darurile lui Dumnezeu, participăm mai des la sfintele slujbe din Postul Mare şi de Paşti, suntem entuziaşti, ne bucurăm, strigăm de fericire, ne îmbrăţişăm, poate că şi iertăm sincer pe cei ce ne-au greşit, dar ne întoarcem prea repede în tumultul lumii, în cotidian, ne lepădăm prea repede de Binefăcătorul nostru şi rămânem şi noi goi, fără a avea un om care să ne readucă înapoi la scăldătoarea iertării, a vindecării şi a renaşterii din păcat.

La fel ca şi atunci, şi acum, îngerul Domnului vine doar o dată pe an să ne învie şi pe noi, şi noi parcă rămânem la fel de invidioşi, de orgolioşi, de nesinceri cu noi, de dispreţuitori faţă de alţii, şi nu dobândim nici alinarea lui Hristos, nici mulţumirea altora… Rămânem fără nimic, strigând şi noi că nu este nimeni care să ne facă dreptate, mângâiere ori ridicare din starea grea de păcat.

Este de condamnat o asemenea atitudine, un asemenea vicleşug, păcălindu-l pe Domnul Iisus Hristos de fiecare dată, adică promiţându-i că ne schimbăm viaţa, dar când apare vreo plăcerea materială, lumească, Îl lăsăm trist şi singur, plecând în desfătarea noastră! De aceea, nici noi nu găsim Omul care ne să aline, pentru că şi noi Îl lăsăm pe Domnul singur şi, implicit şi pe cei pe care El îi iubeşte!

Dar iată că nu toate rămân în logica noastră!

Domnul Dumnezeu este permanent lângă noi, nu doar în duminici şi sărbători şi nu doar la Biserica Sa.

Fără a cere, El se arată celui ce crede cu adevărat, chiar dacă ar fi atât de imobilizat de boală, de neputinţă, de paralizia patimilor, de atâta timp. Iar vine Hristos Domnul, Tămăduitorul şi Mângâietorul nostru şi iar ne ridică din păcat, iar ne renaşte, iar ne învie şi iar ne dă ajutorul Său cel nepreţuit, pentru ca să fim iarăşi şi iarăşi, drepţi, vindecaţi şi mântuiţi, din iubirea Sa de oameni.

De aceea ne regăsim cu toţii în pericopa evanghelică de astăzi, pentru că toţi suntem într-un fel sau altul „fără om”: ori nu suntem omul care Îl aşteaptă pe Hristos, ori nu suntem nici oamenii care duc pe alţii către Hristos!

Dragii mei,

Duminica de astăzi este o duminică a „Omeniei”. Avem atâta nevoie de uman în viaţa noastră, dar mai ales în societatea noastră, parcă din ce în ce, voit sălbăticită!

De cel mai multe ori ne amintim în aceste zile să mai aducem o rază de mângâiere, de speranţă celor bolnavi, celor singuri şi plini de tristeţe, dar acest lucru trebuie să îl facem tot timpul. Nu doar o dată şi crezând că ne-am împlinit menirea de creştini! „Cu o floare nu se face primăvară!” spune proverbul românesc, dar cu o stare permanentă de căldură, de înflorire se poate aduce mai repede şi mai frumos primăvara peste toţi!

De aceea, suntem îndemnaţi mereu să fim „fii ai lui Dumnezeu”, să fim „făclii luminoase” care strălucesc în întunericul lumii, să fim „mâini ale lui Hristos” care ajută pe cei neputincioşi, să fim „Oameni” faţă de alţi oameni. Aceasta este calea către mântuire: ajutorul sincer faţă de cel de aproape, ştiind că prin aceasta şi Domnul oferă ajutorul Său, care este mult mai bun şi mai folositor către mântuire.

„Dăruind, vei dobândi!” spun Părinţii, deci să facem şi noi permanent aceasta! Amin.

Concertul nr. 1 pentru pian – Piotr Ilici Ceaikovski

Sf. Ierarh Atanasie – Părintele ceresc al creştinilor de la Dunărea de Jos

 

De-a lungul istoriei, Dunărea de Jos a dat numeroşi sfinţi Bisericii noastre Ortodoxe Române, începând cu primii mucenici martirizaţi aici şi continuând cu evlavioşii cuvioşi sihăstriţi în această zonă. Astfel, sământa Evangheliei sădită de râvna Sfântului Apostol Andrei, a încolţit frumos şi a dat „rod însutit” în ogorul credinţei, Dumnezeu primind în grădina Împarăţiei Sale florile cele bineînmiresmate ale virtuţilor – Ssfinţii Săi.

Un astfel de sfânt pe care l-am descoperit mai recent (deşi el a fost totdeauna cu noi) este Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului în secolul al XVII-lea şi, pentru o scurtă perioadă de timp (12 ani), arhipăstor al credincioşilor din Galaţi.

Viaţa sa sfântă ne învaţă pe noi, creştinii de astăzi, că orice răutate umană se stinge în credinţa şi cu harul lui Dumnezeu, Cel care este peste toate şi duce împreună cu noi crucea suferinţelor noastre.

Aşadar, prin pilda vieţii sale, Sfântul Atanasie este cinstit cu evlavie de către credincioşii gălăţeni şi nu numai, în fiecare an, la pomenirea sa (2 mai), entuziasmul şi bucuriile măririi sale trecând dincolo de graniţe.

 

Începutul sărbătorii

În al treilea an al cinstirii sale în întreaga Biserică Ortodoxă Română, Sfântul Ierarh Atanasie a fost prăznuit în mod deosebit în Arhiepiscopia Dunării de Jos. Astfel, în preziua sărbătoririi sale, credincioşii gălăţeni s-au adunat în bisericile parohiale din municipiu unde a fost oficiată Slujba Privegherii, adică Vecernia, Litia şi Acatistul Sfântului Ierarh. Apoi, slujitori şi credincioşi deopotrivă, au mers în pelerinaj către moaştele Sfântului, aflate la Catedrala Arhiepiscopală din Galaţi.

La „casele Sfântului” din Galaţi

Pentru cele două biserici din oraş închinate ocrotirii Sfântului Atanasie, sărbătoarea a fost mult mai frumoasă:

Mai întâi la biserica „Sf. Nicolae şi Sf. Atanasie” din centrul oraşului, locul unde Sfântul Atanasie şi-a avut reşedinţa timp de 12 ani de zile, chiar la începutul privegherii au fost aduse sfintele sale moaşte de către un sobor de slujitori în frunte cu Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Casian al Dunării de Jos. Aici, credincioşii s-au închinat şi au adus slavă lui Dumnezeu pentru pentru o asemenea binecuvântare.

Apoi, racla cu sfintele moaşte a poposit şi la biserica „Sf. Ierarh Atanasie”, acolo unde au fost aşteptate de întreaga suflare a parohiei în frunte cu preoţii slujitori. Şi aici a fost un moment emoţionant, plin de har, văzând cum Sfântul vine aievea, la credincioşii săi, încurajându-i pe calea vieţuirii creştine.

Spre seară, Sfântul Atanasie a ajuns la Catedrala Arhiepiscopală, acolo unde acum trei ani (3 mai 2009) a avut loc ceremonia introducerii sale şi în calendarul Bisericii noastre, sfintele moaşte rămânând aici pentru închinarea tuturor pelerinilor.

Aşadar, la ziua pomenirii sale, Sfântul Ierarh Atanasie a făcut un periplu spiritual la credincioşii săi, tocindu-şi încălţările, aşa precum mărturisesc şi minunile sale şi realitatea sfintelor sale moaşte din Catedrala „Buna Vestire” din Harkov (Ucraina).

Pelerinaj la moaştele Sfântului

În ziua prăznuirii Sfântului, în toate sfintele lăcaşuri din Galaţi s-a săvârşit Sfânta Liturghie. Şi la Catedrala Arhiepiscopală, sub protia Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop Casian, a fost săvârşită sfânta slujbă, prilej cu care întreaga suflare creştinească a Galaţilor s-a putut închina la sfintele moaşte aşezate într-un baldachin amenajat pe esplanada lăcaşului de cult. Au venit pelrini din toate colţurile Eparhiei, din nord şi până la sud, tineri, dar şi vârstnici, bucurându-se deopotrivă de ocrotirea Sfântului. De asemenea, evlavia către Sfântul Atanasie a fost sporită prin psalmodiera la unison a cântărilor Sfintei Liturghii în catedrala arhiplină.

În cuvântul de învăţătură adresat pelerinilor, chiriarhul Dunării de Jos, Înaltpreasfinţitul Părinte Casian l-a arătat pe Sfântul Atanasie ca „pelerin al Ortodoxiei de la Constantinopol şi Tesalonic în Moldova de Jos, la Galaţi, în timpul lui Vasile Lupu, apoi în părţile slave, la Moscova şi Poltava Ucrainei, unde şi acum, după mai bine de 350 de ani, întreg, pe tron ne povăţuieşte prin sfintele sale moaşte, iar de trei ani, prin înscrierea sa în calendarul Bisericii Ortodoxe Române păstoreşte şi poporul dreptmăritor de la Dunărea de Jos şi nu numai. A ales Sfântul Atanasie să fie pelerin la cele trei centre din Galaţi: mănăstirea sa, «Sfântul Ierarh Nicolae», unde ar fi vrut să se odihnească, parohia sa mai nouă «Sfântul Atanasie Patelarie» şi Catedrala unde a fost proclamat cu cinstire în întreaga Românie. Acestea toate ne arată că sfinţii sunt pelerini între Dumnezeu şi noi, iar noi, mergând pe urmele sfinţilor-pelerini pe pământul nostru, ne unim unii cu alţii, căci şi Sfântul Atanasie este apostolul unităţii creştinilor greci, români şi slavi”.

La final, toţi cei prezenţi au primit binecuvântare din partea Sfântului, prin iconiţa editată special pentru această sărbătoare, dar şi printr-o mică agapă frăţească.

Să rămânem cu Sfântul Atanasie!

Chiar dacă sărbătoarea se încheie, duhul ei rămâne întru cei dreptslăvitori! Sfântul Atanasie rămâne veşnic în inimile calde ale celor ce îi cer solirea şi ajutorul.

Să rămânem cu toţii împreună cu Sfântul Atanasie, ca să biruim durerea şi necazul, dar şi păcatul din noi, pentru ca astfel, viaţa noastră să aibă sens spre mântuire!