De la viaţă la nemurire[1]

(privire critică asupra înmormântării lui Adrian Păunescu)

 
De obicei, despre moartea unui om nu se prea vorbeşte. Se poate vorbi doar despre viaţa celui răposat, despre faptele şi acţiunile lui, despre personalitatea şi importanţa lui pentru posteritate. Despre moarte însă, nu este demn a vorbi, iar dacă o faci, ea trebuie să se încadreze în limitele bunului simţ, ca un omagiu, sau cel puţin ca un respect arătat faţă de persoana care a păşit spre eternitate. În acest sens, anticii chiar aveau o vorbă ce a ajuns la noi sub chip de maximă: „De mortuis, nihil sine bene!” („Despre morţi – se poate vorbi – numai de bine!”), ca unii care nu mai pot schimba viaţa lor, iar acum, în drumul lor către eternitate, au nevoie doar de rugăciune şi iertare de la „zei”.

Aşa este decent, creştinesc, dacă vreţi, şi moral!

Şi moartea unei personalităţi trebuie să fie tratată cu aceeaşi decenţă. Oricât ar fi fost de pătimaşe luptele şi înfruntările personale, ele trebuie să se termine la catafalc, pentru că fiecare, la rândul nostru, vom fi în aceiaşi ipostază, iar dreptatea ultimă şi absolută este în mâna lui Dumnezeu. Sau, dacă nu gândim etic, aş spune, măcar ar trebui să arătăm respect şi demnitate umană, „îngropând securea războiului”, deoarece rivalul nu se mai poate „apăra” cu armele acestei lumi.

Lumea contemporană însă, şi cu precădere cea românească, dă rosturile peste cap. De aceea, ştiind că e posibil ca acest demers al meu să rămână fără efect şi ştiind, totodată, cât de nepotrivit este de a vorbi despre moartea cuiva, mă încumet să arunc o privire critică, verbală, asupra decesului şi înmormântării uneia dintre marile personalităţi contemporane ale neamului românesc: Adrian Păunescu.

Premise şi motivaţii

După ce s-au mai „decantat” întrucâtva părerile acide despre trecerea la cele veşnice a „Titanului” Culturii Române (cel puţin), propun o părere nouă, personală şi critică (în sensul estetic al termenului) asupra acestui eveniment istoric. Da, este un eveniment, dat fiind nu numai personalitatea uriaşă a celui decedat, dar şi contextul socio-cultural-economic contemporan românesc. Şi este de anvergură istorică pentru că de astfel de personalităţi valoroase sub toate aspectele vieţii şi operei sale, societatea noastră resimte o lipsă din ce în ce mai acută!

În primul rând, excursul meu verbal este o reacţie la denigrările şi abjecţiile debitate faţă de persoana marelui dispărut dintre noi, de detractorii săi, mai incisiv şi mai abitir în ziua îngropăciunii[2].

În al doilea rând, ca unul care am fost (şi voi rămâne) un înfocat admirator al lui Adrian Păunescu, am trăit la cote maxime, afectiv, emoţional, direct şi îndeaproape, o parte din aceste momente, iar ca unul care provine din sfera Bisericii şi am ceva noţiuni religioase, cred că mă pot pronunţa cu privire la anumite lucruri şi gesturi.

În al treilea rând, am fost intrigat şi de lipsa de înţelepciune a conducătorilor noştri, care nu au ştiut să gestioneze un astfel de moment „pricinuitor” de solidaritate umană şi unitate românească, ne-decretând, aşa cum ar fi fost firesc – „doliul naţional”.

Nu în ultimul rând, cuvântările rostite în ziua înhumării, cu precădere de „fraţii noştri basarabeni”, adâncesc această mâhnire!

Dezbatere

Recunosc că m-a luat puţin prin surprindere cumplita veste a morţii lui Adrian Păunescu. Nu credeam că se va întâmpla aşa brusc şi atât de curând! Mai degrabă mă aşteptam să fie răpusă de moarte luptătoarea profesoară Cristiana Anghel[3], maratonista grevei foamei şi m-aş fi „bucurat” pentru asta! Deoarece la aroganţa prostiei şi a nemernicie ridicată la rang de cult, normalitatea trebuie să capete stare de revoltă!

De la aflarea tristei veşti

Sub aspect general, plecarea dintre noi a lui Adrian Păunescu, ca de altfel şi ultimele zile ale vieţii, precum şi suferinţa lui au fost încărcate de o mare demnitate umană. Ştiu că uzitez foarte mult acest termen, dar şi evenimentul total, în sine, al mutării dintru această lume a poetului/scriitorului îl consider un act de mare valoare civică şi un exerciţiu de demnitate românească. Aceasta o spun mai ales pentru faptul că, atât familia celui repausat, cât şi prietenii, apropiaţii şi colaboratorii săi, s-au purtat decent în tot timpul acesta şi nu au dat curs niciunei „bălăcăreli” publice pline de senzaţional, nici măcar involuntar, ci au purtat respectul şi tăcerea cuvenite. Circul a început pe urmă! Şi continuă şi acum, alimentat de tv-urile/tabloidele (cu arsenalul uman din dotare)!!!

Şi anunţul decesului făcut de către doctorul Şerban Brădişteanu, cât şi amănuntele cu privire la boala şi suferinţa lui Adrian Păunescu au fost de o uluitoare decenţă, aproape neverosimilă în această lume din ce în ce mai mult lipsită de normalitate!

Astfel, şi ultimele vorbe ale poetului, aşezate magistral în versuri, dau o dimensiune harică, de linişte, de pace, împăcare şi de profund simţ creştinesc. Pentru mine, cuvintele-testament: „Păstraţi-vă de grijă, fraţii mei!…” sună ca un sfat de Pateric, ale unui avvă care îmbogăţeşte şi certifică ipoteza privind dimensiunea Umanului (a se citi umanism=omenie) ale acestui Om. Faptul că se gândeşte la cei de după el şi în clipa morţii, îi povăţuieşte părinteşte, moral, prin aceste cuvinte simple, dar concise şi profunde, m-au încredinţat şi mai mult că Adrian Păunescu a trăit şi a simţit de-a dreptul „cordial”.

În aceeaşi notă, cele ce au urmat de la anunţul trist al morţii până la momentul înmormântării au fost perfect „la locul lor”, în matricea elocvenţei tradiţiei româneşti de îngropăciune. Pe lângă cei cuveniţi, mulţi gură-cască şi „confraţi” de ultimă oră/conjunctură de-ai răposatului au venit să îşi aducă ultimul omagiu absolut gratuit. O singură remarcă am însă: prezenţa la catafalcul depus în foaierul Uniunii Scriitorilor a preş. Băs. care, deşi încercând un gest frumos (în aparenţă), a venit îmbrăcat într-un pulover de un albastru ţipător, neadecvat unui priveghi. (Avea dreptate Gigi Becali când a spus că el a stat foarte mult ca să se pregătească vestimentar pentru a veni la catafalcul prietenului Adrian Păunescu. Pentru că „pe cine respecţi, te pregăteşti mai mult şi mai bine pentru întâlnire! Aşa şi eu! La înmormântarea lui CTP o să merg în pulover!…”[4]). Probabil venise de la un şpriţ de la Golden Şlitz!!! (Mi-aduc aminte însă de remarca acidă a aceluiaşi preş. Băs. care îi atrăgea atenţia parlamentarului minorităţilor naţionale Varujan Pambuccian, venit la discuţiile intempestive de la Cotroceni în blugi – decembrie 2009!!!).

Adrian Păunescu în inimile care l-au cunoscut

Pe lângă lipsitele de eleganţă comunicate seci, goale, urâte întru totul şi reci ale demnitarilor noştri, au fost foarte multe personalităţi ai vieţii publice, cultural-artistice, şi pe alocuri politice, care au rosti vorbe frumoase şi absolut memorabile faţă de persoana (acum) defunctului Adrian Păunescu. Merită redate aici, spre neuitare:

Artistul Tudor Gheorghe: „Pentru mine este un moment mai mult decât greu şi nu-mi găsesc cuvintele. A plecat dintre noi cel mai mare poet contemporan!”

Cantautorul Nicu Alifantis: „Îi datorez lui Adrian Păunescu succesul pe care l-am avut de-a lungul timpului (…) A fost singurul care mi-a acordat încredere la Cenaclul Flacăra şi aceste lucruri nu se pot uita. Avea un har extraordinar de a ne ţine alături, de a ne coagula, era absolut senzaţional!”.

Regizorul Sergiu Nicolaescu: „Era un om foarte tare, puternic, o personalitate deosebită. Mi-a plăcut ca om şi am devenit oarecum amici. Avem oameni puţini de valoare, nu ştim să-i preţuim şi când se duc, o zi două mai apar unii care vorbesc de bine, apoi vine uitarea!”.

Scriitorul Dinu Săraru: „A fost ca un frate. Eu nu am avut fraţi şi chiar aşa am fost, ca fraţii. În cariera mea de scriitor, datorită lui sunt romancier. Romanul «Nişte ţărani» a fost scris la «teroarea» lui şi publicat în foileton în «Flacăra» până l-a oprit Securitatea. De-atunci am fost împreună nedezlipiţi, certându-ne, certându-ne de câte zece ori pe an «pentru totdeauna şi pe viaţă», ca să o luăm de la început de fiecare dată!”

Scriitorul Fănuş Neagu[5]: „E o vineri neagră (…), o zi din cea mai cumplită evanghelie a însingurării. Venită din ocoluri arhaice, moartea a lovit iarăşi năprasnic în generaţia mea, răpindu-l pe poetul şi gazetarul de geniu şi omul de înaltă nobleţe sufletească Adrian Păunescu. Cândva, demult, scriam despre el că s-a localizat definitiv în anii tinereţii. Azi, îmi dau seama că n-am greşit. A fost, cât timp şi-a sfinţit tălpile pe acest pământ românesc, pe care l-a iubit fără de măsură, cel mai tânăr dintre noi, cel mai încărcat de vifore şi de mânie!

Blestemat să iubească mereu o ţară în care nebunii clocotesc de ură, Adrian Păunescu şi-a hrănit zorile numai cu amurguri. Şi azi pleacă. El n-a murit, el este un râu care a coborât în propriile izvoare înmiresmate. Ca să se schimbe acolo în coloană dorică alături de Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Gheorghe Tomozei, Mircea Micu şi alţii, spre a ne sprijini în eternitate acest pământ românesc gata să se scufunde.

Păunescu s-a născut ca să moară şi să nu doarmă, ci să vegheze în eternitate la dăinuirea neamului său. Sunt convins că e mult mai viu decât mulţi dintre noi!”

Preşedintele interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu: Nu vom uita niciodată ce a însemnat Adrian Păunescu pentru noi, cei din Republica Moldova, câte a făcut, prin versurile şi cântecele sale, pentru ca limba şi cultura română să rămână vii şi roditoare pe acest pământ. Există la noi o generaţie care s-a educat de la emisiunile lui Adrian Păunescu, şi această generaţie nu îl va uita niciodată. Aşa cum nu vor fi uitate nici contribuţiile remarcabile aduse de poet la dezvoltarea literaturii române, la promovarea adevărului istoric, la consolidarea conştiinţei şi solidarităţii naţionale.

Plecarea lui Adrian Păunescu dintre noi este o pierdere pentru cultura română, un mare gol lăsat în sufletele şi minţile noastre!”

Primul-ministru al Republicii Moldova, Vlad Filat: „Vestea plecării din viaţă a poetului Adrian Păunescu, luptător adevărat pentru valorile naţionale, m-a întristat profund. Activitatea sa literară, publicistică, generozitatea cu care a promovat tinere talente de poeţi, artişti, cantautori, şi-au găsit ecou profund şi în inima locuitorilor din stânga Prutului!”.

Cântăreţul Ştefan Hruşcă: „S-a mai stins o lumină a simţirii noastre. Adrian Păunescu a ars cu o flacără orbitoare. A dat foc felinarelor din noi, salvând prin simţire înaltă, de poezie şi dragoste atotcuprinzătoare, o generaţie considerată «de sacrificiu». Ne-a învăţat cuvintele LUMINĂ, LUPTĂ, LIBERTATE, cuvinte care existau deja în limba română, dar care rostite împreună, au avut puterea să trezeasca la viaţă tineretul întregii naţiuni.

Ne-a învăţat ce înseamnă Putna, Ţebea, Alba Iulia şi Trăsnea şi cât de adâncă era durerea din fiinţa noastră când ne recita «Doina» lui Eminescu. A creat o mişcare social-culturală mult mai profundă şi mai complexă decât beatlemania; drogul nostru era poezia, manifestul nostru era reîntorcerea la eroii neamului într-o lume lipsită de eroi. Fie că am încercat sau nu să-l întelegem şi să-l îmbrăţişăm, astăzi, 5 noiembrie 2010, suntem cu toţii la fel de zdruncinaţi şi de orfani.

În numele întregii familii de artişti care s-au născut şi au crescut odată cu «Flacăra» – sub flacăra Ta, Adrian Păunescu – îţi mulţumesc! Să-ţi fie trecerea lină!”

Fotbalistul Gheorghe Hagi: „Îmi pare nespus de rău! A făcut mul­te nu numai ca poet şi ca patriot ro­mân, dar şi pentru fotbalul ro­mâ­nesc, faţă de care a fost mereu aproa­pe şi prin cântecele pe care le-a compus. Pentru mi­ne, personal, a fost un om foarte im­­por­tant, o persoană apropiată mie, pe care l-am ascultat întotdeauna, i-am as­­cultat sfaturile!”

Cântăreaţa Maria Gheorghiu: „Mărturisesc că, la nici un poet român din perioada postbelică, nu am găsit atâta suferinţă, atâta durere, atâta revoltă şi atâta curaj de-a dreptul nebun, în atacarea dramaticelor realităţi sociale din perioada regimului defunct, cum am găsit în poezia lui Adrian Păunescu. În plus, numeroase poeme sunt zidite pe temeinicia prospeţimii şi a forţei metaforice rar întâlnite în poezia română şi universală. Neîndoielnic, Adrian Păunescu are geniu poetic. Nu inventatele sale păcate ideologice l-au pedepsit şi-l pedepsesc după 1990 încoace, ci invidia şi ura pentru neobişnuitul său har.”

Cantautorul Victor Socaciu: „Adrian Păunescu rămâne un titan al poeziei româneşti şi în acelaşi timp unul dintre cei mai mari gazetari pe care i-a avut România din toate timpurile.
Nu în ultimul rând, un om al discuţiilor care a reuşit să influenţeze societatea românească şi ca om politic. Prin ceea ce a făcut a reuşit să solidarizeze românii în jurul idealurilor naţionale, să ducă o luptă pentru aşezarea în matca adevărată a marilor valori naţionale şi, un alt lucru foarte important, a reuşit să trezească conştiinţele naţionale.

Sunt unul din marii norocoşi pentru că am avut pri­vilegiul să fiu apropiatul acestui om de geniu încă din tinereţe şi îi sunt recunoscător pentru că m-a descope­rit şi mi-a deschis porţile spre consacrare artistică!”

Cântăreţul Vasile Şeicaru: „Mă bucur că am fost contemporan cu Adrian Păunescu, pentru că a fost omul care mi-a modelat tinereţea. Propunerea pe care mi-a făcut-o în dimineaţa aceea, la Galaţi, când a trebuit să aleg să rămân profesor de educaţie fizică la o şcoală din Galaţi sau să plec cu Flacăra, a fost decisivă. Am ales să le fac pe amândouă, veneam şi la cenaclu, şi la catedră. Aveam 20 şi ceva de ani şi am aflat lucruri pe care nu aveam cum să le aflu din altă parte. M-a interesat ce a spus Adrian Păunescu despre lume în ge­neral şi despre istorie în special. Erau lucruri pe care nu aveam cum să le aflăm decât de la el. Mă refer strict la omul de cultură, care nu are contur uman, ci este o entitate de lumină.

Adrian Păunescu va rămâne în istorie prin modul în care a oglindit o anumită perioadă socială, chiar socio-politică. Pe lângă faptul că a scris poezia asta socială şi o inegalabilă poezie de dragoste, a ştiut să se lege de lucruri care îl afectau, dar le spunea altfel, în felul său!”

Cântăreţul George Nicolescu: „După părerea mea, Adrian Păunescu a fost un FIU al poporului român. Nu un poet român, ci un fiu al poporului român. Era suflet din sufletul neamului său, căruia i-a cântat bucuria şi amarul. Vreau să cred că de acolo, din eternitate, George Coşbuc nu se supără că Adrian Păunescu i-a parafrazat poezia lui. Aş mai adăuga că, după cultura pe care o deţinea, Adrian Păunescu poate fi considerat OM UNIVERSAL, în sensul uma­nist al cuvântului. Nu s-a priceput la nave cosmice ca Leonardo da Vinci, nu s-a priceput la pictură sau la arhitectură ca Michelangelo, dar la ce s-a priceput – la poezie -, s-a priceput extrem de bine. Foarte multe din poeziile lui au fost puse pe muzică şi cred că este cel mai cântat poet român. Aşa cum cred că este poetul cel mai curtat de interpreţi. Îmi aduc aminte cum, la Cenaclul Flacăra, toată lumea se ruga de el să-i scrie versuri. Şi nu refuza pe nimeni. Nu doar că nu spunea «nu», dar într-un fel, scriindu-ţi versuri, te obliga să fii vivace şi puternic ca el. Cuvintele sunt puţine, dar nu poţi fi indiferent la dispariţia lui. Chiar dacă fizic nu mai e, el va rămâne acelaşi poet, iubit de atâţia dintre noi.

După moartea Tatianei Stepa, moment care l-a impresionat profund, Adrian Păunescu s-a exprimat în felul următor: «Se moare torenţial!». Cine s-ar fi putut gândi, acum un an şi ceva, că ploaia torenţială a morţii îl va atinge atât de curând?”

Scriitorul D.R. Popescu: „A fost un luptător şi speram că o să învingă şi de data aceasta. Aş vrea ca lumea să nu-l uite fiindcă ar fi păcat, aceasta fiind în detrimentul me­moriei fiecăruia!”

Deputatul Adrian Năstase: „Adrian Păunescu a fost nu numai «geniul poetic şi maestrul» pe care toată lumea îl cunoaşte, ci şi un mare militant care, poate, că nu a fost apreciat aşa cum trebuie. A fost un om extraordinar, nu doar un poet formidabil. Ar fi meritat mai mult de la noi!

S-ar face un act de dreptate dacă s-ar reciti opera lui Păunescu, împreună cu o recunoaştere din partea Academiei Române. Este foarte greu să-mi imaginez viaţa culturală fără Adrian Păunescu!”

Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu: „Adrian Păunescu a fost omul care a ars în tinereţe pentru o cauză, pentru un ideal şi, totodată, un intelectual de stânga legat de soarta celor mulţi. S-a spus că Adrian Păunescu a fost un «om de curte», însă el n-a cântat omagii lui Ceauşescu şi, chiar dacă a făcut unele concesii, nimeni nu e perfect, nici Păunescu. Să-i păstrăm memorie veşnică!”.

Cântăreţul Ducu Bertzi: „A plecat în cer, unde îl aşteaptă ceilalţi colegi de cenaclu, Florian Pittiş, Vali Sterian, Anda Călugăreanu (…) şi mulţi alţii. Acolo, sus, vor face un alt cenaclu, mult mai frumos!”.

Fuego: „El e într-o stea probabil alături de Grigore Vieru şi probabil ne privesc! Păunescu este un Dumnezeu în literatura română!”.

Irina Loghin: „Un Adrian Păunescu nu ştiu dacă se va mai naşte!”.

Dramaturgul Paul Everac[6]: „Dacă am în momentul de faţă un acoperiş deasupra capului, i se datorează în foarte mare măsură lui Adrian Păunescu. Dacă am în momentul de faţă un spor destul de sensibil la pensie, se datorează în mare parte lui Adrian Păunescu. Dacă am un temei de a fi mândru că sunt român, i se datorează în mare parte lui Adrian Păunescu!

Adrian Păunescu mi-a luat-o înainte în foarte multe, nu trebuia să mi-o ia înainte în mormânt!”.

Academicianul Răzvan Theodorescu: „Ne despărţim de un mare patriot român, de un mare poet şi păstrăm din ceea ce a făcut şi a gândit el bun marea parte luminoasă. A fost una dintre personalităţile inconturnabile ale civilizaţiei româneşti, mai mult decât, ale culturii româneşti din vremea noastră!”.

Fostul mare sportiv Ivan Patzaichin: „Adrian Păunescu fost un vulcan care a revărsat iubire peste noi, dar, din păcate, s-a stins şi o să-l regretăm foarte mult!”

Preşedintele PSD, Victor Ponta„Este o veste cumplită pentru noi, chiar dacă nu e o surpriză, după starea poetului din ultimele zile. Este o pierdere foarte mare!”

Preşedintele PNL, Crin Antonescu:România pierde unul dintre marile sale personaje, un om care a împărţit cu noi istoria dinainte de 1989 şi de după, un om care a plecat azi spre alt tărâm dar de la care ne rămân nu sinuozităţile vieţii, nu amestecul unei umanităţi foarte bogate – amestec de meschinărie, de grandoare, de greşeli, de străluciri – ne rămâne o operă şi ceea ce e important pentru societatea românească şi pentru poporul român este să ştie să-şi valorifice şi să-şi apere valorile care dăinuie!”

Doliul naţional

Nu cunosc în ce condiţii se desemnează zi de doliu naţional, însă cred că era absolut normal instituirea lui în ziua de 7 noiembrie 2010. Spun aceasta dată fiind valoarea uriaşă a defunctului Adrian Păunescu, care deşi contestat, în anumite părţi ale vieţii şi operei sale, este cu mult deasupra faţă de alte „figuri” ale Culturii noastre!

Şi dacă s-a instituit doliu naţional atunci când au murit români în atentatele de la Madrid (11 martie 2004) şi bine s-a făcut! – sau atunci când a murit preşedintele polonez (pe temeiul solidarităţii europene)[7], atunci se impunea cu mult mai mult, doliul naţional pentru poetul dispărut, mai ales în ziua funeraliilor sale. Iar acest lucru a fost susţinut de personalităţi artistice, cât şi de oameni politici care „ştiu ce vorbesc” în acest caz!

Indiferenţa crasă de care au dat dovadă guvernanţii noştri mă face să fiu de acord întru totul cu afirmaţia lui Corneliu Vadim Tudor, care, oripilat de-a dreptul, spunea: „Dacă nu acum, atunci când? Dacă nu pentru acest om, atunci pentru cine?!!!”

Lipsa doliului naţional, ba mai mult, jignirea directă la postul naţional (cică) public de televiziune de către un omuleţ (a se citi „homuncul”) care nu merită nicio atenţie, mă fac să cred că nici decenţa de la căpătâiul celui mort nu mai face parte din tradiţia românească. Este clar că acest om a deranjat foarte mult pe conducătorii noştri şi pe alţi pretendenţi la faimă, deopotrivă, susţinând soarta celor mulţi şi săraci/trişti/goi/bolnavi, dar un moment de reculegere se impunea în ziua morţii sale. Vorba lui C.V. Tudor iarăşi: „Adrian Păunescu şi mort este mai viu decât mulţi dintre aceştia!”.

Ziua înmormântării

Ca un admirator împătimit al operei şi persoanei Adrian Păunescu, am avut şansa să trăiesc îndeaproape, afectiv, ziua funeraliilor.

Pe lângă depunerea sicriului la Atheneul Român (lucru absolut îndreptăţit pentru o somitate ca Adrian Păunescu), cred că nu putea fi mai potrivită pentru slujba de prohodire decât Biserica Boteanu din capitală. Aceasta nu pentru vecinătatea sa cu Templul Culturii Române – Atheneul, ci, mai ales, pentru legătura spirituală a poetului cu ea. Aici a fost prohodit, acum 30 de ani, şi marele scriitor Marin Preda, prieten apropiat al marelui dispărut de astăzi. Iată cum şi în „marea trecere”, sufletele gemene, se întâlnesc, spiritual, din nou!

Pentru cei care nu cunosc încă acest lăcaş de cult, trebuiesc menţionate câteva date de ordin istoric: Biserica Boteanu-Ienii este una din vechile biserici ale Capitalei. Lăcaşul de cult a fost construit din lemn pe la anul 1682 de către Jupân Mihul, pe hotarul de miazănoapte al Bucureştiului. A purtat denumirea de „Bradu Boteanu” de la un brad mai înalt, lângă care a fost ridicată bisericuţa din lemn, dar şi de la mahalaua din această parte nordică a oraşului, care a purtat numele „a Boteanului”. Doi dintre urmaşii primului ctitor, anume Maxim şi Gheorghe, au înălţat în timpul lui Scarlat Vodă Ghika, la 5 iunie 1760, pe temeliile vechii ctitorii din lemn, o biserică de cărămidă cu hramurile „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul” şi „Sfântul Gheorghe”. După aproape 150 de ani, adică între anii 1908 şi 1911, în locul bisericii în formă de cruce, fără pridvor, cu două turle mult prea înalte pentru proporţiile modeste ale bisericii, s-a clădit actualul lăcaş de cult, de proporţii monumentale, la care s-a adăugat şi hramul „Sfinţilor Voievozi”.

Un amănunt demn de remarcat este faptul că până la cutremurul din anul 1977, biserica se numea „Bradu Boteanu”. Prin demolarea Bisericii Ienii sau Enei, monument istoric de la anul 1603, ce se afla vizavi de Hotelul Intercontinental, sectorul Parohiei Ienii s-a alipit la Biserica Bradu-Boteanu, iar Arhiepiscopia Bucureştilor a hotărât la acea vreme, pentru a se permanentiza numele Bisericii Ienii, ca noua parohie să poarte numele de „Biserica Boteanu-Ienii”, adăugându-i-se după hramurile „Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, „Sfântul Gheorghe”, „Sfinţii Voievozi” şi hramul „Sfânta Muceniţă Varvara”, care se păstrează până în prezent.

Reculegere şi rugăciune

Ca un cunoscător al fenomenului religios pot spune că slujba de prohodire a fost foarte frumoasă, lină, dulce şi suavă, fără momente de teatru, nici din partea rudelor, nici din partea personalităţilor care au participat în număr foarte mic la biserică. Deh, este o meteahnă „artistică” a multora. Dar am remarcat însă prezenţa, printre credincioşii „lipsă” a lui Adrian Năstase, Corneliu Vadim Tudor împreună cu gărzile sale Codrin Ştefănescu şi Marinescu, generalul Chelaru, prinţul Paul şi prinţesa Lia, Adrian Mititelu, Florin Piersic, Dorel Onaca, Emerich Imre etc. Atât am putut vedea eu!

Slujba lină şi caldă oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop Vicar patriarhal şi înconjurat de un sobor de preoţi chiar m-a făcut să mă rog la rândul meu, aşa cum este firesc, pentru fericita odihnă a celui decedat.

La această atmosferă de rugăciune a contribuit foarte mult, aşa după um spuneam mai înainte şi copii răposatului care, chiar dacă erau doborâţi de durere, în special Ana Maria, nu au făcut niciun gest imprudent. De asemenea, m-au impresionat simplitatea afişată atât la momentul slujbei, cât şi la cel al „ultimului rămas bun” care s-a desfăşurat corect şi fără melodramatisme! Avea dreptate Corneliu Vadim Tudor când a spus: „Priviţi, cât de bine crescuţi sunt copiii aceştia! Adrian Păunescu se poate mândri cu ei! Ei nu sunt orfani, pentru că toată ţara îi îmbrăţişează!”

M-a emoţionat mult şi vocea părintelui Doru Ghiaja, care a cântat, cu vocea sa inconfundabilă, „Veşnica pomenire” şi „Patria mea este sus, în cer!”.

„S-a mutat în lumina Domnului un mare poet al luminii sufletului”

La cuvenitul necrolog, Preasfinţitul Episcop-vicar Varlaam a transmis mesajul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe care îl reproduc integral:

„Cu multă tristeţe am primit vestea trecerii la cele veşnice a poetului, publicistului şi omului politic Adrian Păunescu.

Poetul Adrian Păunescu s-a născut la 20 iulie 1943, în Copăceni, judeţul Bălţi, în Basarabia, în prezent Republica Moldova. După studiile primare, a absolvit Colegiul Naţional «Carol I» din Craiova, apoi a studiat filologia la Universitatea din Bucureşti.

Adrian Păunescu a debutat ca poet în anul 1960 şi a marcat generaţia sa cu versurile şi activitatea depusă în cadrul «Cenaclului Flacăra»”, pe care l-a înfiinţat şi l-a condus între anii 1973 şi 1985. În cadrul Cenaclului a încurajat şi promovat o cultură accesibilă tuturor, prezentând lucrările sale şi ale tinerilor din Cenaclu publicului din întreaga ţară. Activitatea sa a fost adesea văzută de regimul comunist ca nefiind conformă cu ideologia partidului. Opera sa rămâne însă mărturie a talentului său poetic şi a patriotismului său constant şi convingător.

După anul 1989, domnul Adrian Păunescu s-a implicat activ în viaţa politică, fiind ales senator de Dolj în anii 1992 şi 2000, iar senator de Hunedoara în anul 2004.

Familia sa, prietenii şi toţi cei care l-au iubit şi apreciat pe domnul Adrian Păunescu trăiesc astăzi o durere profundă care nu poate fi alinată decât prin rugăciune sfântă, comemorare pioasă şi multă preţuire a operei sale vaste şi valoroase.

În acest ceas de întristare, ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel înviat din morţi să odihnească sufletul robului Său Adrian în lumina iubirii Sale veşnice, iar familiei îndoliate şi tuturor celor întristaţi să le dăruiască mângâiere şi întărire sufletească.

Veşnica lui pomenire din neam în neam!”

Credinţa şi omenia lui Adrian Păunescu

A urmat apoi cuvântul PS Varlaam Ploieşteanul, pregătit dinainte, anume un excurs prin poezia de meditaţie ale lui Adrian Păunescu, într-un cuvânt, o apologie a credinţei creştine manifestată de poet, atât în opera, cât, şi în viaţa dar, mai ales, faptele lui, un cuvânt care mi s-a părut magistral conceput:

„Îndurerată familie,

Distinsă şi întristată adunare,

Am săvârşit slujba prohodirii poetului Adrian Păunescu. În lumina rugăciunilor şi cântărilor pe care tocmai le-am ascultat şi a lecturilor biblice la care am luat aminte, trăim un sentiment de mare nădejde cu privire la destinul sufletului său, chemat să dea seamă în faţa lui Dumnezeu pentru cele săvârşite în viaţă.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Domnul vieţii, ne încredinţează în mai multe rânduri de faptul că cei care cred în El sunt chemaţi la moştenirea vieţii veşnice: «Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă!» (Ioan 5, 24); «Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40). «Eu sunt Învierea şi Viaţa. Oricine va crede în Mine, chiar dacă va muri, viu va fi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac!» (Ioan 11, 24-25).

Iar nădejdea pe care o trăim acum şi la care ne-a chemat Sfântul Apostol Pavel izvorăşte din mărturisirile pe care le-a făcut adeseori poetul cu privire la credinţa sa creştină.

Deşi o persoană publică extrem de puternică, poetul a tăinuit cu multă discreţie prieteniile sale cu oamenii Bisericii, gesturile sale de sprijinire a lucrării Bisericii şi credinţa sa creştină ortodoxă puternică, păstrând toate acestea în cămara comorilor sufletului său.

În poemul «În veci, ortodocşi», poetul mărturiseşte credinţa sa, împărtăşită încă din copilărie, deşi aceasta s-a petrecut în vremuri extrem de neprielnice credinţei:

«De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,

Aceasta e credinţa mea creştină,

Am învăţat cu tălpile să calc,

Cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator

să nu cedez cumva vreunei noxe,

ci să rămân, cu neamul meu cu tot,

fidel pe veci credinţei ortodoxe». („În veci, ortodocşi”, strofele 1-2, în „Cuvânt şi suflet”, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Din vremea când «nu eram mai ‘nalt decât un metru», poetul îşi aminteşte atmosfera creştină în care a fost crescut:

«Atunci când credincioasa mea bunică,

Ieşind încet din blânda ei icoană,

Mă trimitea, cu şoapta ei cea mică,

Să duc colaci şi mere de pomană”. („Mărul de Sân Petru”, în vol. „Locuri comune”, 1986).

Fidelitatea strămoşilor şi părinţilor săi faţă de credinţa ortodoxă o mărturiseşte în versurile:

«Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat

Credinţa lor pe nici un fel de bunuri,

Nici dacă ar fi fost crucificaţi,

Nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunuri». („În veci, ortodocşi”, strofa 3, în „Cuvânt şi suflet”, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Deşi regimul l-a obligat la compromisuri, iar gloria literară şi artistică din vremea Cenaclului «Flacăra» părea să-l depărteze de Dumnezeu, poetul şi-a păstrat moştenirea spirituală:

«În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu

în fiece istorică furtună,

credinţa-n Dumnezeu, cum mi l-a dat

prin toţi ai mei, Biserica străbună.

Şi m-am opus căderii în neant

şi celor care dărâmau altare

şi clopote-n Ardeal am construit

şi calendare pentru fiecare.

Şi «Noul Testament de la Bălgrad»

eu l-am crezut aducător de leacuri

şi m-am zbătut ca să apară iar,

La Alba, după-aproape patru veacuri». („În veci, ortodocşi”, strofele 4-6, în „Cuvânt şi suflet”, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5)

În anii comunismului ateu, asemeni omului din Evanghelie care a strigat către Domnul «Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!» (Marcu 9, 24), poetul s-a zbătut între ispitele veacului şi nostalgia Paradisului. Deplângând vremurile în care a trebuit să trăiască:

«Lemne-n sobă nu mai sunt,

pâinea-n casă e puţină,

timpul nostru e păgân,

nimeni nimănui se-nchină», (poezia „Un bătrân”, strofa 9, în vol. „Poezii cenzurate”, 1990, p. 689),

sau:

«Plâng a secetă Carpaţii

Marea plânge dor de munţi,

Nu mai sunt la noi botezuri,

Nu mai sunt în ţară nunţi», („Colind fără Moş Crăciun”),

Adrian Păunescu, în Ajunul Crăciunului anului 1987, mărturiseşte nevoia imperioasă de spiritualitate:

«Poate nici n-a fost o vreme

Ca aceasta, de-nsetată

De colinde pentru suflet

Ca de-o unică răsplată». („Colindul colindelor”, strofa 5, în „Contemporanul”, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

Plin de speranţă şi oarecum profet – ca orice poet de geniu -, Adrian Păunescu, dintre tenebrele anului 1987, întrezăreşte zorii libertăţii (credinţei):

«Dar ne vom întoarce mâine

Cu ştiinţa şi lumina

Să ne căutăm întreagă

Şi curată rădăcina.

Cum şi astăzi ne întoarcem

Şi pe prunci îi vom deprinde

Să nu uite niciodată,

Oameni, ţară şi colinde». („Colindul colindelor”, strofa 8-9, în „Contemporanul”, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

L-au salvat de la neantizare şi necredinţă legăturile trainice şi prieteniile nezdruncinate cu mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, cum au fost mitropoliţii Antonie Plămădeală al Ardealului şi Nestor Vornicescu al Olteniei, străluciţi cărturari ca şi el, născuţi ca şi poetul, dincolo de Prut.

Este cunoscută prietenia caldă pe care a purtat-o episcopului Emilian Birdaş al Alba Iuliei şi apoi al Caransebeşului, pe care l-a ajutat să reînnoiască Mănăstirea Râmeţ – unde poetul şi familia lui au devenit ctitori, să zidească biserici, să tipărească pentru credincioşi calendare de perete, calendare care – din pricina cenzurii şi a politicii Departamentului Cultelor – erau întotdeauna insuficiente, şi mai ales să reediteze, în 1988, celebrul «Noul Testament de la Bălgrad» al mitropolitului Simeon Ştefan, tipărit pentru întâia oară la 1648.

A avut printre prieteni mulţi stareţi de mănăstiri, preoţi şi diaconi, pe unii – aşa cum este părintele Doru Ghiaja, prezent astăzi aici, promovându-i în Cenaclul «Flacăra».

În lungile şi numeroasele sale turnee şi călătorii prin ţară, poetul a cunoscut viaţa parohiilor şi a mănăstirilor, cu unele dintre ele înnodând legături de o viaţă: Putna, Râmeţ, Rohia etc.

La Mănăstirea Râmeţ, care poartă amintirea Sfântului Ierarh Ghelasie din sec. al XIV-lea, poetul a înţeles menirea unei mănăstiri, aceea de laborator al sfinţeniei şi izvor al păcii. Într-o scrisoare a poetului de prin anii ’80, expusă într-o vitrină a muzeului mănăstirii şi copiată de mulţi studenţi iubitori de poezie, citim:

«Rămâi aici să-ţi fie imn furtuna

Să mai ridici spre calendar vreun sfânt,

Cu cerul şi cu ţara una

Cu toaca ta, faci pace pe pământ». („Râmeţ”, strofa 3, în revista „Flacăra”).

Admirând munca, ascultarea şi devotamentul călugăriţelor, poetul continuă:

«Măicuţele îţi sunt aşa fragile

Că parcă nici nu pot căra un pai,

Dar ele, cele triste şi umile,

Pavează drumul lumii către Rai.

Grădina şi-o muncesc şi fac covoare

Trudesc, tăcut, parcă de mii de ani,

Fac ziduri şi mai poate fiecare

Să dea, la casa mănăstirii, bani.

Ce exerciţiu de putere blândă,

De ce-i în stare omul pe pământ

Când grea nu-i pare orişice osândă

Şi e prin trudă şi credinţă sfânt». („Râmeţ”, strofele 4-6, în revista „Flacăra”).

Poemul se încheie cu mărturisirea zbuciumului sufletesc al poetului, zbucium pricinuit de impusa duplicitate: a poetului obligat să trăiască şi să creeze sub un regim ateist şi a omului cu o profundă vocaţie spirituală:

«Dar viaţa mea modernă şi pe fugă,

Ateul meu şi zbuciumat destin

De mult m-au dezvăţat de orice rugă,

Dar la Râmeţ veni-voi să mă-nchin.

Aici voi reînvăţa să fiu cucernic

În acest mic pământ măreţ

Ca să mă rog să fii mereu puternic

Poporul meu de daci şi de Râmeţ». („Râmeţ”, strofele 9-10, în revista „Flacăra”)

Ajuns la Mănăstirea Parva, în august 1988, poetul a cunoscut şi lumea monahilor de aici, eternizându-i în poezia Calendarul bunicilor, din care citez:

«Ei ştiu că (lumea)-i bolnavă

Şi că-i vinovată ca fierul,

Dar pustnicii apără lumea

Că ei ţin pământul şi cerul.

. . . . . . . . . . .

Ei scot busuiocul din piatră,

Prin lacrimi rostesc tragedia

Şi iartă păcatele noastre

În ziua de Sfânta Maria.

. . . . . . . . . . .

Dar preoţii noştri în şoapte

Lucrează cu soarele, iată-l

Şi fiecare arbor devine

O mână-ndreptată spre Tatăl.

. . . . . . . . . . .

Priveşte-i, sunt însăşi natura

Cea plină şi gata de toate,

Ei, preoţii marelui munte,

În tragica lor bunătate». („Calendarul bunicilor”, strofele 3, 6, 8 şi 15, în volumul „Sînt un om liber”, 1989, pp. 445-447).

Pelerin adeseori şi la Mănăstirea Rohia, poetul închină în acelaşi an, 1988, prietenului său, monahul Nicolae, admirabile versuri, din care amintim:

«La Rohia-n munte, Steinhardt Nicolae,

zilnic se-ndoieşte, pururi nu se-ndoaie,

geniul lui dezbracă tainele de haine

ca să dovedească preţul Marii Taine.

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Lăudat de-a pururi numele lui fie-i

în altarul tragic al Ortodoxiei,

a-nţeles cultura, a uitat trufia

s-a legat cu cerul frate la Rohia». („Frate cu cerul”, strofele 1, 6, în vol. „Sînt un om liber”, 1989, pp. 496-497).

Ajuns la maturitatea intelectuală, artistică şi patriotică deplină, poetul, în versuri testamentare ferme, ne spune:

«E clipa când mă simt dator să spun

că nu ne poate frânge vijelia,

că nu sunt bunuri pe acest pământ,

ca să nu cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni

sau altceva, conform unei reţete,

noi suntem ortodocşi definitiv,

oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

. . . . . . . . . . . . . . . .

Noi suntem pe vecie ortodocşi,

cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte». („În veci, ortodocşi”, strofele 10-11, 14, în „Cuvânt şi suflet”, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

Numind, asemenea Luceafărului de la Ipoteşti, «mamă», Biserica de două ori milenară a Neamului, poetul Adrian Păunescu se adresează celor care, din anumite frustrări, privesc cu prea multă admiraţie spre alte zări unde creştinii sunt mai prosperi:

«Că nu ne poate nimeni mitui

s-o părăsim pe mama în etate,

din tragicul motiv, că, pe pământ,

există alte mame mai bogate». („În veci, ortodocşi”, strofa 15, în „Cuvânt şi suflet”, Iaşi, anul VIII, 1998, nr. 11-12, pp. 4-5).

În «Colindul colindelor», scăpat Cenzurii anului 1988, poetul mărturiseşte credinţa sa în dumnezeirea Pruncului născut în ieslea Betleemului, întrupat pentru mântuirea lumii:

«Dar colinda din colinde

N-are roluri, n-are mască,

Şi pe ea tot omul lumii

E chemat să o cunoască.

În colindă Cel puternic

Şi cel Sfânt are Cuvântul,

Ce uneşte într-o noapte,

Omul, cerul şi pământul.

Colindaţi de drag de oameni

Colindaţi de drag de ţară,

Că în noaptea asta nimeni

N-are voie să mai moară.

. . . . . . . . . . . .

Ca-ntr-o stampă din strătimpuri

Pe la geamuri sunt copiii,

Şi ies oamenii la ceruri

Cu toţi morţii şi toţi viii.

Şi în sufletul prielnic

Pentru fapte osebite

Clopoţeii pun ninsoare

Cerul, florile-şi trimite.

Şi-i colindul semn heraldic,

Şi-i cultură în mişcare,

Că prin el deschidem firea

Şi că sufletul nu moare». („Colindul colindelor”, strofele 11-13, 18-20, în „Contemporanul”, nr. 1 (2146), 1 ianuarie 1988, p. 14).

Îndurerată familie,

Întristată adunare,

Luminaţi şi încurajaţi de credinţa puternică a poetului Adrian Păunescu în Dumnezeu, în viaţa veşnică, în nemurirea sufletului, în comuniunea viilor şi morţilor, în divinitatea Celui întrupat în Betleem pentru răscumpărarea fiecăruia dintre noi, ne despărţim de poet cu nădejdea izvorâtă din promisiunea vieţii veşnice făcută de Mântuitorul Iisus Hristos celor care cred în El şi-n Cel care L-a trimis în lume.

Ne exprimăm, totodată, recunoştinţa pentru ceea ce poetul a făcut pentru Biserica noastră. Este cunoscut curajul cu care domnia sa a protestat faţă de demolarea unor biserici din Capitală şi a implorat conducerea comunistă a ţării, folosind influenţa şi relaţiile sale, pentru salvarea altarelor străbune. Îl avem alături pe părintele Doru Ghiaja de la Alba Iulia, fost consilier eparhial, care îşi aminteşte de intervenţia reuşită a poetului pentru salvarea bisericii din centrul oraşului Miercurea Ciuc.

Este prezent, de asemenea, preotul paroh de la Catedrala din Târgu Mureş, unde poetul a poposit de peste 20 de ori împreună cu Cenaclul său «Totuşi iubirea», şi care a fost găzduit în Bucureşti adesea de poet, care, pe lângă donaţiile personale, l-a ajutat să obţină şi alte fonduri pentru ridicarea acestei Catedrale.

S-a pomenit deja lucrarea sa de sprijinire a Bisericii din Ardeal, prin zidirea de biserici, prin publicarea de calendare sau cărţi bisericeşti, prin cultivarea simţământului naţional şi a valorilor strămoşeşti.

Nu putem uita numeroasele intervenţii ale poetului în favoarea oamenilor obişnuiţi, împovăraţi de greutăţile vieţii, care au obţinut cu ajutorul lui jinduitele butelii de aragaz, apartamente, slujbe acolo unde se găseau familiile acestora într-o vreme în care detaşarea reprezenta normalitatea.

De asemenea, a ajutat o mulţime de oameni bolnavi să ajungă la medici prestigioşi, să primească tratamente adecvate, cu anevoie de obţinut, să fie examinaţi şi diagnosticaţi în spitale unde nu puteau ajunge decât privilegiaţii vremurilor de atunci.

Toate aceste fapte bune şi toţi aceşti oameni care s-au bucurat de generozitatea şi omenia poetului sunt astăzi avocaţi care depun mărturie înaintea lui Dumnezeu în favoarea lui şi se roagă ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos, biruitorul morţii şi al iadului, în iubirea Lui de oameni, să treacă cu vederea greşelile şi păcatele pe care, ca un om, le-a săvârşit în această viaţă, să-i răsplătească multele-i fapte bune, dragostea pentru Biserică, ataşamentul său nedezminţit faţă de Neamul românesc şi valorile lui eterne pe care le-a slujit cu dorinţa de a le lăsa moştenire generaţiilor viitoare.

«Prea scurtă e viaţa,

S-a dus dimineaţa.

Copii, ţineţi minte,

Noi trecem prin moarte,

Voi daţi mai departe

Colinde, colinde». („Colinde, colinde”, strofa 5, în volumul „Sînt un om liber”, Bucureşti, 1989, p. 479).

Dumnezeu să-l ierte! Pomenirea lui din neam în neam!”

Am fost printre puţinii oameni care au putut să se reculeagă apoi la catafalcul poetului. Deşi trecut cu sufletul în lumea celor drepţi, faţa umană, pământească a poetului era senină, tihnită, transcedentală aproape. Era liniştit, fără nicio încruntare, fără nici o fărâmă de tristeţe pe chipul său patriarhal, dormea frumos, împlinit parcă, de drumul său istovitor din viaţă care s-a sfârşit acum, dar care a semănat roadele spiritului peste toţi.

La ieşirea din biserică, sicriul său a fost îngropat sub o ploaie densă de flori şi a primit sincer cuvenitele aplauze. Era acolo şi o micuţă „galeri” a Clubului de fotbal „Universitatea Craiova” care, deşi gălăgioşi în general, acum au dat dovadă de bun simţ, aplaudând pe cel mai mare fan al lor şi scandând frumos: „Nu te vom uita!”. Au ţinut să fie alături de familie şi suporteri de la echipa bucureşteană „Rapid”, cărora şi lor Adrian Păunescu le-a scris imnurile. De altfel, toţi aceşti tineri au însoţit şi ei cortegiul funerar până la Cimitirul Bellu.

La căpătâiul poetului

Aici a avut loc momentul emoţional şi cultural de maximă intensitate.

După ce sicriul a mai fost cufundat încă o dată sub ploaia de flori, a fost depus pe o scenă în faţa bisericuţei, la căpătâiul căruia s-au rostit cuvântările de adio.

Primul a vorbit academicianul Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scritorilor din Moldova care a zis: „În acest ceas trist al istoriei noastre, îndurerata Basarabie este alături de îndurerata Românie.

Adrian Păunescu ne-a predat, prin însăşi viaţa sa, mai multe lecţii! Am zis «lecţii», gândindu-ne şi la originile lui basarabene: în satul Copăceni-Bălţi, unde s-a născut, părinţii săi predau lecţii de istorie românească, de limba română şi – bineînţeles – de bună-creştere, de iubire creştină de oameni şi de adevăr. Fiindcă anume adevărul a fost falsificat, a fost denaturat în spaţiul basarabean înstrăinat, terorizat de istorie, «mankurtizat»în sensul că, asemenea personajului lui Cingîz Aitmatov, basarabeanului i s-a pus pe creştet un  «uger de cămilă» ca să uite cine este. Acest «uger de cămilă» mai stă prins pe capetele unor conaţionali ai noştri şi astăzi.

Adrian Păunescu, fiul directorului de şcoală Constantin Păunescu şi al învăţătoarei Floarea Ispas, a continuat – cu mijloacele poeziei cântate şi ale publicisticii, înarmate cu armura de fier a argumentelor apodictice – să ne predea aceeaşi lecţie de adevăr identitar.
A cântat împreună cu Grigore Vieru, semn adeveritor că, prin vocea lor – una puternică, patetică, imnică, baladescă, una de manifest civic şi etic –, s-a intonat un cântec unic şi bine armonizat în faţa mulţimii care face parte din acelaşi neam şi că ambii poeţi slujesc cu fiinţa lor aceeaşi Cetate.

Ar trebui să însuşim această lecţie de program estetic, conjugat cu una de program etic: de a fi poet şi, totodată, om al Cetăţii. De a fi, cu alte cuvinte, un Rapsod. De a fi Fiinţă întru Poezie (precum îşi zicea Grigore Vieru) şi Fiinţă întru Adevăr. De a fi nu doar poet, ci şi o conştiinţă.

Lecţia lui Păunescu – deopotrivă estetică şi etică – este de dăruire totală poeziei, cuvântului rostit şi scris, limbii române, care, conform celebrelor spuse ale lui Eminescu şi Heidegger, este «casa fiinţei noastre». Arta, în concepţia lui Păunescu, apropiată de cea a lui Nietzsche, are menirea de a îndumnezei existenţa noastră pândită de limite, pândită de pericolul dispariţiei omeniei («Eu văd cum omenia lumii moare / Şi-abia o ţin muzeele pe-alocuri», spune el în «Omenia biruitoare»).

Lecţia capitală a lui Păunescu, luată sumativ, este aceea de a depăşi timpul de criză al devalorizării valorilor, al dezechilibrului din natură, al maşinizării omului, al negativizării, al îmbolnăvirii întregii planete.”

Gheorghe Duca, preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova, cu glasul stins pe alocuri, amuţit de durere a spus:

Îndurerată familie PĂUNESCU, dragă Carmen, Ana-Maria, Ioana şi Andrei,

Întristată adunare, admiratori ai operei marelui poet român contemporan ADRIAN PĂUNESCU, un admirabil Om de omenie, un intelectual rafinat, un spirit enciclopedic, un ctitor de cuvinte «atins de aripa geniului», un strălucit valorificator al Limbii Române şi al Istoriei Neamului. O mare personalitate a culturii şi spiritualităţii româneşti, care a devenit legendă şi scriitor clasic încă în timpul vieţii, un patriot adevărat, care s-a dăruit până la sacrificiu poporului său, un Prometeu pornit din Basarabia ca să ne deschidă ochii minţii cu  Flacăra lui fermecată, prin care a semănat în sufletele noastre rătăcite căldură, lumină, iubire creştină şi unitate naţională.

De câteva zile tot refuz să cred că este adevărată vestea plecării dintre noi a scriitorului ADRIAN PĂUNESCU. Sunt aici, lângă această «barcă», ce ni-l duce în ultima sa călătorie şi tot nu pot să cred. Mă gândesc că s-a pornit la drumul lung vineri, iar duminica la creştini face minuni…

«Nu avem, moarte, cu tine nimic, dar ce-ai face tu şi cum ai trăi» de-ai avea fii ca GRIGORE VIERU, ADRIAN PĂUNESCU şi aceştia ar muri?!

După moartea marelui nostru poet GRIGORE VIERU, prieten de suferinţă al scriitorului ADRIAN PĂUNESCU, Tricolorul din sufletele noastre a coborât din nou în bernă. E prea mult într-un timp atât de scurt!

GRIGORE VIERU şi ADRIAN PĂUNESCU, aceşti doi mari poeţi ai neamului parcă au fost fraţi gemeni: ambii vin din Basarabia, actualul stat R. Moldova. Ambii au fost dăruiţi de Dumnezeu cu mare talent şi energie creatoare magnifică. Ambii au fost poeţi misionari, pentru a-şi deştepta şi mobiliza poporul în drumul lung spre Libertate. Ambii au fost cu adevărat scriitori ai poporului: citiţi, cunoscuţi şi admiraţi de la vlădică până la opincă. Ambii au făcut istorie prin versurile lor cântate, lansând zeci de şlagăre şi artişti valoroşi, care nu se ştie dacă răzbăteau vreodată pe marea scenă. Ambii au intrat în politică, sacrificându-se pentru binele neamului nostru. Şi pentru tot acest bine naţional, ambii au fost bătuţi din toate părţile, răniţi, hăituiţi, trădaţi şi discreditaţi în mod organizat. Ambii au părăsit această lume din cauza inimii zdrobite, care a cedat şi n-au mai putut fi salvaţi.

Am cunoscut o sută de poeţi şi toţi erau bolnavi de inimă, spunea un om înţelept. Inima poeţilor este foarte sensibilă, pentru că ei fac totul din inimă şi pun multă inimă în ceea ce fac…
Oare câţi poeţi trebuie să mai moară ca să înţelegem atât la Chişinău, cât şi la Bucureşti, că trebuie să ne cinstim şi să ne respectăm creatorii, eroii neamului în timpul vieţii lor, nu după moarte?!

Spunea zilele acestea minunatul nostru actor Florin PIERSIC că poetul ultrasentimentelor ADRIAN PĂUNESCU «a murit de inimă rea». Aşa este! Am simţit şi am înţeles această dramă la 30 august 2010, zi în care a făcut chiar imposibilul să ajungă la Chişinău şi să sărbătorească împreună cu noi Ziua Limbii ROMÂNE, deja în calitate de Membru de Onoare al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Era tare mâhnit… şi doar după ce a ieşit din Academie s-a înviorat puţin.

Pentru noi, cei din R. Moldova, ADRIAN PĂUNESCU a fost ca un profesor. Celebrul său Cenaclu Flacăra l-a făcut popular şi în Basarabia. Acest Cenaclu a fost o adevărată salvare pentru cei din Republica Moldova sovietizată. Mii şi mii de basarabeni ascultau în mod clandestin transmisiunea spectacolelor de la Radio Bucureşti, savurând frumoasa limbă română şi minunatele melodii, care dădeau basarabenilor speranţă… GRIGORE VIERU afirma într-un interviu: «Prin excepţionalele sale cărţi de poezie, prin istorica publicaţie «Flacăra», prin celebrul Cenaclu Flacăra, Adrian PĂUNESCU ctitorise o altă Românie. Pentru basarabeni el devenise un profesor de limba română, de literatură şi istorie a neamului».

Suntem mândri de faptul că ADRIAN PĂUNESCU a fost dăruit lumii de Basarabia. ADRIAN PĂUNESCU nu a uitat niciodată de noi, a purtat mereu în suflet Basarabia aflată «pe Cruce»,  ne-a înţeles ca nimeni altul, a scris continuu despre noi şi s-a luptat ca un gladiator pentru basarabenii lui atât la Bucureşti, cât şi la Bruxelles.

Eu personal mă mândresc şi cu faptul ca sunt născut în acelasi sat – Copăceni – cu  ADRIAN PĂUNESCU. I-am admirat întodeauna talentul scriitoricesc şi oratoric, precum şi vocea distinctă cu care l-a înzestrat bunul Dumnezeu pentru a deştepta şi a lumina conaţionalii săi. L-am admirat şi pentru faptul ca a fost întotdeauna UN OM LIBER, un misionar şi un clopotar al poporului său, un Om bun şi blajin.

ADIO, iubite frate ADRIAN PĂUNESCU,

ADIO, mare Poet şi Patriot cu dragoste sinceră de ţară,

ADIO, «biet Artist», Actor al teatrului vieţii foarte trist,

ADIO, radioînvăţătorul de Limbă Română şi Istorie al basarabenilor, care s-au redeşteptat cu Flacăra, marcată de Totuşi Iubirea.

În aceste momente grele pentru întreaga Naţiune, intelectualitatea din RM este alături de familia PĂUNESCU şi de tot poporul român. Ne rugăm să vă dea Dumnezeu putere pentru a trece şi de acest ceas al durerii. Să fiţi întotdeauna mândri de scriitorul, soţul, tatăl, bunicul şi străbunicul  ADRIAN PĂUNESCU.

Dumnezeu să fie cu ADRIAN PĂUNESCU şi să-l aşeze cu Drepţii Neamului.

«Doamne, ocroteşte-i pe români!»

«Dă, Doamne, ţării mele minimă dreptate!»”

După aplauzele îndelungate, scriitorul Varujan Vosganian, în numele Uniunii Scritorilor din România a spus: „Dacă vrei să ştii de viaţa unui om, mergi în locul unde s-a născut şi întreabă-i pe oamenii care l-au cunoscut. Adrian Păunescu a intrat în conştiinţa românilor ca poet. A fost un om care a trăit cu patimă. (…) Dacă ar fi să îl caracterizez pe Adrian Păuinescu într-un singur cuvânt aş spune „justiţiar”. A fost un om care a urmărit dreptatea, care a socotit că cel mai mare tăiş îl are cuvântul. Acolo, la judecata cerească, va fi iertat, pentru că mult a iubit. A fost un om care a trăit cu patimă. A lăsat în urmă o ţară neliniştită. Să ne rugăm pentru liniştea lui!”

„Adrian Păunescu nu a scris doar poezie, ci psalmi”  a mai adăugat, la sfârşit, scriitorul şi omul politic.

Corneliu Vadim Tudor a ţinut apoi un discurs la funeraliile lui Adrian Păunescu: „Îndoliată adunare,

Stimaţi reprezentanţi ai celor două instituţii fundamentale ale Ţării, Biserica şi Armata,

Ne-am adunat astăzi aici pentru a-l conduce pe ultimul drum pe fratele nostru drag, Adrian Păunescu. La cumpăna dintre anii 2009 şi 2010, eu am crezut că Noul An va fi unul bun şi cu noroc, şi asta pentru valoarea pithagoreică a cifrei 10 – semnul perfecţiunii, în ştiinţa numerelor. Am tras nădejde că «seria neagră» a culturii române, care a pornit, ca din puşcă, acum 30 de ani – aşadar, acum o generaţie – o dată cu trecerea la cele veşnice a lui Marin Preda, va lua o pauză, ne va da un răgaz. M-am înşelat. N-a fost să fie aşa!

Haideţi să ne uităm la acest sanctuar, care e Cimitirul Bellu, inaugurat în 1859, atunci cînd a fost îngropat aici un copilaş, de 4 ani, al lui C.A. Rosetti. Pe Aleea Scriitorilor, alături de Mihai Eminescu, îşi dorm somnul de veci cei care s-au stins din viaţă în aceşti 30 de ani: Marin Preda, Nichita Stănescu, Eugen Barbu, cărora li s-au adăugat alţi creatori, de valoare, risipiţi în alte părţi, şi mă refer la Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru, Mihai Ungheanu, George Sbârcea, Sabin Bălaşa, Mircea Muşat, Octavian Paler, Valentin Păunescu, Mircea Micu ş.a. Aşa cum se vede, cei mai mulţi sînt poeţi. Pentru simplul fapt că poeţii ard ca o torţă, se consumă mai intens. Noi am trăit alături de ei, drumurile ni s-au întretăiat, dar nu i-am cunoscut, nu i-am preţuit, ba chiar, în unele cazuri, superioritatea lor ne stingherea. Nu alta a fost soarta Mîntuitorului Nostru Iisus Christos, pe care lumea rea L-a prigonit. Ea, lumea, pentru care Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Iisus, pentru a prelua nu numai păcatele muritorilor, ci şi bolile lor.

În Cartea Sfîntă există un verset tulburător, pe care mama mea îl citea cu lacrimi în ochi şi îl considera «Inima Bibliei». Deschidem Evanghelia Sfîntului Apostol Ioan şi citim: «Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît a dat pe singurul său Fiu, ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică». Tot astfel, vom spune şi noi astăzi: Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu Poporul Român cel dreptcredincios, încît ni l-a dat pe acest vulcan de om, fratele nostru cu nume de împărat roman, Adrian.

Nu întîmplător, destinul a făcut ca el să se nască în Basarabia românească, exact în vremea Războiului Sfînt pentru Întregirea Neamului. El s-a născut la 20 iulie, în tunetele zilei de Sf. Ilie. Aidoma lui Nicolae Labiş – tot fiu de învăţător, aflat, şi el, în acest Pantheon, de la Bellu – Adrian Păunescu era născut pentru poezie. Ceea ce alţii scriu greu, el scria uşor şi natural, versurile izvorînd din mintea lui sclipitoare aidoma unui «şirag de piatră rară», vorba altui poet de frunte, născut tot în Basarabia, Alexandru Mateevici. Şi iată că acelaşi destin face ca el să fie redat pămîntului Patriei, pe care atît de mult a iubit-o, într-o zi care, în copilăria noastră, era înscrisă cu roşu în calendar, dar cu negru în inimile părinţilor şi dascălilor noştri: 7 noiembrie. Este, şi acesta, un semn că Dumnezeu a primit jertfa idealistă pe care fratele nostru a făcut-o pe Altarul Patriei şi l-a zidit pe el la temelia apropiatei Uniri. Aceasta e datoria sfîntă a generaţiei noastre: să înfăptuim Unirea! Au făcut, şi alţii, destule fapte importante pentru reunificarea, pe cale paşnică, a Basarabiei cu Patria-Mamă, dar Adrian a făcut mai mult decît toţi, chiar şi pentru simplul fapt că el a fost arestat de regimul ilegal de la Tiraspol. Adică a pătimit, efectiv, pentru pămîntul pe care, de altfel, se născuse şi făcuse primii paşi în viaţă. Dar el a împodobit şi Pomul de Crăciun al Ardealului cu globurile de rubin ale cîntecelor şi pelerinajelor sale.

Practic, nu există nici un loc important al geografiei istorice a Poporului Român, unde să nu se vadă urmele trecerii lui: la Sarmizegetusa, la Rîmeţi, la Alba Iulia, la Putna, la Mînăstirea Dealu, la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, la Densuş, pe Cîmpia Turzii, la Peştera Sfîntului Andrei – care este prima biserică creştină din Europa, fiindcă acolo a evanghelizat întîiul chemat de către Mîntuitor, Sfîntul Apostol Andrei, după numele căruia şi-a botezat fiul Adrian Păunescu – dar şi la Călugăreni, la Podul Înalt, la Rovine, la Mărăşeşti, la Valul lui Traian, la Adamclisi şi în atîtea alte locuri de aducere aminte, unde el a ţinut lecţii de autentică „religie naturală”, mai cu seamă în folosul tinerei generaţii.

Dacă din punct de vedere poetic şi publicistic eu îl compar cu Octavian Goga – din punct de vedere al apostolatului naţional el se aseamănă cu Nicolae Iorga. Atunci cînd patimile se vor stinge, cînd viaţa ne va da, tuturor, un etalon valoric adevărat şi o cumpănă dreaptă, noi, sau generaţia care va veni după noi, vom reface şi vom pune în ordine şi în lumină traseul fenomenal pe care l-a parcurs, ca un Sisif modern, zi de zi, timp de 40 de ani, acest om providenţial. Nimeni, în perioada postbelică, n-a mai făcut pentru Ideea Naţională cît a făcut Adrian Păunescu. Aceia care nici măcar acum n-au loc de el şi îl atacă, josnic, ştiu foarte bine că Adrian Păunescu n-a dus, pe nimeni, cu forţa la Cenaclul «Flacăra». Dimpotrivă, sălile de spectacole şi stadioanele erau neîncăpătoare şi au existat oameni care încercau să pătrundă înăuntru chiar prin sistemele de ventilaţie. Acela a fost un fenomen, deopotrivă, cultural şi social, care a influenţat, pozitiv, educaţia tinerei generaţii. Există, din fericire, imagini filmate ale acelui marathon artistic, care nu pot fi falsificate şi care demonstrează ce jubilaţie domnea printre participanţi. La urma urmei, Domnul Iisus a spus: «Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu».

Cu mulţi ani în urmă, un prieten al lui Nicu Ceauşescu mi-a povestit o scenă foarte interesantă – o spun, acum, pentru prima oară. Se afla la un astfel de spectacol, cînd magnetismul lui Adrian atinsese cota maximă şi mii de oameni erau electrizaţi. Atunci, acel amic i-a spus tînărului: «Nicule, ce te faci dacă Păunescu se pune în fruntea acestor oameni dezlănţuiţi, ocupă Comitetul Central şi îl răstoarnă pe taică-tu de la Putere?». Nicu Ceauşescu a fost îngrozit! Iată una dintre premizele care au dus la căutarea unui pretext pentru interzicerea Cenaclului Flacăra, în vara lui 1985. Aceea a fost o primă şi teribilă lovitură pentru Adrian Păunescu. Mărturisesc că, atunci cînd am aflat, i-am telefonat acasă lui Adrian – nu existau telefoane mobile – şi am vrut să-l îmbărbătez. Din păcate, el era într-o asemenea stare încît, pur şi simplu, nu putea vorbi cu nimeni. Atunci am plîns, în hohote, atît pentru acei tineri care s-au prăpădit în nefericitul accident, de care nu era vinovat nimeni, cît şi pentru soarta noastră nenorocită, a mea şi a lui, de a crede într-o idee care ne sacrifica şi pe noi, pentru a rămîne în arenă numai ei, analfabeţii.

Aşa cum se întîmplă şi acum. Aceşti indivizi primitivi n-au avut loc de Adrian Păunescu nici în viaţă, dar nu au loc nici în moarte. Eu îi anunţ că Adrian Păunescu mort e mai important decît sînt ei vii! Nu ştiu, dar acest popor parcă ispăşeşte un blestem, care nu se mai termină. A doua lovitură cumplită a primit-o fratele nostru în decembrie 1989, din partea altor primitivi, care înţeleseseră că s-a dat drumul la linşaj, la teroare, la jaf, la anarhie. Apoi, Bunul Dumnezeu i-a dat forţa necesară lui Adrian Păunescu să intre, cu fruntea sus, prin meritele sale, în Senatul României. Era în 1992. De atunci, noi nu ne-am mai despărţit. Printr-o mişcare inteligentă, ca de şah, noi am creat atunci un grup politic în Senat, cu frumoasa titulatură de la 1840, Partida Naţională, în virtutea căreia el a putut deveni membru al delegaţiei României la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Eu cred că acea perioadă a fost cea mai frumoasă etapă din existenţa lui postdecembristă. După ce cucerise România, cucerea şi Europa. Fiindcă acesta e adevărul: în timp ce unele glorii, născute la „uşa cafenelei”, cum spunea Eminescu, se pierd în anonimat imediat cum trec de Vama Curtici – Adrian Păunescu a fost o celebritate în multe zone ale Europei, şi nu numai printre români, ci şi printre străini. El semăna cu Hemingway şi Walt Whitman. El a fost pentru România ceea ce a fost Victor Hugo pentru Franţa. Dar şarpele răutăţii şi intoleranţei omeneşti stătea la pîndă. Alte lovituri aveau să-l aştepte pe Adrian Păunescu: în 1996, el n-a mai intrat în Senat şi atunci eu i-am întins, din nou, o mînă de prieten, l-am invitat la al II-lea Congres al partidului pe care îl conduc, l-am împrietenit, la dineu, cu oaspetele nostru din Franţa, Jean Marie Le Pen, apoi, în miez de noapte, ne-am făcut fraţi de cruce cu primarul Clujului, Gh. Funar, la Crucea lui Avram Iancu, de pe Dealul Mărişel. În fine, ultimele izbituri ale sorţii, care, neîndoielnic, i-au slăbit inima, s-au produs în rafală: în 2006 şi în 2008. În 2006, el a fost pus la zid într-o făcătură grosolană, numită Raport asupra Procesului Comunismului, iar în 2008 a fost trecut pe o «listă neagră», fiind scos, prin fraudă, din Senat. Asta e culmea hoţiei politice din lume: un om să cîştige, detaşat, Colegiul Uninominal, dar să intre în Parlament cel de pe locul IV! Păstrînd proporţiile, e ca şi cum un sportiv cîştigă Medalia de Aur, la Olimpiadă, dar pe podium nu ajunge el, ci un diletant, eventual într-un scaun cu rotile. Ce tristă ironie a sorţii, să i se întîmple o asemenea nedreptate lui Adrian, care scrisese o poezie, pusă şi pe muzică, despre cineva care alergase de unul singur, dar ieşise pe locul II! Aşa ceva numai în România era posibil! Toate aceste fărădelegi l-au rănit profund pe acest om atît de sensibil. În sfîrşit, o ultimă lovitură: vestea amputării pensiei! Un alt drept cîştigat cinstit, prin muncă neobosită, care i s-a furat. De ce? Cum e posibil? Şi de ce se mai perindă unii, jucînd un teatru de irozi, pe la catafalcul lui, cînd se ştie bine că ei sînt cei care l-au vînat pe acest om? Un om incomod, a cărui voce tunătoare a răsunat timp de 12 ani în Parlament, dar România este, după cum se ştie, ţara unde adevărul umblă cu capul spart.

Dragi prieteni,

Aş putea vorbi despre Adrian Păunescu zile întregi, dar vremea vorbelor a trecut. El face parte din tinereţea noastră. Vorba lui Serghei Esenin, pe care el l-a iubit atît de mult: „Nu voi mai fi tînăr niciodată”. Copiii şi adolescenţii care se află aici să-şi aducă aminte, la maturitate şi la bătrîneţe, că au participat la funeraliile lui Adrian Păunescu. Aşa aveau să-şi aducă aminte, decenii de-a rîndul, cei care au fost de faţă la înmormîntarea lui Mihai Eminescu. Mă uit la el, cum doarme pe un pat de flori, şi am senzaţia că veghez la somnul unui vulcan. Pentru că asta a fost Adrian Păunescu: un om ca un vulcan. Chiar şi atunci cînd el vorbea în şoaptă, tandru, duios – iar Adrian Năstase, aflat aici, în asistenţă, pe care eu l-am împrietenit cu Adrian Păunescu, ştie despre ce vorbesc – în adîncimile sufletului său lava clocotea.

Îi rog pe cei care încep omagierea ilustrului dispărut cu măsuri asiguratorii, cum că opiniile lor politice au diferit, să ne scutească de ipocrizia asta. În comparaţie cu Adrian Păunescu, ei nu sînt nimeni. Nu ne interesează opiniile lor politice! Singurele opinii politice corecte în România acestor ani de adîncă ruşine naţională sînt ale Idealului Naţional. Ale Demnităţii Româneşti. Ale Salvării Patriei de la catastrofă. Iar acestea au fost opiniile lui Adrian Păunescu, pe care el le-a slujit, le-a popularizat şi le-a îmbogăţit. Adică ale unui om vertical şi de caracter, care nu şi-a falsificat biografia. Restul nu e tăcere, ci pălăvrăgeală. Un gînd părintesc pentru fiica lui mai mică, Ana Maria. Ea e de aceeaşi vîrstă cu fiica mea, Lidia. Ele se cunosc de la vîrsta de 4 ani. Mă uit la Ana Maria cum o zguduie plînsul şi mă gîndesc că aşa va plînge şi fetiţa mea, cînd am să mor eu.

Aduc, astăzi, omagiul meu celui care mi-a fost ca un frate siamez. Timp de cel puţin 25 de ani, cine spunea Adrian Păunescu spunea şi Vadim Tudor, şi invers. Acum, am rămas singur. Ani de zile, din 1992 şi pînă azi, noi am fost ca doi voinici, care au luptat spate în spate. Ne-am bătut ca leii pentru Cauza Naţională, pentru drepturile poporului nostru atît de frumos şi de obidit. Culmea este că, în relaţia noastră, el era cel înţelept şi temperat, care mă invita la „nuanţe”. Nu pot să vă spun ce este acum în inima mea. Neîndoielnic, ar fi trebuit decretat Doliu Naţional. Dacă acum nu e Doliu Naţional, atunci cînd? Dacă nu aici, atunci unde? Ticăloşii care fac ţara asta praf probabil că s-au gîndit că li se epuizează stocul şi ei nu mai apucă. Să le fie ruşine obrazului! În decembrie 1983 îl îngropam, tot aici, pe Nichita Stănescu. În septembrie 1993 îl îngropam pe Eugen Barbu. Iată-i cum stau, amîndoi, alături precum în raftul unei biblioteci cosmice. Acum, la picioarele Luceafărului s-a aşezat, în falduri Tricolore, ca o Cuminţenie a Pămîntului, un alt scriitor major al ţării noastre, Adrian Păunescu. Fie ca acolo, în Rai, să-L încînte pe Demiurg cu un cenaclu nou, pe care să-l slujească alţi poeţi importanţi: Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, Grigore Vieru. Ce stol de îngeri! Se apropie Sărbătorile de Iarnă. Pe Adrian Păunescu îl vor troieni zăpezile şi, mai apoi, florile de tei din copacul lui Eminescu.

Îngăduiţi-mi să închei, citind o elegie pe care am scris-o chiar în această dimineaţă de duminică:

Adio, fratele meu geamăn

Tristă duminică trăim.

Om bun, şi drag, şi fără seamăn

Abia acum te preţuim.

 

Adio, forţă a naturii

Te-au pus pigmeii la pămînt.

„Complotul bubei” şi al urii

Te-a hărţuit pîn’ la mormînt.

 

Curînd vor răsuna colinde

Curînd Crăciunul va veni

Şi candele se vor aprinde

Pe-ntinsul scumpei Românii.

 

Un scaun gol va fi la masă

Precum e tronul princiar.

Şi-un strop de vin de tămîioasă

Noi vom vărsa, plîngînd amar.

 

E-o zi de toamnă aurie

Ce pace dulce e-mprejur!

Doar eu sînt ca o rană vie

Ce îmi dai, Doamne, să îndur?

 

De ce ni-l iei aşa devreme

Pe cel mai nobil dintre noi?

Crucificat peste poeme

Pentru cei mulţi, flămînzi şi goi…

 

De ce rămîn toţi ticăloşii

Cei mincinoşi şi paraziţi?

Şi-n vremea asta generoşii

În patru zări sînt răstigniţi?

 

Fă o minune şi ridică

Acest nenorocit blestem.

Şi vindecă-ne Tu de frică

E tot mai greu, nu mai putem.

 

Ai milă, Doamne, şi-ndurare

De-acest colos cu miere-n grai

Şi pentru inima lui mare

Dă-i viaţă veşnică în Rai.

 

Întreaga ţară te jeleşte

Românii doliu pun la steag.

Azi steaua ta pe cer porneşte.

Adio, fratele meu drag!”.[8]

A urmat la cuvânt Victor Socaciu: „Am avut extraordinara şansă să fiu un apropiat al acestui titan. Noi toţi trebuie să fim mândri că am fost contemporani cu o asemenea personalitate. Le-am propus colegilor din Cenaclu, după ce am aflat cumplita veste, ca măcar în zilele cu semnificaţie naţională importantă, să ne strângem în acelaşi entuziasm pe care-l aveam acum 30-35 de ani, să ducem mai departe opera acestui excepţional om, să reaprindem flacăra. Am adus o coroană pe care am scris «Voi ţine flacăra a aprinsă, îţi promit, Boss!». Şi aşa vom face!

Academicianul Dan Berindei a spus la rândul său:M-a impresionat prin sinceritatea şi bunătatea lui. Ne transmitea tot timpul, un mesaj de împăcare: se uita în jurul lui şi, ca tot românul, era tare trist de conflicte, de dezbinare. Nu vreau să discut calitatea operei sale ca poet. Nu sunt critic literar. Îl defineşte puterea impactului său asupra celor din jur.

Poetul Nicolae Dabija a înflăcărat din nou mulţimile rostind: „Atunci când am aflat că e grav bolnav, i-am spus lui Adrian Păunescu:

– După ce-mi murise tata, mă ataşasem sufleteşte de Grigore Vieru. După ce mi-a murit şi Vieru, mi-ai rămas tu. Te rog să nu mori!

Dar el nu m-a ascultat, dar el nu ne-a ascultat.

A plecat când aveam cea mai mare nevoie de Adrian Păunescu.

Dar se vede că Cel de Sus avea şi mai mare nevoie de el.

A fost pentru generaţia noastră de poeţi basarabeni mai mult decât un părinte spiritual: ne-a fost un Prieten, un Mare Prieten.

De la Cenaclul «Flacăra» am învăţat Limba Română, cântecele neamului românesc, el ne-a ajutat să ne redescoperim Ţara şi să ne regăsim pe noi înşine.

În acei ani în fiecare zi de joi toată Basarabia stătea lângă aparatele de radio ca să rostească împreună cu Adrian Păunescu:

«Trăiască, să trăiască

Moldova, Ardealul

şi Ţara Românească!»

Revoluţia noastră de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 s-a desfăşurat pe fundalul cântecelor preluate din repertoriul Cenaclului «Flacăra».

Cu ele ne-am culcat sub tancuri la 7 noiembrie 1989, cu ele, la 10 noiembrie 1989, am luat cu asalt sediul Ministerului de Interne, cu ele veneam la Marile Adunări Naţionale, ca să ne cerem dreptul nostru la limba română, la istorie, la adevăr, la identitate.

Scenele unde evoluase Cenaclul «Flacăra» fusese aproape unicul loc din România de până la 1989 unde se rostea numele Basarabiei: miile, zecile de mii de spectatori cântau Limba noastră de A. Mateevici, ascultau banda magnetică cu cântece interpretate de Sofia Rotaru, îl aplaudau frenetic pe Tudor Gheorghe cu melodii pe versurile lui Grigore Vieru, îl ascultau cu sufletul la gură pe Adrian Păunescu recitând din Doina lui Eminescu:

«De la Nistru pân’la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate…»

El nu s-a temut să recunoască a se fi născut în URSS, în partea amputată a României, peste care se lăţise imperiul de la răsărit.

Adrian Păunescu a fost pentru noi o nesfârşită lecţie de curaj, de înţelepciune, de poezie, de frăţietate, de românism.

El n-a uitat de locul naşterii sale.

Basarabia era sfântă pentru el.

Şi Basarabia l-a iubit mult.

Era atât de al nostru. Ne-a susţinut. Ne-a încurajat. A fost în România purtătorul nostru de cuvânt.

A depus eforturi deosebite ca să apropie cele două maluri de Prut.

Dacă ar fi depins de el ca graniţa ruşinoasă trasă prin mijlocul limbii române să dispară, n-ar fi ezitat să-şi dea viaţa pentru asta.

În 1992 s-a aflat în tranşeele din Transnistria, unde s-a dus să încurajeze ostaşii şi voluntarii cu versurile şi cântecele sale.

Încă în volumul «Manifest pentru sănătatea pământului», editat în 1980, atunci când ceilalţi scriitori români tăceau curajos, A. Păunescu a vorbit despre drama Basarabiei înstrăinate:

«Măi, soldat de grăniceri

De dincolo de hotar,

Aş veni la piept să-ţi sar,

Că noi, frate, suntem veri.

 

Nu te-ntreb de bunul unchi,

Dar te rog, cu acelaşi glas,

Să-i întrebi de ce mi-au tras

Graniţa peste genunchi…»

 

Marele poet Adrian Păunescu n-a murit.

El nu poate să moară.

Cum să moară «Rugă pentru părinţi»,« Doamne, ocroteşte-i pe români», «Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, ţară…» şi alte atâtea poeme geniale, devenite bun naţional al românilor de pretutindeni.

A murit doar omul Adrian Păunescu.

De astăzi încolo poemele sale vor păstra numele lui şi i-l vor duce mai departe peste veacuri.

Ajuns în ceruri, el s-a întâlnit cu marele lui prieten Grigore Vieru, ca de acum înainte împreună să se roage pentru Basarabia lor şi a noastră, pentru ca Cel de Sus să-i facă dreptate şi ei.

Se înconjoară Domnul de poeţi,

cu rime vii se-mpodobeşte Cerul

şi-n marginea Grădinii cu blândeţi

dă mâna Păunescu cu Vieru.

 

Iar celor care plâng îndurerat

Domnul le spune, parcă strofe-ar scrie:

«Vi l-am luat de-atât că aţi uitat

să vă mai bucuraţi de Poezie»”.

 

Dar va afla şi ziua cea de mâine

un adevăr din anii cei asceţi:

săracă-i lumea care n-are pâine,

dar mai săracă-i cea fără Poeţi.

 

Sunt împreună cei flămânzi de Adevăr,

se bucură în cântec şi-n cuvânt:

unit e Neamul Românesc în cer

chiar dacă răzleţit e pe pământ.

 

Cad peste Bellu preafrumoase toamne

şi-ai noştri morţi s-au răzgândit să-nvie.

Ne-ai dat în Ţară atâta Poezie, Doamne,

mai dă-ne şi poeţi care s-o scrie.

 

Şi-o rugă, Doamne, sorţile ne-nseamnă

acum, când se usucă-n lan scaieţii:

vino chiar Tu să cânţi această toamnă,

dacă ne iei acolo sus Poeţii…”

Adânc emoţionat şi ţinând la piept un buchet de trandafiri poetul Adam Puslojici (Serbia) a cuvântat: „Trei zile trăim acum un semn de adio alături de poetul Adrian Păunescu. Vineri, sâmbătă şi duminică, 5, 6 şi 7 noiembrie  2010. Ore grele şi luminoase, de veghe, rugă şi amintiri.

A sosit clipa decisivă şi demnă când, mulţi dintre noi, vom încerca (chiar public, pe scena deschisă a vieţii) să formulăm cât mai lucid şi onest întrebările posibile: cine a fost el, acest poet vast şi tumultuos, subtil şi furtunos, uneori chiar vulcanic şi eruptiv, precum omul, codul şi genul care se află (sau poate, ascunde?) sub un nume atât de simbolic şi metaforic: Adrian Păunescu? Pot spune: poetul «ultrasentimentelor» aici ne obligă.

În grabă şi sub tensiunea tragică a clipei, este greu de răspuns. Dar, totuşi, să încercăm cu dragoste, în liniştea naturală, cât mai naturală cu putinţă.

Aş îndrăzni, totuşi, în primul rând să-mi formulez concluzia: pentru mine, Adrian Păunescu mereu a cântat pe rug. Cântarea lui suia fulgerător din inimă spre creier şi mână, pentru că poetul mereu avea impresia că-i scapă clipa, secunda vieţii zbuciumate şi nevinovate.

Iar viaţa (nu numai a lui, evident) se desfăşoară, în delir, sub tăişul de flăcări, pericole şi capcane, încercări şi obstacole. Săgeata destinului şi veninul ei aproape senin cu timpul, devenise ceva obişnuit şi mereu prezent. Poetul Adrian Păunescu avea grijă să fie atent şi bine pregătit. El cânta pe rug! Vocea lui a fost bine temperată şi sonoră, profund muzicală, uneori fermecătoare, magică…

Evident, aici este vorba de un rapsod, un truver şi un şaman contemporan, înveşmântat în haina eminesciană, dar şi-n blugi, cum ne şi anunţă în direct.

În România, «generaţia lui» fusese chiar el!

Venind în limba română după şi alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Gheorghe Pituţ… Adrian Păunescu sorbea din el, din destin, din natura cosmică. Avea o poftă imensă, neastâmpărată.

Ca un om liber a intrat în scenă pe ring şi pe calea ferată a vieţii. Zbuciumat şi concentrat ca o pisică, un leu, un înger, un şarpe, un om-destin. „Nemuritor la zidul morţii”, avea grijă să mai adauge şi „Totuşi iubirea”. Nu numai pentru alţii, şi pentru sine. L-a costat şi asta, l-a costat tot. Îmi pare bine să constat: atunci când i-a fost cel mai greu, el a ştiut să tacă din gură. Asta-i!

Pe Adrian, mereu 1-am simţit ca pe un frate. Asta, uneori, să fim sinceri, chiar sună banal, ca un „gol istoric” de Bacovia. În cazul nostru, chiar este ceva luminos. Suntem născuţi în acelaşi an (1943) şi avem şi iniţiale comune: A.P.

De multe ori cântam la fel. Am venit din provincie. Am trăit anii de studenţie săracă, tumultuoasă şi plină de albastrul speranţelor… credeam în dragoste, patrie şi lume, în rolul versurilor, la fel.

Atunci când Serbia mea a trecut prin foc şi infern, Adrian fusese cu noi… şi asta a spus-o public, cu vocea lui sonoră şi emoţionantă.

La noi, el a fost şi va rămâne un apropiat, un poet stimat şi iubit. Volumul lui tradus în limba sârbă, acum un deceniu, 1-a încoronat cu premiul „Hrisovul Moravei” şi poartă titlul: „Întoarcerea în Atlantida”. Prin el, mi-am ales, ca traducător, exact 111 poeme, din cele zece mii scrise de Adrian, marele poet român şi european, adică şi… sârbesc.

Ave, Adrian, frate. Serbia ta nu te va uita!”

În încheiere a luat cuvântul gazetarul Marius Tucă: „Pentru mine e un şoc să vorbesc la moartea lui Adrian Păunescu. Pentru mine, Adrian Păunescu a fost un adevărat tată! Mulţumesc tuturor celor care au trecut în ultimele zile pe la catafalcul poetului. Omagiul suprem este al oamenilor simpli şi mulţi care în aceste zile s-au gândit la poetul care a fost Adrian Păunescu!”

Înhumarea poetului pe Aleea Scriitorilor

După o avalanşă de aplauze şi după o ninsoare plină de flori, Adrian Păunescu a fost înmormântat, cu onoruri militare, pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu, acolo unde se află şi mormintele lui Mihai Eminescu, George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, George Coşbuc, Eugen Barbu, Zaharia Stancu, Liviu Rebreanu, Marin Preda ş.a.

Un detaşament al Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul” a tras trei salve de armă în onoarea poetului, decorat, în anul 2003, de preşedintele Ion Iliescu cu Ordinul Steaua României în grad de Cavaler.

Pe chipurile tuturor se citea o tristeţe profundă. Unii ochi lăcrimau sincer, iar privirile rămâneau mute, închise, sperând zadarnic. Era o mulţime multă de oameni simpli, şi curioşi şi guri căscate, dar şi oameni cărora Adrian Păunescu le fusese mai mult decât un poet, mai mult decât un patriot, mai mult decât un om! Murmurau în taină cuvinte ale deznădejdii.

Atâta tristeţe şi durere a sufletului nu am văzut şi poate nu mi se va da să mai văd vreodată. Era o toamnă care sângera peste toţi frunze şi flori, amar şi durere!

Concluziile mele

            Moartea lui Adrian Păunescu a însemnat pierderea unei bucăţi din România. Aşa precum în vremurile damnate, am fost văduviţi de Barasabia, de Bucovina, de Ardeal, durându-ne nu numai lipsa fraţilor noştri, ci şi toată zestrea culturală, lingvistică şi de datini, şi astăzi, când Păunescu a însemnat o parte din acest popor, plângem lipsa părţii care ne-a fost răpită de la sânul sufletului nostru şi care nu se mai întoarce.

            Moartea lui Adrian Păunescu putea reprezenta începuturile unei noi „politici” naţionale: a respectului, a cinstirii şi supremaţiei valorilor, a durabilităţii lucrurilor bune, ale frăţietăţii şi unităţii noastre. Dar lipsa de reacţie a multora dintre noi, pe fondul indolenţei conducătorilor noştri, au făcut ca acest fapt istoric să fie aruncat sub preşul uitării, ca să nu zic al indolenţei, ba mai mult, să fie terfelit în picioare.

            Din punctul de vedere al ritualului, plecarea dintre noi a marelui poet a reprezentat un exemplu de echilibru, de respect profund, de bun-gust (dacă îmi este permis!), aş zice. Aceasta denotă că Adrian Păunescu a fost un om „total”. Fără a diviniza fiinţa omenească, rostesc aceste lucruri, deoarece ele sunt cu atât mai evidente şi mai necesare, cu cât incultura şi prostia s-au instalat nevolnic în tronul domniei vieţilor noastre.

            Deşi sunt mulţi care au jubilat nebuneşte nenorocirea (în micimea lor nici nu putea altceva!!!), am certitudinea că Adrian Păunescu doar s-a transformat, nu a murit, preschimbând trupul de tină în lumina spiritului gândirii şi simţirii sale.

            Şi dacă l-am iubit şi admirat pe acest om al Culturii, Conştiinţei şi Demnităţii Româneşti, avem datoria de a nu lăsa să piară „Flacăra” idealurilor sale. Căci Păunescu nu se va îngropa în moarte, atâta timp cât nu va fi uitat, ci citit, recitat, discutat, înţeles şi împlinit prin fapta urmaşilor săi!

Fiind contemporani cu această uriaşă personalitate a României, trebuie să fim responsabili şi să nu dăm trecutului, ci să ducem mai departe simţirea lui, să spunem copiilor noştri de el, să îl avem în faţa noastră de-a pururi, pentru că numai prin permanenta conştientizare şi asumare, lucrurile bune pot răzbi în noaptea prostiei globale!

Adrian Păunescu va trăi nu numai prin opera sa, ci şi prin spiritul său întrupat în inimile tuturor celor ce vor să-i ducă mai departe lumina valorii sale!


[1] Reflecţie scrisă la finele lunii noiembrie 2010

[2] Vezi odioasa emisiune de la TVR 1 din ziua funeraliilor!

[3] Învăţătoarea Cristiana Anghel din Caracal a protestat prin greva foamei faţă de decizia Guvernului de a tăia cu 25% salariile cadrelor didactice. Protestul a început la 26 august şi s-a încheiat după 70 de zile, stârnind admiraţia populaţiei din clasa de mijloc a ţării. ÎPS Ioan Selejean, Episcop al Covasnei şi Harghitei, a convins-o pe învăţătoare să renunţe la greva foamei!

[4] Vezi adversitatea dintre el şi jurnalistul Cristian Tudor Popescu!

[5] Trecut la cele veşnice la 24 mai 2011

[6] Plecat dintre noi la 18 octombrie 2011

[7] 10 aprilie 2010

[8] Am înţeles la câtva timp că acest discurs nu a fost redat integral, în direct, la o anumită televiziune partizană regimului. Ruşine! Dar oricum prostia nu se mai vindecă!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: