Archive for Octombrie, 2011

Primul hram al Parohiei „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou“ din Galaţi


Preluare din cotidianul Patriarhiei Române – „Ziarul Lumina”,

ediţia de Luni, 31 Octombrie 2011

Ziua de 27 octombrie a acestui an a fost pentru credincioşii din parohia cartierului ANL „Dimitrie Cantemir” din Galaţi una de sărbătoare şi de multă bucurie. În această zi, când Biserica Ortodoxă l-a prăznuit pe Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureştilor, credincioşii din această parohie au sărbătorit primul lor hram.

Programul acestei mari sărbători a comunităţii a început cu câteva zile mai înainte de ziua de prăznuire a sfântului, mai precis în data de 22 octombrie 2011, printr-un pelerinaj la sfintele moaşte ale Cuviosului de la Catedrala patriarhală din Bucureşti, binecuvântarea primită simţindu-se în fiecare activitate desfăşurată pe parcursul săptămânii hramului.

Activităţile de hram s-au adresat tuturor categoriilor de credincioşi, începând cu cei mai mici şi până la cei în vârstă, şi au mai cuprins slujba Sfântului Maslu, săvârşită de un sobor de şapte preoţi, un concurs de religie pentru elevi cu întrebări din viaţa sfântului ocrotitor, slujba paraclisului Sfântului Dimitrie şi slujba Privegherii.

Rugăciunea şi trăirea s-au îmbinat în chip armonios, în fiecare zi, în capela tânără, copiii şi părinţii lor având alături pe Sfântul Cuvios Dimitrie viu în icoană, dar viu şi în simţire.

Activităţile şi programul liturgic s-au împlinit cu Sfânta Liturghie din ziua prăznuirii, care a fost oficiată de un sobor de cinci preoţi şi un diacon în capela nou-înfiinţată. Participanţii, tinere familii din cartier, şi-au adus copiii la închinare la primul lor hram. Oblăduirea Sfântului Cuvios Dimitrie s-a făcut simţită într-un sincron duhovnicesc atât la Patriarhia Română, cât şi la capela-cort din Galaţi, fiind trăită cu multă evlavie de biserica vie, enoriaşii acestei tinere parohii.

La finalul sfintei slujbe, pelerinii prezenţi la sărbătoarea primului hram al parohiei s-au bucurat şi de căldura dragostei agapice, primind iconiţe cu Sfântul Dimitrie cel Nou, precum şi pachete cu hrană.

Chipurile oamenilor au fost icoane vii ale trăirii, lumina duhovnicească strălucind în timpul Sfintei Liturghii în ochii închinătorilor. Bucuria întâiului hram al celei mai proaspete parohii gălăţene a luat fiinţă cu binecuvântarea Sfântului Dimitrie, a cărui ocrotire este simţită de fiecare enoriaş. Însuşi cerul s-a împodobit în ziua hramului cu zâmbetul deschis al luminii vii.

Cea mai tânără parohie din Galaţi

Parohia „Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou” din Galaţi este cea mai tânără comunitate parohială din acest oraş. Ea a fost înfiinţată la data de 1 februarie 2009, prin hotărâre chiriarhală a Arhiepiscopiei Dunării de Jos, ca urmare a înmulţirii numărului de credincioşi prin extinderea de blocuri ANL în noul cartier „Dimitrie Cantemir”.

La 1 februarie 2011 a fost numit paroh al tinerei parohii gălăţene pr. Adrian Portase, dată de la care sfintele slujbe au început să fie săvârşite regulat. La început, acestea s-au oficiat în micuţa capelă de la parterul unui bloc, locaţie pusă la dispoziţie de Primăria Galaţi, iar ulterior, prin eforturile credincioşilor şi prin amabilitatea Armatei Române, a fost amplasat un cort militar în imediata vecinătate a blocului, fiind amenajat, după putere, pentru programul liturgic.

Deşi aflată la începuturi, cu greutăţile inerente, parohia desfăşoară diferite activităţi misionar-educaţionale pentru cele 280 de familii de credincioşi, în general tinere, cu venituri medii, cu copii, care locuiesc în această zonă. Printre cele mai importante se află programul catehetic „Hristos împărtăşit copiilor”, la care participă numeroşi tineri, dar şi pelerinaje şi concursuri pe teme religioase ori culturale.

(mai multe detalii vizuale pe http://www.edj.ro/index.php/octombrie-2011/2508-hram-capela-anl-dimitrie-cantemir)

Când nu mai sunt oameni – model, să căutăm reflecţii – modele!

Este uimitor cum istoria se repetă aproape la indigo, dar nu tragem deloc învăţămintele necesare. Dar cum există aceeaşi partitură, doar personajele se schimbă, ea încă se va tot repeta iar, şi iar… şi iar, şi… iar… .

Iată o poezie ce ilustrează perfect mentalitatea românească, dar, mai ales, modul de  „a fi” al unor oameni „mari”:

1907

de Alexandru Vlahuţă

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multișor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,
De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Și, se-nțelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce țară fericită, maiestate!…
Se lăfăiește gureșa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nțelepciune și de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,
Ce nici nu s-ar mai ști c-a fost, sărmanul,
De nu-și afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ți sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,
Sălbatici, și mișei, și proști de-a rândul,
Ș-o sărăcie cum nu-ți dai cu gândul…
Dar faci un semn, și-ncep să se ridice

Oștiri, cetăți, palate lume nouă,
Izvoarele vieții se desfundă;
De pretutindeni bogății inundă;
Și tu le-mparți cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvnește-o lume.
E-o veselie ș-un belșug în țară,
Că vin și guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ți nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…
Cresc flori pe unde calci, și râde firea.
Tu-mparți norocul numai cu privirea.
Încai țăranii zburdă pe la sate!…

Și-i place regelui. E lucru mare
Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
. . . . . . . . . . . . . . .

Măria-ta, e un străin afară,
Cam trențăros, dar pare-un om de seamă,
Și… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…
De unde-o fi… că nu-i de-aici din țară.

Minciuna palidă-și topește glasul:
O, nu-l primiți! Îl știu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotștiutorul
Și vede prăbușirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.
Invidia în inima lui geme
Și gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poți auzi ce vorbe-nșiră…

Și totuși, zice regele, să vie!
Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac și monarhii câte-o nebunie…

Privind în ochii regelui, străinul,
Cu brațele pe piept încrucișate,
Răspică vorba: Țara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ți. Și slugarnici
Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poți vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuși cei mulți și harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ți spinteci cale
Să știi și-n țara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Și guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ți steie drept în față,
Ca pe-un vrăjmaș, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Și dureroase lucruri mai învață!

Părăzi, decor de teatru, luminații,
Tot ce pe vulg și pe copii înșală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ți decorații!

Tu-n țara asta nu vezi decât raiul
Ce-ai tăi ți-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosnește putregaiul,

Dar tu ești fericit. Lingușitorii
Înalță imnuri proslăvirii tale
Și fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-și adorm foamea prășitorii.
. . . . . . . . . . . . . . .
Nu ți-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înțeles, și e totuna.
De sus și până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă și dezleagă-n țară toate.

Iar ca să-ți dea o spumă de mărire,
Ca pe-un copil te poartă și-ți arată
Sclipiri și flori… Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?…

Și ce speranțe se puneau în tine,
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale,
Cu pâine și cu sare!… Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.
Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale!
. . . . . . . . . . . . . . .
Și ce credință trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoș-a trufiei tale!
. . . . . . . . . . . . . . .
C-acestea nu l-au deșteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară
Și slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Firește, de la sine se-nțelege.

*
Trec anii. Și ce dulce-i amăgirea!
Tu zeu ești printre regi! Mărire ție!…
În jâlțu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Lingușirea.

De-abia se isprăvește-o sărbătoare,
Și-ncepe alta. Muzicile cântă…
Îmbracă-te-n podoabe, țară sfântă,
Să nu mai știe nimeni ce te doare!
. . . . . . . . . . . . . . . .

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?
Ce-i hreamătul acesta care crește?
Se zguduie pământul și mugește,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalță flăcări, brațe desperate,
Spre ceru-ntunecat, pustiu și rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Și spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbușește-o lume
Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum șuieră cumplita vijelie!
Sar frații între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăși sânge.
Femei cu părul despletit, nebune,
Și-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-și frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege
Și, tremurând, din jilțu-i se ridică.
Au cine liniștea lui scumpă-i strică?
Ș-al vremii rost el tot nu-l înțelege.

Şi dacă…

Şi dacă ploaia, la fereastră,
Va răsuna mai răguşit,
Să-ţi aminteşti povestea noastră
Şi cât încă ne-am fi iubit!…
Şi dacă Luna plânge-ncet
Cu vise şi cu stele,
Să-ţi aminteşti de-un vechi poet
Rănit de doruri grele!…
Şi dacă lacrimile curg
Pe-obrazul tău cel rece
E că într-un trist amurg
Iubirea mea se trece…
Şi dacă frunza va cădea
În toamna cea pustie,
Atunci, povestea ta şi-a mea,
Ce-o cântă tainic inima,
E fum şi agonie…

Viaţa ca o elegie!…