Contrabandă cu nefericiri

Suntem la fel de vinovaţi şi dacă ne înscriem în concursu­rile societăţii bolnave, şi dacă tăcem, contemplându-le.

Până când o să ne mai batem în insomnii şi-n sacrificii? În fiecare zi, cu orice prilej care apare, ne lăudăm că noi suntem cei mai obosiţi dintre contemporani, că nouă ne e mult mai greu decât altora, că ştim bine ce în­seamnă suferinţa, că suntem prieteni de nedespărţit cu lacrimile şi cu vorbele de rămas-bun, că avem ghinion, chiar dacă jurăm zilnic că o vom lua de la capăt şi ne vom curăţa de toată negura trecutului. Până când va conta cel mai mult impulsul de a ne declara cei mai trişti oameni din lume? Oare ne vom aminti, măcar în ultimul ceas, măcar la o ultimă întâlnire cu ai noştri, că putem fi şi altfel decât înceţoşaţi şi deprimaţi? Mai e timp şi pentru versiunea senină a lucrurilor, după atâta negare şi atâta declin?

Nu, nu întotdeauna nouă ne e cel mai greu. Mă uit, din când în când, la ştiri. Şi mi se pare, tot mai des, că asist la sfârşitul lumii, la un sfârşit mai mult decât de suprafaţă, la o neglijare îngrijorătoare a priorităţilor şi a vieţii de fiecare zi. Mor mulţi oameni, se trăieşte greu, politica îneacă orice iluzie de mai bine, promisiunile nici nu mai sunt luate în seamă, s-a pierdut de mult valoarea cuvântului, generaţia mea e rătăcită. Unde ne ducem? Protestăm numai când ne aducem aminte că trăim. Atât! După proteste, după ce avem curajul să spunem NU prăbuşirii generale, după ce ne decidem să nu mai dăm curs tentativelor de înşelăciune şi de amăgire, ni se aşterne întunericul pe ochi. Ori intrăm în depresie, ori amuţim, cu ochii bine fixaţi pe cei pe care îi credem mai puternici.

În fragila mea experienţă de viaţă, am cunoscut un om pe care l-am ştiut capabil să schimbe lumea: tatăl meu. El chiar avea forţă să construiască, să salveze, să prindă de braţ ţara asta nefericită, ca să-i ofere mai mult decât o minciună de campanie electorală, mai mult decât o alianţă ipocrită de orice natură. Mai ştiu, probabil, cel mult încă doi oameni pe care îi cred în stare să schimbe ceva, să înlocuiască parte din nebunia pe care ne-o oferă bolnăvicios de insistent unele ziare, unele televiziuni, unele personaje publice. Şi restul? Şi noi, curajoşii generaţiei libere? Ce facem când ne uităm în urmă şi în faţă şi vedem acelaşi hău, acelaşi nimic resemnat şi plin de praf?

Până când o să dăm atenţie competiţiilor minore? Cine tace mai mult, cine doarme mai puţin, cine se implică dăruit în chestiunile superficiale, cine aduce publicitate negativă în case, cine are mai mare libertate de opinie în problemele care nu reprezintă absolut nimic, cine ia hotărâri decisive atunci când nu-i pasă nimănui de răspunsul final, cine se aruncă în lupta cea mai grea pentru autoritate şi cine se retrage într-un ascunziş de indecizie, cine poate să strângă mii de voturi ilegitime, cine fură mai bine încrederea celorlalţi, cine e campion la ipocrizie şi la neputinţă, cine se pune mai repede şi mai natural în prim-plan, cine îşi oboseşte mai mult privirea, căutând pre­texte imorale pentru supravie­ţuire. Cam aşa ar putea suna aparenta listă a priorităţilor. Dacă nu concurăm, stăm pe margine şi ne uităm fără reacţie la ce se întâmplă. Suntem la fel de vinovaţi şi dacă ne înscriem în concursurile societăţii bolnave, şi dacă tăcem, contemplându-le. Cunosc medici, cunosc profesori şi poliţişti, cunosc oameni, în general. Nu le e uşor. Nu le-a mai fost de mult uşor. Mi-e greu să le dau telefon şi să mă plâng de problemele mele personale, mi-e ruşine să le spun că nu mi-e bine şi că nu am nevoie de diagnostic rigid, pentru că ştiu clar ce e cu mine. Nu pot să dau ochii cu nenorocirile lumii, mai ales acum, când nu mă simt în stare să le înţeleg şi să învăţ ceva din ele. Ne-am pierdut, dragi contemporani, în vârtejul compătimirilor. Asta ne e meseria. Ne consolăm unii pe alţii, ne strân­gem mâna bărbăteşte şi ne sfătuim să ţinem capul sus, ne promitem că vor veni zile mai bune, ne angajăm să ne fim aproape, să ne îngrijim familiile şi prietenii. Între timp, pe fond, nu schimbăm nimic în bine. Nu numai în ţara noastră e complicată existenţa, în multe colţuri de lume se stă pe loc.

Vindecarea nu e asta. Nu suntem în tratament. Ne amăgim, ne lăsăm amăgiţi. Trecem de la o diversiune la alta. Credem tot ce ni se spune şi ne plângem mereu de ce ni se întâmplă. Facem contrabandă cu nefericiri. Şi, când suntem obligaţi să analizăm bilanţul, ne mirăm că ieşim întotdeauna în pierdere.

Autor: ANA-MARIA PĂUNESCU/ Jurnalul Naţional, 8 august 2011

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: