Archive for August, 2011

A love story splitscreen

Anunțuri

Cuvânt la Duminica a X-a după Rusalii (a vindecării copilului lunatec)

Dragii mei,

Evanghelia din duminica de astăzi ne spune că la Domnul Hristos a venit un om oarecare, cu un copil al său, care era cuprins de diavol, mai cu seamă în timp de Lună plină. Sfântul Evanghelist Marcu spune şi cum se întâmpla aceasta: Când îl apuca diavolul, îl trântea pe jos şi făcea spume, striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată.

Şi astăzi o mulţime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici se îmbolnăvesc tot când afară e lună plină. Dar această boală nu are nicio legătură cu starea Lunii ci, aşa după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „diavolii, vrând să hulească zidirea lui Dumnezeu, pândeau această venire a lunii pline, ca să muncească tocmai atunci pe cei daţi în stăpânirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii să hulească pe Dumnezeu, dând vina pe lună. Adică să zică: «Iată, luna e pricină că eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vină că eu sunt îndrăcit!». Şi aşa, să hulească pe Ziditorul şi zidirea cea preabună şi preacurată a lui Dumnezeu. Că a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintâi, că erau toate cele făcute de El bune foarte” (Facerea 1, 31).

Mai sunt şi azi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: „Eu n-aş fi făcut aşa de mult rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună!”. Sau: „E zodia mea, m-am născut în zodia Racului, deci trebuie să merg înapoi ca racul!”. Iar altul: „M-am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş!”. În sfârşit, altul: „Eu m-am născut în zodia Scorpionului şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul!”. Sau alţii: „Eu m-am născut în martie, sau în zodia Peştelui sau a Vărsătorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotărât!”.

– Împotriva acestora le vorbeşte Dumnezeiescul Vasile cel Mare, în Cuvântul din Hexaimeron: „Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer cu naşterea ta pe pământ?!”. Niciodată nu are legătură steaua de pe cer cu naşterea ta! Suntem răi din cauza răutăţii noastre, din cauza voinţei noastre. Am dat voinţa noastră în mâna Satanei, ne-am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici Luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta munca veşnică ne-o aduce.

– Văzând Sfinţii Apostoli că minunea aceasta s-a făcut aşa de uşor de către Iisus Hristos şi de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte şi L-au întrebat: „Doamne, de ce n-am putut şi noi să scoatem dracul acesta?”. Au vrut să afle de la Iisus Hristos pentru care pricină, pentru care păcat sau neputinţă a lor nu l-au putut vindeca.

– Domnul Iisus Hristos le-a spus: „Iată pentru care pricină: pentru necredinţa voastră n-aţi putut să-l vindecaţi!”. I-a mustrat pe ucenici pentru că a văzut la ei puţină îndoială, puţină necredinţă şi această puţină necredinţă a lor a numit-o Mântuitorul necredinţă. Şi apoi, le-a împărtăşit un lucru mare: „Amin zic vouă, că de aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ridică-te de aicea şi du-te dincolo, şi de veţi fi credincioşi, va fi vouă aşa, după credinţa voastră.!”

Dar noi, păcătoşii, câtă credinţă avem? Dacă pe Apostoli i-a mustrat Hristos, cât de mult ne va fi certat pe noi, cei ce avem atât de puţină credinţă? De aceea nu se împlinesc cererile noastre prea repede, pentru că suntem prea puţin credincioşi!

Iubiţilor,

Chiar şi în timpul nostru sunt unii oameni posedaţi de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii acestora sau cei din jurul lor să fie credincioşi şi rugători, milostivi şi solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinţi, fraţi şi prieteni credincioşi şi rugători. Aceştia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuşi.

Să învăţăm de la Domnul Hristos valoarea credinţei în viaţa noastră, care ne poate deschide atât de uşor uşile raiului!

Să ne rugăm, aşadar, Mântuitorului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să ne dăruiască credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi iubire milostivă, pentru a alina suferinţa celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria acestora. Amin!

Contrabandă cu nefericiri

Suntem la fel de vinovaţi şi dacă ne înscriem în concursu­rile societăţii bolnave, şi dacă tăcem, contemplându-le.

Până când o să ne mai batem în insomnii şi-n sacrificii? În fiecare zi, cu orice prilej care apare, ne lăudăm că noi suntem cei mai obosiţi dintre contemporani, că nouă ne e mult mai greu decât altora, că ştim bine ce în­seamnă suferinţa, că suntem prieteni de nedespărţit cu lacrimile şi cu vorbele de rămas-bun, că avem ghinion, chiar dacă jurăm zilnic că o vom lua de la capăt şi ne vom curăţa de toată negura trecutului. Până când va conta cel mai mult impulsul de a ne declara cei mai trişti oameni din lume? Oare ne vom aminti, măcar în ultimul ceas, măcar la o ultimă întâlnire cu ai noştri, că putem fi şi altfel decât înceţoşaţi şi deprimaţi? Mai e timp şi pentru versiunea senină a lucrurilor, după atâta negare şi atâta declin?

Nu, nu întotdeauna nouă ne e cel mai greu. Mă uit, din când în când, la ştiri. Şi mi se pare, tot mai des, că asist la sfârşitul lumii, la un sfârşit mai mult decât de suprafaţă, la o neglijare îngrijorătoare a priorităţilor şi a vieţii de fiecare zi. Mor mulţi oameni, se trăieşte greu, politica îneacă orice iluzie de mai bine, promisiunile nici nu mai sunt luate în seamă, s-a pierdut de mult valoarea cuvântului, generaţia mea e rătăcită. Unde ne ducem? Protestăm numai când ne aducem aminte că trăim. Atât! După proteste, după ce avem curajul să spunem NU prăbuşirii generale, după ce ne decidem să nu mai dăm curs tentativelor de înşelăciune şi de amăgire, ni se aşterne întunericul pe ochi. Ori intrăm în depresie, ori amuţim, cu ochii bine fixaţi pe cei pe care îi credem mai puternici.

În fragila mea experienţă de viaţă, am cunoscut un om pe care l-am ştiut capabil să schimbe lumea: tatăl meu. El chiar avea forţă să construiască, să salveze, să prindă de braţ ţara asta nefericită, ca să-i ofere mai mult decât o minciună de campanie electorală, mai mult decât o alianţă ipocrită de orice natură. Mai ştiu, probabil, cel mult încă doi oameni pe care îi cred în stare să schimbe ceva, să înlocuiască parte din nebunia pe care ne-o oferă bolnăvicios de insistent unele ziare, unele televiziuni, unele personaje publice. Şi restul? Şi noi, curajoşii generaţiei libere? Ce facem când ne uităm în urmă şi în faţă şi vedem acelaşi hău, acelaşi nimic resemnat şi plin de praf?

Până când o să dăm atenţie competiţiilor minore? Cine tace mai mult, cine doarme mai puţin, cine se implică dăruit în chestiunile superficiale, cine aduce publicitate negativă în case, cine are mai mare libertate de opinie în problemele care nu reprezintă absolut nimic, cine ia hotărâri decisive atunci când nu-i pasă nimănui de răspunsul final, cine se aruncă în lupta cea mai grea pentru autoritate şi cine se retrage într-un ascunziş de indecizie, cine poate să strângă mii de voturi ilegitime, cine fură mai bine încrederea celorlalţi, cine e campion la ipocrizie şi la neputinţă, cine se pune mai repede şi mai natural în prim-plan, cine îşi oboseşte mai mult privirea, căutând pre­texte imorale pentru supravie­ţuire. Cam aşa ar putea suna aparenta listă a priorităţilor. Dacă nu concurăm, stăm pe margine şi ne uităm fără reacţie la ce se întâmplă. Suntem la fel de vinovaţi şi dacă ne înscriem în concursurile societăţii bolnave, şi dacă tăcem, contemplându-le. Cunosc medici, cunosc profesori şi poliţişti, cunosc oameni, în general. Nu le e uşor. Nu le-a mai fost de mult uşor. Mi-e greu să le dau telefon şi să mă plâng de problemele mele personale, mi-e ruşine să le spun că nu mi-e bine şi că nu am nevoie de diagnostic rigid, pentru că ştiu clar ce e cu mine. Nu pot să dau ochii cu nenorocirile lumii, mai ales acum, când nu mă simt în stare să le înţeleg şi să învăţ ceva din ele. Ne-am pierdut, dragi contemporani, în vârtejul compătimirilor. Asta ne e meseria. Ne consolăm unii pe alţii, ne strân­gem mâna bărbăteşte şi ne sfătuim să ţinem capul sus, ne promitem că vor veni zile mai bune, ne angajăm să ne fim aproape, să ne îngrijim familiile şi prietenii. Între timp, pe fond, nu schimbăm nimic în bine. Nu numai în ţara noastră e complicată existenţa, în multe colţuri de lume se stă pe loc.

Vindecarea nu e asta. Nu suntem în tratament. Ne amăgim, ne lăsăm amăgiţi. Trecem de la o diversiune la alta. Credem tot ce ni se spune şi ne plângem mereu de ce ni se întâmplă. Facem contrabandă cu nefericiri. Şi, când suntem obligaţi să analizăm bilanţul, ne mirăm că ieşim întotdeauna în pierdere.

Autor: ANA-MARIA PĂUNESCU/ Jurnalul Naţional, 8 august 2011

O scurtă meditaţie duhovnicească în Duminica Înmulţirii pâinilor în pustie (a VIII-a după Rusalii)

Şi în această duminică, pericopa evanghelică ne pune înainte o nouă pildă despre credinţă: În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini şi doi peşti.

Această nouă minune a Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu i-a făcut însă pe cei prezenţi să înţeleagă dumnezeirea Mântuitorului ci, asemenea oamenilor de astăzi, prea întristaţi şi prea ocupaţi cu grijile lumeşti, s-au minunat pe moment, căci inimile lor nu erau pline de credinţă şi de învăţătura cea adevărată.

Ca şi în alte cazuri ale minunilor Mântuitorului, nu trebuie să vedem în această minune doar o rezolvare de moment a unei situaţii oarecare. Domnul Hristos nu se simţea ruşinat pentru flămânzirea oamenilor şi, atunci, a apelat disperat la o soluţie salvatoare. Ci, minunea săvârşită de Domnul Iisus Hristos înmulţind pâinile pentru cei credincioşi are sens euharistic, anticipând, astfel, Sfânta Taină a Euharistiei. Să ne amintim, astfel, că la Cina cea de Taină, Mântuitorul a făcut aceleaşi gesturi liturgice: a luat pâinea, a mulţumit, a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o apoi ucenicilor…

Dar oamenii acelor timpuri nu au înţeles minunea Domnului Hristos şi, asemenea celor de astăzi, fascinaţi doar de senzaţionalul faptei, au dorit ca să îl facă rege pe Mântuitorul. Căci, probabil se gândeau, că Acesta va putea face tot ceea ce ei Îi vor cere!?!

Vedem, aşadar, în aceşti oameni gândirea pervertită, înclinată spre păcat, spre plăcere, care nu mai poate deosebi un lucru minunat săvârşit de Dumnezeu de un lucru magic, nefolositor. Pentru ei, deşi Îl urmau pe Domnul IisuS Hristos şi cuvintele Lui îi fascinau, Acesta nu reprezenta decat un gen de spectacol, un „show” cum am zice azi, în care se realizau lucruri nemaivazute. Miraţi şi minunaţi de faptele întâmplate, aceştia doresc să îl facă rege, adică un conducator pământesc al lor, pe Mântuitorul Iisus Hristos tocmai pentru, paradoxal, a-L elimina definitiv pe Dumnezeu din viaţa lor.

Iată un nou gen de necredinţă pe care ni-l înfăţişeaza Biserica în pericopa evanghelică de azi şi la care trebuie să luam aminte!

Dar El nu venise pentru a fi împărat lumesc. De aceea, Domnul Hristos se retrage în munte, pentru rugăciune, singur şi întristat că cei de faţă, inclusiv ucenicii Săi, au rămas doar la înţelesul material al minunii. Cu mâhnire, El le va spune a doua zi: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-ati săturat!…“ (Ioan 6, 26). Aşa se explică faptul că Iisus rosteşte de îndată o cuvântare amplă, numita de exegeţi „Iisus Hristos – Pâinea Vieţii“, în care spune, la un moment dat: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu… Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el!…“ (Ioan 6, 51, 56).

Dar, la auzul acestor cuvinte atât de „tari“ mulţi L-au părăsit… Căci, ce vor fi crezut bieţii oameni, obişnuiţi să gândească doar fizic, material: „Cum adică, să fim mâncători de carne de om, precum canibalii?!“.   Mai târziu, însă, ucenicii vor înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie, instituită de Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină.

Să luăm aminte!

Un mic plan de idei la Praznicul Schimbării la Faţă a Domnului

Sărbătoarea Schimbării la Faţă reprezintă ultima sărbătoare împărătească închinată Fiului lui Dumnezeu a anului bisericesc.

– Acest Praznic ar putea data chiar de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică pe Muntele Tabor.

– Există o legătură cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, care urmează la patruzeci de zile după Schimbarea la Faţă. De aceea, începând cu ziua de 6 august, la slujba Utreniei se cântă Catavasiile Crucii.

– Deşi este prăznuită în miez de vară, Schimbarea la Faţă a Domnului s-a întâmplat cu puţin timp înainte de Patima şi Învierea Sa.

– În Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, relatarea Schimbării la Faţă ocupă un loc central. Hristos le vesteşte ucenicilor apropierea pătimirii şi morţii Sale, iar prin transfigurarea de pe Tabor, le întăreşte credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

– Glasul Tatălui, în prezenţa celor doi mari profeţi ai Vechiului Testament, arată că toate profeţiile se împlinesc în Hristos.

– Prezenţa celor trei ucenici devine o prefigurare a Bisericii, după cuvântul Domnului, că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

– Pe Muntele Tabor Mântuitorul este înconjurat doar de doi dintre profeţii Vechiului Testament. Aceasta, pentru că ei s-au bucurat de mari descoperiri, unul pe Muntele Sinai, primind Tablele Legii, celălalt pe muntele Carmel; Moise ţine tablele Legii în mână, iar profetul Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung. Dacă Moise a fost cunoscut drept chip al blândeţii, „căci era mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“ (Numeri 12, 3), Ilie rămâne proorocul plin de zel pentru adevărata închinare adusă Domnului.

– Amândoi – tâlcuiesc Sfinţii Părinţi – închipuiesc Pronia şi Judecata lui Dumnezeu sau cele două firi ale Mântuitorului.

– Evangheliştii ne spun că Hristos vorbea cu Moise şi cu Ilie despre moartea Sa, care avea să se întâmple în Ierusalim.

– Încă din Vechiul Testament, muntele apare ca loc al revelaţiei, al rugăciunii şi al contemplaţiei. Astfel, când cobora de pe înălţimile Sinaiului, Moise vorbea poporului, iar fiii lui Israel vedeau că faţa lui străluceşte.

– Schimbarea la Faţă anticipează şi Parusia, cea de-a doua venire a Domnului. Nu întâmplător, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă încheie anul bisericesc, întărind astfel sensul eshatologic al cultului ortodox.

– Vederea luminii lui Hristos şi calea sfinţeniei sunt ţinta oricărui suflet iubitor de Dumnezeu.

– Acest lucru se poate realiza numai prin viaţă curată, prin credinţă şi prin rugăciune stăruitoare, neîncetată.

– Mântuitorul Însuţi ne-a arătat aceasta prin Schimbarea Sa la Faţă în Muntele Taborului, sărbătoare pe care o prăznuim astăzi.

– Participând la slava lui Dumnezeu, omul se transfigurează, strălucind şi el.

– Vedem lucrul acesta pe chipul ucenicilor care, primind razele care vin de la Hristos, participă la slava Lui, „după puterea lor“.

– Cele mai vechi reprezentări ale Schimbării la Faţă redau bucuria, pacea şi uimirea ucenicilor.