Meditaţie la la Duminica a VII-a după Rusalii (a vindecării a doi orbi şi a unui mut)

Iubiţii mei,

Cât a lucrat în lume ca om şi Dumnezeu, de nimic nu s-a bucurat mai mult Mântuitorul Iisus Hristos decât de omul care crede şi îşi mărturiseşte prin fapte credinţa, şi invers, de nimic nu s-a întristat mai mult decât de necredinţa unora. Ba, mai mult, în anumite cetăţi, după cum ne spune Evanghelia, Iisus nu a putut face nici-o minune din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. De aici reiese că, deşi este atotputernic, împotriva voinţei şi a necredinţei omului nici Dumnezeu, parcă, nu poate face nimic.

Şi totuşi, pe cei necredincioşi, Iisus nu-i condamna, nu-i demoniza, cum, din nefericire, mai obişnuim noi să facem cu semenii noştri, îndeosebi atunci când comportamentul ori ideile lor nu corespund concepţiilor noastre. Iar astăzi, Sfânta Evanghelie ne prezintă două dintre minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut în ţinutul Capernaumului, pentru a vedea cât de importantă este credinţa curată, dar şi mărturisirea ei.

 Dragilor,

Pe când se afla în cetatea Capernaumului, din regiunea Galileia, în drumul Mântuitorului Iisus Hristos au apărut doi orbi care strigau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Pentru regii şi conducătorii politici, în general, la evrei, regele David (1010-970 î.H.) era demn de urmat şi de aceea a rămas un model ideal de rege. Majoritatea profeţilor biblici anunţaseră că Mesia va fi descendent din casa lui David, iar în acest caz este limpede că orbii, împreună cu tot poporul, îl mărturisesc pe Iisus ca Mesia.

Întâlnirea lui Iisus cu cei doi orbi nu a fost deloc întâmplătoare cum, de altfel, nimic nu este întâmplător pe pământ. Una dintre misiunile Domnului, pe care El Însuşi o anunţase era să binevestească săracilor, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor robiţi eliberare, să deschidă ochii celor orbi, după cum se proorocise prin profeţi. Dar, înainte de a-i vindeca, Domnul Hristos le cercetează credinţa, întrebându-i: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunzând afirmativ, ceea ce arăta încrederea lor în marea putere a Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă, zicându-le: „Dupp credinta voastră, fie vouă!” Şi îndată s-au deschis ochii lor.

Pentru a întări şi mai mult inimile celor ce văzuseră minunea şi pentru a nu fi loc de îndoială, Mântuitorul Iisus Hristos mai vindecă şi un om mut, bolnav din cauza demonului care îl chinuia. „Şi fiind scos demonul, mutul a grăit.”

Fariseii şi cărturarii evrei fiind împietriţi la inimă, aşa cum fusese şi Faraon când Moise a făcut atâtea minuni de netăgăduit în faţa lui, L-au denigrat pe Domnul Hristos zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”. După săvârşirea minunii, ca şi în alte ocazii asemănătoare, Domnul Hristos a avut nu numai admiratori, ci şi contestatari. Aşa se întâmplă mai întotdeauna, se contestă mai mult fapta bună decât se critică cea rea. Mai grav este că în acest caz, adversarii lui Iisus Hristos nu-i contestă minunea în sine, de altfel imposibil de contestat, ci contestă chiar Persoana Sa, acuzându-L de vrăjitorie.

Din această pericopă Biserica ne învaţă să fim asemenea celor doi orbi vindecaţi, care au avut credinţă adevărată şi să nu fim precum fariseii, cei care nu credeau, care Îl contestau şi în huleau pe Domnul Hristos.

A crede în maniera în care au crezut cei doi orbi înseamnă a-L redescoperi pe Dumnezeu atunci când L-ai uitat şi, mai ales, a alerga la El când ai ajuns la capătul puterilor tale. A te servi de credinţă ca şi de o unealtă, înseamnă a conştientiza că prin tine însuţi sau prin ajutorul oamenilor nu mai poţi realiza nimic. Cei doi orbi au crezut cu adevărat în Dumnezeu şi au alergat la El după ce au epuizat orice altă posibilitate şi nădejde de a-şi câştiga vederea. Ei au fost convinşi că Dumnezeu le cunoaşte taina vieţii lor, dar au mai crezut şi aceea că numai El singur se va îndura de ei şi-i va mântui.

Pe lângă credinţa care ne îndrumă către mântuire, Hristos ne cere să-L mărturisim şi cu buzele şi ne zice să nu ne ruşinăm de El în nici un chip, iar pe de altă parte, avertizează că nu tot cel ce zice: „Doamne, Doamne! se va mântui”. Mai presus de toate, Dumnezeu ne cere să-L slujim în fiecare zi printr-o viaţă curată, sinceră şi dreaptă.

Iubiţilor,

Nu trebuie să se confunde credinţa cu credulitatea! Cu cât credinţa devine un obiect de propagandă cu atât scade în valoare. Fiind ceva ce ţine aproape exclusiv de spiritul omului, credinţa nu capătă valoare autentică decât atunci când este trăită, adică mărturisită prin fapte. Şi numai atunci ea îl „trădează“ pe cel care o are, chiar şi în cele mai aparent insignifiante probleme ale vieţii de zi cu zi.

Omul cu adevărat credincios se poate totuşi recunoaşte uşor prin aceea că predominanta vieţii sale este cinstea în cele mici ca şi în cele mari, sinceritatea, bucuria pentru binele aproapelui, statornicia în dreptate şi cinste şi, nu în ultimul rând, dreptatea în relaţiile cu semenii.

Dragii mei,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sunt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mântuire sau pentru că nu au cu adevărat credinţă în sufletele lor, ci doar una de faţadă, care nu îi ajută cu nimic.

De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sunt milostivi, la rândul lor, către semeni. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Aşadar, să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pământeşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, noi să răspundem din toată inima: „Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci!„. Amin.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: