Cuvânt la Duminica a IV-a după Rusalii

Iubiţi fii duhovniceşti,

Pentru cei care vor să se împărtăşească de harul lui Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire, Dumnezeu cere un singur lucru şi anume: credinţa adevărată.

Credinţa este cea care ne îndreptează inima şi cugetele noastre către Dumnezeu şi ne face să Îl recunoaştem ca Ziditor al lumii şi al nostru, şi tot ea ne dă imboldul de a săvârşi faptele cele bune pentru a-L slăvi pe Creatorul şi Mântuitorul nostru.

Un exemplu deosebit de grăitor ni-l prezintă Evanghelia de astăzi, numită şi „a vindecării slugii sutaşului” sau „a credinţei celei adevărate”.

Dragilor,

Lucrurile mari din istoria omenirii au fost împlinite prin oameni care au avut credinţă curată în sufletul lor: în acest sens avem ca exemple pe Avraam, pe Iacov, pe Iosif, pe Moise, pe proroci, ca să amintim doar pe câţiva din Vechiul Testament, iar din Noul Testament rămâne exemplul de excelenţă în credinţă, Maica Domnului care a crezut în cuvântul Arhanghelului Gavriil despre Întruparea lui Mesia.

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos în localitatea Capernaum din Galileea: Pe cand intra Iisus în cetate, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la Marea Galileii. Daca era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, nu ştim, deşi cel mai probabil credem că era sub stăpânirea Romei. Lucrul cel mai important de reţinut este acela că acest sutaş era păgân şi nu iudeu.

Cu toate acestea, acesta a cunoscut adevărul şi viaţa în Hristos şi a ajuns la credinţă mai repede decât învăţaţii, cărturarii şi fariseii evrei care, deşi Îl aveau pe Hristos în mijlocul lor nu au crezut Lui şi cuvintelor Sale veşnice. Deşi era păgân şi nu avea nicio înclinaţie către Legea iudaică, totuşi sutaşul este cel dintâi om care recunoaşte divinitatea şi puterea Mântuitorului Hristos. El I se va adresa Domnului, crezând cu toată fiinţa lui în învăţătura şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Sluga sa nu era neaparat un sclav, ci mai degrabă un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne, la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Acesta suferea de paralizie, care e o boală cumplită, iar tânărul se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Citind in inima acestui om şi văzându-i credinţa, Iisus i-a zis lui: „Venind, îl voi vindeca!”. Mântuitorul nu zice: „Să mai vedem!”, cum am face mulţi dintre noi celor care ne cer ajutorul şi nici nu întreabă, aşa cum i-a intrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?”. Aşa că îi spune hotărât, cum niciun doctor nu îndrăzneşte să spună: „Venind, îl voi vindeca!”.

Domnul a vorbit anume cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul credinţei sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată. Hristos voia ca fapta Sa să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie – despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra!

Dar pe lângă credinţa curată arătată de sutaşul păgân, mai primim şi o pildă de adevărată smerenie dată tot de către sutaş. Acesta, deşi credea că Mântuitorul va face o minune în numele dragostei purtate pentru sluga sa, se socoteşte nevrednic pentru aceasta şi I se adresează Mântuitorului cu cuvintele: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea!. Iată, aşadar, ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor! Atunci când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-i face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mandru cum era, şi-a uitat până şi legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu l-a îmbrăţisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte. Cum se smereşte, cum se căieşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul şi boala va fi învinsă şi se va ridica sluga mea!”. Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă, dar sutaşul a simţit în Hristos cerul!

Iubiţi credincioşi,

Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: „Tu, care prin cuvântul Tâu ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui. Numai zi cu cuvântul!”.  O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân, căci noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem!

Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face!”. Un sutaş are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile Cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau dupa El: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca!” De ce se mai miră acum? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om!

Domnul şi-a arătat uimirea faţă de cei ce veneau dupa El. Aceştia erau Apostolii Săi. S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar Apostolii la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile sau prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Prin credinţă robul e liber, năimitul (cel tocmit; închiriat) se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţă veşnică. Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casă şi din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. (Iov, 19, 26-7).

De aceea, acum, în acest context, Hristos face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scraşnirea dinţilor!”.

Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte şi astăzi, căci degeaba avem alte virtuţi dacă nu credem în Dumnezeu şi nu facem din inimă lucrurile plăcute Lui. Vor intra înaintea noastră în Împărţia lui Dumnezeu mulţi „de la Răsărit şi de la Apus” care L-au iubit pe Domnul cu adevărat şi cu smerenie sinceră! Amin

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: