Archive for Iulie, 2011

Meditaţie la la Duminica a VII-a după Rusalii (a vindecării a doi orbi şi a unui mut)

Iubiţii mei,

Cât a lucrat în lume ca om şi Dumnezeu, de nimic nu s-a bucurat mai mult Mântuitorul Iisus Hristos decât de omul care crede şi îşi mărturiseşte prin fapte credinţa, şi invers, de nimic nu s-a întristat mai mult decât de necredinţa unora. Ba, mai mult, în anumite cetăţi, după cum ne spune Evanghelia, Iisus nu a putut face nici-o minune din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. De aici reiese că, deşi este atotputernic, împotriva voinţei şi a necredinţei omului nici Dumnezeu, parcă, nu poate face nimic.

Şi totuşi, pe cei necredincioşi, Iisus nu-i condamna, nu-i demoniza, cum, din nefericire, mai obişnuim noi să facem cu semenii noştri, îndeosebi atunci când comportamentul ori ideile lor nu corespund concepţiilor noastre. Iar astăzi, Sfânta Evanghelie ne prezintă două dintre minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut în ţinutul Capernaumului, pentru a vedea cât de importantă este credinţa curată, dar şi mărturisirea ei.

 Dragilor,

Pe când se afla în cetatea Capernaumului, din regiunea Galileia, în drumul Mântuitorului Iisus Hristos au apărut doi orbi care strigau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Pentru regii şi conducătorii politici, în general, la evrei, regele David (1010-970 î.H.) era demn de urmat şi de aceea a rămas un model ideal de rege. Majoritatea profeţilor biblici anunţaseră că Mesia va fi descendent din casa lui David, iar în acest caz este limpede că orbii, împreună cu tot poporul, îl mărturisesc pe Iisus ca Mesia.

Întâlnirea lui Iisus cu cei doi orbi nu a fost deloc întâmplătoare cum, de altfel, nimic nu este întâmplător pe pământ. Una dintre misiunile Domnului, pe care El Însuşi o anunţase era să binevestească săracilor, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor robiţi eliberare, să deschidă ochii celor orbi, după cum se proorocise prin profeţi. Dar, înainte de a-i vindeca, Domnul Hristos le cercetează credinţa, întrebându-i: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunzând afirmativ, ceea ce arăta încrederea lor în marea putere a Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă, zicându-le: „Dupp credinta voastră, fie vouă!” Şi îndată s-au deschis ochii lor.

Pentru a întări şi mai mult inimile celor ce văzuseră minunea şi pentru a nu fi loc de îndoială, Mântuitorul Iisus Hristos mai vindecă şi un om mut, bolnav din cauza demonului care îl chinuia. „Şi fiind scos demonul, mutul a grăit.”

Fariseii şi cărturarii evrei fiind împietriţi la inimă, aşa cum fusese şi Faraon când Moise a făcut atâtea minuni de netăgăduit în faţa lui, L-au denigrat pe Domnul Hristos zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”. După săvârşirea minunii, ca şi în alte ocazii asemănătoare, Domnul Hristos a avut nu numai admiratori, ci şi contestatari. Aşa se întâmplă mai întotdeauna, se contestă mai mult fapta bună decât se critică cea rea. Mai grav este că în acest caz, adversarii lui Iisus Hristos nu-i contestă minunea în sine, de altfel imposibil de contestat, ci contestă chiar Persoana Sa, acuzându-L de vrăjitorie.

Din această pericopă Biserica ne învaţă să fim asemenea celor doi orbi vindecaţi, care au avut credinţă adevărată şi să nu fim precum fariseii, cei care nu credeau, care Îl contestau şi în huleau pe Domnul Hristos.

A crede în maniera în care au crezut cei doi orbi înseamnă a-L redescoperi pe Dumnezeu atunci când L-ai uitat şi, mai ales, a alerga la El când ai ajuns la capătul puterilor tale. A te servi de credinţă ca şi de o unealtă, înseamnă a conştientiza că prin tine însuţi sau prin ajutorul oamenilor nu mai poţi realiza nimic. Cei doi orbi au crezut cu adevărat în Dumnezeu şi au alergat la El după ce au epuizat orice altă posibilitate şi nădejde de a-şi câştiga vederea. Ei au fost convinşi că Dumnezeu le cunoaşte taina vieţii lor, dar au mai crezut şi aceea că numai El singur se va îndura de ei şi-i va mântui.

Pe lângă credinţa care ne îndrumă către mântuire, Hristos ne cere să-L mărturisim şi cu buzele şi ne zice să nu ne ruşinăm de El în nici un chip, iar pe de altă parte, avertizează că nu tot cel ce zice: „Doamne, Doamne! se va mântui”. Mai presus de toate, Dumnezeu ne cere să-L slujim în fiecare zi printr-o viaţă curată, sinceră şi dreaptă.

Iubiţilor,

Nu trebuie să se confunde credinţa cu credulitatea! Cu cât credinţa devine un obiect de propagandă cu atât scade în valoare. Fiind ceva ce ţine aproape exclusiv de spiritul omului, credinţa nu capătă valoare autentică decât atunci când este trăită, adică mărturisită prin fapte. Şi numai atunci ea îl „trădează“ pe cel care o are, chiar şi în cele mai aparent insignifiante probleme ale vieţii de zi cu zi.

Omul cu adevărat credincios se poate totuşi recunoaşte uşor prin aceea că predominanta vieţii sale este cinstea în cele mici ca şi în cele mari, sinceritatea, bucuria pentru binele aproapelui, statornicia în dreptate şi cinste şi, nu în ultimul rând, dreptatea în relaţiile cu semenii.

Dragii mei,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sunt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mântuire sau pentru că nu au cu adevărat credinţă în sufletele lor, ci doar una de faţadă, care nu îi ajută cu nimic.

De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sunt milostivi, la rândul lor, către semeni. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Aşadar, să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pământeşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, noi să răspundem din toată inima: „Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci!„. Amin.

Da, există!…

Da, există Dumnezeu!
Da, există vanitate…
Da, există gând ateu,
dar există Duh în toate!

Da, există împlinire…
Da, există şi păcate;
Da, există amăgire,
dar există şi dreptate!

Da, există şi greşeală,
Da, există răstignire,
Da, există îndoială…
dar există şi iubire!

Da, există şi minciună,
Da, există şi simţire;
Da, există şi furtună,
dar există neclintire!

Da, există şi-ntristare;
Da, există şi sfârşit…
Da, există-apus de soare,
dar există răsărit!

Da, există răutate!
Da, există suflet greu,
Da, există vanitate,
dar există Dumnezeu!

Cuvânt la Duminica a IV-a după Rusalii

Iubiţi fii duhovniceşti,

Pentru cei care vor să se împărtăşească de harul lui Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire, Dumnezeu cere un singur lucru şi anume: credinţa adevărată.

Credinţa este cea care ne îndreptează inima şi cugetele noastre către Dumnezeu şi ne face să Îl recunoaştem ca Ziditor al lumii şi al nostru, şi tot ea ne dă imboldul de a săvârşi faptele cele bune pentru a-L slăvi pe Creatorul şi Mântuitorul nostru.

Un exemplu deosebit de grăitor ni-l prezintă Evanghelia de astăzi, numită şi „a vindecării slugii sutaşului” sau „a credinţei celei adevărate”.

Dragilor,

Lucrurile mari din istoria omenirii au fost împlinite prin oameni care au avut credinţă curată în sufletul lor: în acest sens avem ca exemple pe Avraam, pe Iacov, pe Iosif, pe Moise, pe proroci, ca să amintim doar pe câţiva din Vechiul Testament, iar din Noul Testament rămâne exemplul de excelenţă în credinţă, Maica Domnului care a crezut în cuvântul Arhanghelului Gavriil despre Întruparea lui Mesia.

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos în localitatea Capernaum din Galileea: Pe cand intra Iisus în cetate, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la Marea Galileii. Daca era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, nu ştim, deşi cel mai probabil credem că era sub stăpânirea Romei. Lucrul cel mai important de reţinut este acela că acest sutaş era păgân şi nu iudeu.

Cu toate acestea, acesta a cunoscut adevărul şi viaţa în Hristos şi a ajuns la credinţă mai repede decât învăţaţii, cărturarii şi fariseii evrei care, deşi Îl aveau pe Hristos în mijlocul lor nu au crezut Lui şi cuvintelor Sale veşnice. Deşi era păgân şi nu avea nicio înclinaţie către Legea iudaică, totuşi sutaşul este cel dintâi om care recunoaşte divinitatea şi puterea Mântuitorului Hristos. El I se va adresa Domnului, crezând cu toată fiinţa lui în învăţătura şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Sluga sa nu era neaparat un sclav, ci mai degrabă un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne, la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Acesta suferea de paralizie, care e o boală cumplită, iar tânărul se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Citind in inima acestui om şi văzându-i credinţa, Iisus i-a zis lui: „Venind, îl voi vindeca!”. Mântuitorul nu zice: „Să mai vedem!”, cum am face mulţi dintre noi celor care ne cer ajutorul şi nici nu întreabă, aşa cum i-a intrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?”. Aşa că îi spune hotărât, cum niciun doctor nu îndrăzneşte să spună: „Venind, îl voi vindeca!”.

Domnul a vorbit anume cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul credinţei sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată. Hristos voia ca fapta Sa să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie – despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra!

Dar pe lângă credinţa curată arătată de sutaşul păgân, mai primim şi o pildă de adevărată smerenie dată tot de către sutaş. Acesta, deşi credea că Mântuitorul va face o minune în numele dragostei purtate pentru sluga sa, se socoteşte nevrednic pentru aceasta şi I se adresează Mântuitorului cu cuvintele: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea!. Iată, aşadar, ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor! Atunci când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-i face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mandru cum era, şi-a uitat până şi legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu l-a îmbrăţisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte. Cum se smereşte, cum se căieşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul şi boala va fi învinsă şi se va ridica sluga mea!”. Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă, dar sutaşul a simţit în Hristos cerul!

Iubiţi credincioşi,

Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: „Tu, care prin cuvântul Tâu ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui. Numai zi cu cuvântul!”.  O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân, căci noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem!

Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face!”. Un sutaş are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile Cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau dupa El: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca!” De ce se mai miră acum? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om!

Domnul şi-a arătat uimirea faţă de cei ce veneau dupa El. Aceştia erau Apostolii Săi. S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar Apostolii la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile sau prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Prin credinţă robul e liber, năimitul (cel tocmit; închiriat) se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţă veşnică. Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casă şi din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. (Iov, 19, 26-7).

De aceea, acum, în acest context, Hristos face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scraşnirea dinţilor!”.

Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte şi astăzi, căci degeaba avem alte virtuţi dacă nu credem în Dumnezeu şi nu facem din inimă lucrurile plăcute Lui. Vor intra înaintea noastră în Împărţia lui Dumnezeu mulţi „de la Răsărit şi de la Apus” care L-au iubit pe Domnul cu adevărat şi cu smerenie sinceră! Amin

Despre blazare

Răsfoind ziarele de azi, mi-a căzut vederii ochilor, un articol interesant, mai ales prin francheţea nedisimulată a ideilor. Blazarea poate căpăta orice formă pentru orice om. De aceea este ea hulită, chiar şi de către Biserică. Pentru că, în viaţă, pentru devenire şi împlinire nu trebuie precupeţit niciun efort.  Acum înţeleg şi eu de ce Lucian Blaga exprima atât de grăitor: „Destinul omului este creaţia!”. Să luăm aminte!

Stă în natura intelectualului să fie atins de blazare orgolioasă. E ca o sfârşire lentă a cărei cauză e de găsit în trei variante patogenice. Întregul tablou nu mă preocupă decât în măsura în care voi putea spune până la urmă cărei blazări sunt eu însumi predispus. Mai întâi, e blazarea din oboseală, forma cea mai comună de plafonare doctă: ţi se stinge energia şi, în loc să arzi sub flacăra ambiţiilor, eşti prins de o vlăguire prematură de insectă efemeridă. Cum s-ar spune, atâta putere ai avut prin predestinare de genă. Zborul s-a încheiat din lipsă de combustil congenital. La drept vorbind, nu oricine se naşte cu longevitatea încrustată în genotipul de pornire. Cel căzut victimă unei asemenea astenii cronice are de obicei un ton sfârşit de lamentaţie la catafalc. Deplânge absurditatea lumii şi invocă lipsa de sens a toate, dând impresia că renunţă nu din lipsa potenţei lăuntrice, ci din ostilitatea lumii din jur. Şi atunci te retragi în casă ca într-un mausoleu cernit cu regrete nemărturisite. Şi te îngropi în singurătate din neputinţa de a mai avea ieşiri publice.

A doua formă patogenică e blazarea din saţietate: te-ai săturat de triumfuri şi premii şi ţi s-a aplecat de iluzia creaţiei cu iz etern. Gloria ai gustat-o destul şi smalţul notorietăţii ţi-a mărit aroganţa, adică uşurinţa de a întoarce spatele cât mai multor solicitări publice. În plus, lămurit asupra jocului de aparenţe din care e alcătuită vanitatea publică, respingi în bloc orice chemare la manifestări culturale. E o sastisire de prinţ a cărei pricină nu stă în pierderea puterii, ci în pierderea curiozităţii, precedată de satisfacerea dorinţei de recunoaştere. Un văl de plictiseală îţi acoperă ochii, sentimentul dominant fiind cel de fastidiu faţă de breasla căreia îi aparţii, adică dispreţ faţă de ostentaţia histrionică a figurilor publice, din al căror rând ai făcut şi tu parte până la ivirea accediei. În acest caz, tonul e de litanie ecclesiastă cu tentă mizantropă, intonată cu un aer savant, de aristocrat care se simte terfelit de mizeria viermuielii cotidiene. Ţi-e teamă ca dâra mediocrităţii să nu te molipsească în mijlocul semenilor şi alegi turnul de fildeş, dar nu catafalcul regretelor astenice.

A treia cale e cea a blazării din resemnare, când ai francheţea de a-ţi recunoaşte că talentul a fost sub pragul ambiţiilor iniţiale. Nu eşti nici obosit şi nici plictisit, dar în schimb eşti mediocru, caz în care intuirea sigură a limitelor îţi toarnă plumb în picioare. Silit a recunoaşte că n-ai înzestrare, te laşi în voia abandonului total, iar ceea ce îţi lipseşte mai mult decât orice e speranţa. Cine n-are talanţi de cultură nu are nici perspectiva de a le da o întrebuinţare sofisticată, afară doar de cazul bovaricilor a căror imagine de sine îi împiedică până la moarte să recunoască că n-au chemare în matca artei pe care şi-au ales-o. Dar dacă în schimb eşti lucid, deznodământul nu este decât unul: renunţi dintr-un gol de vocaţie şi te retragi fie în promiscuitatea boemei, fie în penitenţa acră a rataţilor invidioşi.

Acestea sunt căile la îndemână: lamentaţia de catafalc, aroganţa turnului de fildeş sau tăvăleala în boema artistică. Nici un intelectual nu scapă de spectrul celor trei căi, fie că e profesor universitar, persoană publică sau meschin ziarist la o gazetă de provincie. Eu unul mă simt ameninţat de prima şi a treia variantă. Pentru a doua, trebuie să mai îmbătrânesc, ca să-mi scadă pofta după aureola fadă a onorurilor publice.

Sorin Lavric

Vineri, 08 Iulie 2011
ZiarulLumina.ro

Singur…

Singur, Doamne, singur, rătăcind cărarea
Către-mpărăţie, către Adevăr,
Mi-am topit feştila, şi-acum înnoptarea
Mă învăluieşte ca-ntr-un rece bulgăr.

Pentru că Iubirea nu mi-a fost Lumină,
Ci ai morţii idoli am tot preacinstit,
Astăzi, plin de spaimă şi-nnegrit de vină
A Ta răsplătire ‘mi-este cuvenit…

Dar îmi plec genunchii, să ai îndurare
Nu spre a mea viaţă – cea care a fost –
Ci în măreţia gestului Tău mare,
Măcar moartea mea să aibă un rost!

Cuvânt la prăznuirea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare

Întotdeauna, la marile sărbători ale credinţei noastre şi nu numai, ne-am învăţat a cânta imne specifice, cântări pe care nu le mai intonăm în tot restul anului, dar care le păstrăm în suflet şi ele ne rememorează nouă, celor credincioşi, bucuria comuniunii în Sfânta Biserică, alături de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi despre locuri încărcate de istorie ale neamului nostru românesc dreptcredincios. Un astfel de cântec imn este şi cel pe care bănuiesc că îl ştiţi cu toţii, intitulat „Când a fost să moară Ştefan”, în care se mărturiseşte cu durere, dar şi cu speranţă, ultimele clipe ale Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa cum pe bună dreptate l-au numit strămoşii.

Cu voia dumneavoastră, aş dori să îl redau integral:

„Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară:

Câte braţe-n deznădejde

Către cer nu se-nălţară?

 

Câte jertfe la altare,

Câtă smirnă şi tămâie,

Pentru ca viteazul Ştefan

Viu şi teafăr să rămâie!

 

Se părea că nici pământul

Nu se-ndură să-l primească,

Pe acel ce-a fost preavrednic

Peste tot să-l stăpânească.

 

Şi de groază şi durere

S-a cutremurat pământul,

Ca în ziua răstignirii

Celui ce-a vestit cuvântul…

 

 ***

 

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară.

Cine ar putea să spună

Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată

Şi o foamete cumplită

Se-abătură-n anul cela

Peste ţara lui iubită.

 

Însă nici pe patul morţii

Nu putea s-o dea uitării

Cela ce pe drept fusese

Poreclit: Părinte-al Ţării…

 

Lângă patul său chemându-i,

Mângâie pe toţi sărmanii,

Plâng şi îi sărută mâna

Văduvele şi orfanii.

 

Plâng şi-l binecuvântează,

Şi se-ntorc pe la căminuri,

Iar boierii zi şi noapte

Stau la patul său de chinuri…

 

***

 

Când a fost să moară Ştefan,

Multă jale-a fost în ţară:

Lângă patul său de chinuri

Toţi boierii s-adunară.

În cerdac cerând să-l ducă,

A luat în mâini ocheana,

Să mai cate încă-odată

La Moldova lui, sărmana!

 

Şi de ce-a văzut într-însa

L-a cuprins întâi fiorul —

În ocheana fermecată

El citise viitorul!

 

Veacuri negre, de urgie,

Şi de lupte, şi de jale,

S-arătară, într-o clipă,

Fulgerând privirii sale…

 

 ***

 

Vis e însă, ori aieve?

Dinspre Olt, urcând, zăreşte

Un vultur măreţ ce-ntinde

Aripile — şi-adumbreşte

 

Toată Ţara Muntenească

Şi Moldova şi Ardealul…

Vai! dar noapte şi mai oarbă

Îşi aruncă-n urmă-i valul!

 

Dintr-o dată, fără veste,

Faţa iar i se-nsenină:

Pâcla grea deschide iarăşi

Gene-albastre de lumină.

 

Pe câmpia dunăreană

Vede oşti române-n zare;

Mândru prinţ din ţări străine

Merge-n fruntea lor călare…

 

Cântece de biruinţă

Cresc şi umplu tot văzduhul —

Ştefan-vodă-şi dete duhul!… 

 

***

 

Dar cu dangăt plin de jale

Mii de clopote dau veste:

„Ştefan-Vodă al Moldovei,

Ştefan-Vodă nu mai este!”

 

Tristă-i mănăstirea Putnei,

Porţile deschise-aşteaptă

Strălucit convoi ce vine

Şi spre ele-ncet se-ndreaptă.

 

Este Ştefan. Azi străbate

Cel din urmă drum prin ţară,

Dar pe unde trece-acuma,

În măreaţa zi de vară,

 

Plânge dealul, plânge valea,

Plâng pădurile bătrâne,

Şi norodu-n hohot plânge:

„Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”

 

 EPILOG

 

Patru veacuri de durere

Au trecut – şi-n noapte-adâncă

Doarme Ştefan, dar şi astăzi

Neamu-ntreg îl plânge încă.

 

Şi-l vor plânge codrii veşnic

Fremătând duios din ramuri,

Cât vom fi-n cuprinsul nostrum

Tot iloţi ai altor neamuri!

 

Jalnic apele l-or plânge;

Şi zadarnic, multă vreme,

Din adânc de văi pierdute,

Triste buciume-or să-l cheme…

 

Însă când suna-va ceasul

De dreptate pentru ţară,

Din mormântu-i va străbate

Vârful sabiei de pară…

 

Şi va fi războiul mare

Între neamurile toate;

Caii, în potop de sânge,

Pân-la coame-or să înoate…

 

Peste noi atunci pluti-va

Duhul lui Ştefan cel Mare —

Şi vom rumpe orice lanţuri,

Vom sfărma orice hotare!

Interesant este că în acest cântec-odă există o strofă la final, care a fost adăugată recent, tot din evlavia populară faţă de acet erou naţional, dar, mai presus de orice, faţă de Sfântul Voievod Ştefan. Iar această strofă sună cam aşa:

„Toţi copii României

Sunt urmaşii lui Traian

Şi în fiecare suflet

Se mai naşte un Ştefan”.

După cum spuneam, această strofă alcătuită de credinţa poporului credincios faţă de Măritul Domn Ştefan cel Mare şi inserată în textul iniţial nu face altceva decât să arate nouă, celor de astăzi şi tuturor veacurilor viitoare, credinţa în valorile perene ale acestui neam, în virtuţile sale, în credinţa sa ortodoxă, în Dumnezeu şi în Sfinţii bineplăcuţi Lui răsăriţi din plămada acestui popor.

Un alt lucru interesant este că acest cântec nu este scris de vreun scritor sau poet moldovean, ci de un român de dincolo de Carpaţi, din Ardeal, sensibilul scriitor Ştefan Octavian Iosif, care a mai scris poezii duioase precum „Cântec sfânt”, „Bunica”, „Rugăciune” etc. Acest lucru demonstrează încă o dată unitatea românilor de pretutindeni în faţa evlaviosului voievod român: îl ştie Moldova toată, îl cunoaşte şi Basarabia, Muntenia îl cinsteşte, Ardealul cu toată suflarea sa îl măreşte, iar românii din toată lumea se mândresc cu numele său. Există în aproape fiecare oraş, ori vreo stradă, ori o instituţie care să-i poarte numele, iar astăzi, după ce în anul 1992, Sf. Sinod al Bisericii nostre a dispus introducerea sa în calendarul sfinţeniei, i se ridică sfinte lăcaşe de închinare. Acesta este modul nostru românesc de a ne cinsti strămoşii: ridicându-le monumente, scriind cântece sau zidind altare, aşa precum voievodul Ştefan a făcut în toată viaţa sa. Acesta este modul prin care creşte în inimile noastre „suflete de Ştefan”.

Şi când privesc chipuri atât de înseninate de participarea la sfânta slujbă, de rugăciunea comună săvârşită către Sfântul Ştefan, nu pot să nu spun că dumneavoastră, cei care aveţi râvnă faţă de Biserica şi de neamul românesc sunteţi fii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Bineînţeles că Sfântul Ştefan reprezintă un model pentru toţi românii, dar mai ales pentru cei mai mari ai noştri, care nu mai au nimic din nobleţea domnitorilor noştri de altădată. Dar Ştefan cel Mare trebuie urmat astăzi de fiecare credincios:

– Voievodul moldovean participa la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, ori de câte ori mergea în bătălie pentru apărarea ţării – Câţi dintre noi astăzi, ne închinăm măcar la plecarea de acasă, sau mai spunem o rugăciune, când intrăm în „lupta” aceasta din societatea modernă contemporană?

– Sfântul Ştefan ridica o biserică, pe cheltuiala sa, atunci când Dumnezeu îl binecuvânta în lupte – Câţi dintre noi ne mai aducem aminte să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile şi darurile din viaţa noastră?

La acest ceas de sărbătoare, se cuvine, să ne aducem aminte cine a fost şi este acest mare Sfânt pentru noi, pentru că sunt încă destule voci strâmbe care se ridică împotriva sfinţeniei lui.

1. Deci, Voievodul Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei în luptele sale cu turcii şi tătării, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi traiului călugărilor.

2. Ştefan cel Mare a fost un om al rugăciunii, simţind permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, atât el, cât şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea sincer „rugătorii noştri”. Astfel, el cerea călugãrilor de la mănăstirile ctitorite de el, să fie poneit la sfintele slujbe „cât va sta această mănăstire!”, având permanent credinţa că Dumnezeu veghează asupra făpturilor sale.

3. Ştefan cel Mare a fost un om al dreptăţii şi al iubirii creştine, al iertării duşmanilor săi personali, dând iertare celor care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite, celor pe care-i socotea folositori ţării. Astfel, Ştefan cel Mare iartă pe tătarul cu numele de Oană; oferea iertare lui Mihu care a făcut parte din ceata lui Petru Aron, cel ce a ucis pe tatăl său la Reuseni, făgăduindu-i lui Mihu că-i va da înapoi averile confiscate.

4. Sfântul Ştefan cel Mare a fost un conducător curajos şi demn, dar un om smerit, plin de pocăinţă şi fapte de milostenie. Ultimele cuvinte ale voievodului stau mărturie: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viata mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor având; prin care pe toţi vrăjmasii am gonit şi înfrânt!”.

De aceea, când Sfântul Ştefan cel Mare a trecut la Domnul cel veşnic, fiind îngropat în necropola sa de la Mănăstirea Putna, a fost plâns de întreg poporul, aşa precum consemneaza cronicarul „Iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire, în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură!”.

Încheiere

Dacă nu ar fi fost Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, astăzi ne-am fi înţeles cu toţii într-o altă limbă, mai arăbească; dacă nu ar fi fost Sfântul Ştefan cel Mare, astăzi nu ne-am fi întâlnit aici, în curtea „Casei lui Dumnezeu”, ci într-un alt loc, cu faţa către Mecca; dacă nu ar fi fost Sştefan cel Mare, astăzi nu am fi avut identitate, astăzi, poate nu am fi existat nici noi!…

De aceea, se cuvine astăzi să cinstim pe acest mare om al neamului nostru şi mare sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe Române, căci datorită lui, avem astăzi unitate sfântă, atât cât se poate, lăcaşuri de cult deosebit de frumoase, admirate şi apreciate de milioane de turişti străini, avem credinţa creştin-ortodoxă nealterată şi neamul întreg.

Este mare bucurie la Putna, la locul veşniciei sale, dar bucuria duhovnicească se întinde peste toată Ţara Moldovei până la Dunăre în acest oraş şi peste toată ţara noastră. Dacă la Putna există mormântul său, iată, şi la Galaţi şi în alte locuri unde este prăznuit, există duhul său, care ne cheamă şi ne uneşte pe toţi la rugăciune, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, la păstrarea valorilor noastre autentice şi la apărarea patriei şi a credinţei străbune!

Să purtăm permanent acest „duh” al lui Ştefan în noi, să încercăm să fim fiecare un Ştefan cel Mare al vieţii şi al lumii noastre şi atunci, cu siguranţă Ştefan cel Mare se va întrupa în fiii săi şi neva binecuvânta şi ne apăra de toate uneltirile celui rău, aşa precum cântă şi poeţii:

Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii,

Că vremea în lume e grea,

Credinţă veşnică neamului nostrum

Jurăm, Măria-Ta!

(Fragment din poezia „Jurământ la Putna” de Adrian Paunescu).

Amin.

Jurământ la Putna

În preziua serbării Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt vă propun să fredonăm un imn care dă frumuseţe sărbătorii şi ne întăreşte şi nouă credinţa:

Luaţi-vă-n braţe copiii ca pe strategice arme,
Haideţi cu toţii la Putna, unde Măria-Sa doarme.
Doamne, a toată Moldova, nu te-am făcut de ruşine,
Sufletul nostru te cheamă, are nevoie de tine.

Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii,
Că vremea în lume e grea,
Credinţă veşnică patriei noastre
Jurăm, Măria-Ta !

Înconjurându-ţi mormântul, Ştefane, Ştefan cel Mare
Reînviază o clipă, că ţi-am adus închinare.
Tot ce-ai visat o să fie, precum lăsatu-ne-ai slova.
Casă a dacilor liberi este şi fi-va Moldova.

Suntem aici toţi plaieşii, iar un poet mai îngână,
Tragic din clopotul Putnei, tainica doină română.
Cu îndoită putere neamul întreg să tresară,
De la mormântul lui Ştefan să ne luptăm pentru ţară!

Doamne, jurăm lângă cripta, care în piatră te leagă
Că vom păstra peste veacuri patria noastra întreagă.
Luaţi-vă-n braţe copiii, daţi-le sfânta poveste
Cum că mormântul lui Ştefan leagan al neamului este!

(versuri de Adrian Paunescu, muzica de Gil Ioniţă)