Archive for Iunie, 2011

„Moartea la Veneţia”

Scurte date biografice despre scriitorul Thomas Mann

Thomas Mann s-a născut la 6 iunie 1875 la Lübeck (Germania), fiind fratele mai mic (cu patru ani) al romancierului şi dramaturgului Heinrich Mann, fiu al lui Thomas Heinrich Mann, senator şi bogat negustor de grâne şi al Juliei Mann, născută de Silva Bruhns, descendenta unui german şi a unei braziliene. După efectuarea studiilor în oraşul natal, se stabileşte la München, unde lucrează la o societate de asigurări şi colaborează la periodicul satiric „Simplicissimus”.

În 1905 se căsătoreşte cu Katia Pringsheim, fiica unui profesor universitar cu care va avea şase copii (patru vor deveni, la rându-le, scriitori).

Debutează în 1898 cu volumul de nuvele „Micul domn Friedmann” pentru ca, în 1901, publicând romanul „Buddenbroocks” să obţină un imens succes de public şi de critică. În 1919 i se conferă titlul academic de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Bonn, iar în 1926 devine membru al Academiei de Literatură prusiene, senatul oraşului natal conferindu-i titlul de profesor. În 1929 va primi Premiul Nobel.

De la instaurarea hitlerismului, în primăvara lui 1933, naziştii aflaţi la putere declanşează o campanie violentă împotriva lui, i se retrag titlurile şi i se confiscă bunurile. Între anii 1934 şi 1938 locuieşte în Elveţia, la Küsnacht unde scoate revista „Măsură şi valoare” în care militează „pentru cultura germană liberă”. În 1938, răspunzând iniţiativei Universităţii Prince ton din New Jersey, emigrează cu toată familia în S.U.A., primind cetăţenia americană (1944). Revine în Germania în 1949 pentru o conferinţă despre Goethe la Frankfurt am Main şi la Weimar, fiind distins cu Premiul Goethe şi Premiul Naţional. În 1952, se stabileşte în Elveţia, lângă Zürich. În 1955 conferenţiază la Stuttgart şi Weimar cu ocazia festivităţilor celei de-a 150-a comemorări a morţii lui Schiller, conferindu-i-se, în acelaşi timp, titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităâii din Jena. Între timp, universităţile din Oxford şi Cambridge îi conferiseră acelaţi titlu.

La 12 august 1955, în urma unei aterioscleroze, va înceta din viaţă.

O operă „sensibilă”

Neîncrederea în capacitatea adevăratului artist de a fi fericit sau de a-şi permite „luxul” plăcerii reprezintă, pentru Mann, mai mult decât o expresie concentrată a propriei vieţi, una a vieţii artiştilor pe care îi zugrăveşte în operele sale. Că este vorba de nuvele sau romane, aceştia se dăruiesc eroic artei, nedăruindu-se şi oamenilor. Nici personajul principal din nuvela „Moartea la Veneţia”- Gustav Aschenbach nu face excepţie de la regulă. Aflându-se în oraşul lagunelor pentru a-şi petrece, după o muncă încordată, zilele de odihnă binemeritată, se îndrăgosteşte de chipul unui tânăr în a cărui armonie va descoperi întruchiparea operei de artă. De aceea, va continua să rămână în Veneţia chiar şi atunci când mirosul pestilenţial al canalelor prevesteşte apropierea unei groaznice epidemii, găsindu-şi astfel moartea. Viaţa lui Aschenbach de până la plecarea la Veneţia stă sub semnul apolinicului. Eroul este stăpânit încă din tinereţe de un simţ exagerat al perfecţiunii; „socoteşte acest simţ ca fiind însăşi esenţa şi natura intimă a talentului şi de dragul lui îşi strunise simţirea, potolind-o.”

Călătoria la Veneţia, privită chiar din această perspectivă a dezlănţuirii dionisiace, are şi o conotaţie psihanalitică; ea echivalează cu o „coborâre” în inconştient. Mediul acvatic, cu derivatele sale specifice (noroiul, mlaştina, mâlul), alături de mirosul fetid, de putreziciune („[…] pe latura umbrită a pieţei, simţi deodată în văzduh un iz ciudat, pe care i se păru că-l mai simţise, fără să-l bage în seamă, şi în zilele din urmă, un miros dulceag de medicamente, care te făcea să te gândeşti la mizerie, la răni şi la o curăţenie de mântuială, un iz ce dădea de bănuit”), simbolizează domeniul neclar, ambiguu şi primejdios al inconştientului.

Descrierea oraşului începe, odată cu apropierea bărcii care aduce pe turistul german: „La dreapta lui se ivi deodată, netedă, coasta. Se vedeau bărci pescăreşti alunecând pe mare şi, nu departe, Insula Băilor. Vaporul o lăsă în urmă, pe stânga, încetinându-şi mersul şi lunecând prin canalul îngust, cu acelaşi nume, ca să se oprească apoi pe lagună, în faţa câtorva colibe sărăcăcioase, aşteptând să sosească barca serviciului sanitar.” Drumul pe mare se face pe un vas vechi; cabina are aspect de peşteră, căpitanul are o barbă de ţap. Vasul este, prin urmare, un fel de vehicul infernal, un fel de luntre a lui Charon care face trecerea către o altă lume. Această lume nu este altceva decât propriul inconştient: „Cine n-ar fi fost pradă unei înfiorări trecătoare, unui simţământ tainic de teamă şi de apăsare, urcându-se pentru întâia oară, sau după o lungă dezobişnuinţă, într-o gondolă veneţiană? Vehiculul acesta, moştenit, în înfăţişarea lui primitivă, de pe vremea baladelor, şi negru cum doar sicriele sunt, aminteşte de întâmplări mute şi criminale în mijlocul plescăitului nocturn al mării, aminteşte şi mai mult încă de moartea însăşi, de catafalcuri, de îngropăciune şi de călătoria cea de pe urmă”.

Aşadar, călătoria la Veneţia echivalează cu o defulare a personajului. Oraşul contaminat de holeră simbolizează astfel conştiinţa invadată de pulsiunile inconştientului: „Aerul acesta al oraşului, mirosul acesta uşor de putreziciune venind dinspre mare şi mlaştină, care mai adineauri îl îndemnase stăruitor să plece, le trăgea acum adânc în piept, dureros de pătimaş.”

Încă înainte de plecare, când abia are revelaţia „dorului” de a călători, Aschenbach are viziunea manifestării involuntare a unor imagini din inconştient: „Înaintea ochilor păru că i se arată o întindere tropicală, mlăştinoasă, sub un cer acoperit de ceţuri groase, o întindere umedă cu o vegetaţie luxuriantă, un soi de lume primitivă şi sălbatică alcătuită din insule cu râuri ce aduc noroiuri şi nămoale.”

Toată descrierea oraşului este pusă în strânsă legătură cu apa sau cu elemente ce ţin de apă: „Era vechea, binecunoscuta călătorie prin lagună, care ducea de-a lungul Canalului Grande, pe dinaintea lui San Marco. (…) Grădinile publice rămaseră în urmă, piazzetta se ivi încă o dată în toată nobila ei graţie, după care urmă şirul lung al palatelor, şi după cotitura ce o făcea canalul apăru minunatul arc de marmură al lui Ponte del Rialto.”; „(…) în timp ce străbătea labirintul tulbure al canalelor, trecând pe sub balcoanele graţioase de marmură, străjuite, de o parte şi de alta de lei de piatră, pe lângă zidurile mucegăite, alunecoase, pe dinaintea unor palate ale căror faţade erau pline de melancolie şi care-şi oglindeau frontoanele uriaşe în legănarea uşoară a apei, ceru să fie dus până în piaţa San Marco.”

Un loc important îl reprezintă plaja care, fiind animată şi plină de străini, constituie, după personaj, adevărata comoară a oraşului: „Înfăţişarea animată a plajei, spectacolul acesta al unei civilizaţii care, lepădându-şi grijile, îşi caută plăcerea la marginea elementelor naturii, îl amuză şi îl bucură ca niciodată înainte. Mare, cenuşie şi calmă, era plină de copii ce se bălăceau prin apă, de înotători, de tot felul de oameni în costume multicolore care, cu braţele încrucişate sub cap, se odihneau pe moviliţele de nisip. Alţii vâsleau în bărci mititele fără tălpoaie, vopsite în roşu şi albastru, sau se răsturnau râzând. În faţa şirului lung de cabine, pe platformele cărora puteai să şezi ca pe-o mică verandă, unii se jucau, alţii se odihneau trândăvind, se făceau vizite şi se stătea la taifas: o preocupare vădită de eleganţă vestimentară matinală, alături de o etalare de trupuri goale ce se bucurau cu îndrăzneală de libertăţile pe care le oferea plaja. Mai în faţă, pe nisipul umed şi tare, se plimbau oameni în halate de baie albe, sau în pijamale largi, în culori ţipătoare. Pe dreapta, o cetate de nisip, clădită de copii, era împodobită cu steguleţe în culorile tuturor ţărilor din lume. Vânzători de scoici, de prăjituri şi de fructe îngenuncheau, întinzând şi oferindu-şi marfa. Pe stânga, în faţa uneia din cabinele aflate de-a curmezişul celorlalte, cu faţa spre mare, şi care închideau de partea asta plaja, se stabilise o familie rusească: bărbaţi cu dinţi mari şi cu bărbi, femei coapte şi leneşe, o domnişoară de prin ţinuturile baltice, care şedea în faţa unui şevalet şi picta, scoţând mereu strigăte de deznădejde, doi copii blajini şi urâţi şi o slujnică bătrână cu o basma pe cap şi cu gesturi supuse de roabă. Trăiau delectându-se, mulţumiţi, strângându-şi necontenit pe nume copiii, care, neascultători, se zbenguiau împrejur, glumeau cu paznicul hâtru şi bătrân, de la care cumpărau zaharicale rostind unele cuvinte italieneşti pe care le învăţaseră între timp şi se sărutau pe obraji, fără să le pese de cei din jur care-i urmăreau cu privirea.” Lumea cosmopolită a oraşului este întâlnită şi la restaurantul hotelului, unde „în faţa lui se deschidea un orizont larg, atotcuprinzător. Se auzeau, confuz, convorbiri în toate limbile mai răspândite. Ţinuta de seară, pretutindeni valabilă, această uniformă a bunei-creşteri, strângea laolaltă, cel puţin aparent, toate neamurile de oameni într-o unitate tipică, cuviincioasă. Vedeau chipul lunguieţ şi smochinit al americanului, numeroasa familie rusească, doamne engleze şi copii germani întovărăşiţi de bone franţuzoaice. Elementul slav părea precumpănitor. În imediata lui apropiere se vorbea polona.”

Dar oraşul are şi o altă latură pe care Aschembach o va simţi profund. Contrastul este izbitor: „Peste zidurile mucegăite împrejmuind micile grădini suspendate, se vedeau atârnând potire înflorite, albe şi purpurii, cu mireasma lor de migdală. În luciul tulbure al apei se oglindeau ornamente maure ale ferestrelor. Treptele de marmură ale unei biserici coborau în adânc; un cerşetor ghemuit pe o treaptă şi ţinând pălăria în mână, îşi arăta albul ochilor, făcând pe orbul; un negustor de antichităţi, din pragul dughenii, făcea tot felul de schime slugarnice, poftindu-l pe trecător înăuntru, cu nădejdea că-l va putea păcăli. Asta era Veneţia, frumoasa linguşitoare şi dubioasă – oraşul pe jumătate închipuire de basm şi pe jumătate capcană pentru străini, în al cărei aer îmbâcsit arta se desfătase odinioară, luând un avânt nestăvilit şi inspirând muzicienilor melodii ce leagă şi încântă simţurile. Lui Aschembach i se părea că ochii i se adapă din splendoarea bogăţiilor trecute şi că urechea îi e plină de acele melodii; dar, cum în acelaşi timp îşi aminti că oraşul este bântuit de boală, că se tăinuie acest lucru din setea nemăsurată de bani, ochii săi iscodiră cu şi mai multă stăruinţă gondola ce plutea în faţa lui.” Inconştientul se manifestă în conştiinţă (Veneţia) ca boală care aduce cu sine un desfrâu general: „Corupţia celor din fruntea Veneţiei, laolaltă cu nesiguranţa şi starea excepţională în care ajunsese oraşul din pricina morţii care bântuia cu furie, duse la un oarecare dezmăţ al păturii de jos a populaţiei, la o dezlănţuire a instinctelor josnice…”.

Călătoria în oraşul lagunelor nu este una voluntară. Ea este o cădere, o rătăcire în inconştient, o defulare nedorită, dar imposibil de oprit. Finalul, aşadar, nu aduce o revelaţie (ca în cazul călătoriilor iniţiatice), ci duce către dezastru (moarte). Falsa contemplare a frumosului în sine din finalul nuvelei îi va aduce prin urmare damnarea: „Îşi aminti de o clădire albă, împodobită cu nişte inscripţii ce luceau de îndată ce cobora scara şi în a căror mistică străvezie ochii duhului său rătăciseră, de chipul ciudat al drumeţului, care deşteptase în omul pe cale să îmbătrânească dorinţa temerară de a călători cât mai departe, printre străini. Şi gândul de a se întoarce acasă, de a chibzui treaz, de a nu cruţa nici una din ostenelile pe care i le cerea măiestria îl scârbea în aşa măsură, încât pe faţa lui se ivi o schimă ce dovedea o durere fizică reală”.

Într-o ideală formulare din această nuvelă, Thomas Mann spune: „Cel mai neverosimil oraş din lume (…) generează absurdul, falsul, disproporţionalul şi nepermisul”. Aşadar, oraşul Veneţia se prezintă, după scriitor, ispititor de frumos dar, în acelaşi timp, plin de nesiguranţă. Chiar dacă este un oraş la care visează toată lumea (marinarul i se destăinuie lui Aschenbach: „Frumos loc v-aţi ales, domnule! Veneţia, ah, Veneţia! Ce minunat oraş! Ce irezistibilă atracţie pentru omul cult! Ce istorie şi ce plăceri oferă!”), el pare un oraş grav, care ascunde un mister morbid: „Pe stradă domnea un zăduf de nesuferit. Aerul era atât de greoi şi de încărcat, încât duhorile ce ieşeau din case, din prăvălii, din birturile populare, aburii de ulei, norii de parfumuri şi atâtea altele se amestecau într-un fel de pâclă groasă, apăsătoare, care nu voia cu nici un chip să se depărteze. Fumul ţigărilor rămânea pe loc, risipindu-se anevoie. Înghesuiala de pe uliţele strâmte, în loc să-l amuze pe plimbăreţ, îl supăra. Cu cât mergea mai mult, cu atât simţea cum îl indispune acea stare ciudată pricinuită de sirocco, care moleşeşte şi aţâţă în acelaşi timp. Îl trecea o sudoare neplăcută. Ochii i se împăienjeneau, răsuflarea îi devenise greoaie, avea febră şi tâmplele îi zvâcneau. Ca să scape, fugi din străzile pline de dugheni şi ajunse, trecând peste câteva poduri, în ulicioarele locuite de oameni nevoiaşi. Aici îl plictisiră cerşetorii, în timp ce duhorile canalelor îl împiedicau să respire. Se opri într-o piaţă mică, liniştită, într-unul dintre acele colţuri veneţiene ascunse în inima oraşului, care parcă sunt desprinse dintr-un basm, uitate şi fermecate, şi, odihnindu-se la marginea unei fântâni, înţelese în timp ce-şi ştergea sudoarea de pe frunte că trebuie să plece din Veneţia.”

Nu epidemia este boala oraşului, ci ambiguitatea. Ea stăpâneşte Veneţia.

De aceea, oraşul devine un vast labirint pe care personajul nu-l înţelege şi din care nu poate scăpa. E o imensă „tentaculă” care îl prinde şi nu-i dă voie să plece. E o capcană misterioasă ce nu ucide pe loc, ci lent, dar sigur.

Veneţia este asemenea unui muribund care, în agonia sa, îi duce pe toţi la agonie.

Anunțuri

Capul de la Torda

Capul lui Mihai Viteazu la Torda se ridică,
Şi întreabă de ce Ţara a rămas aşa de mică  
Şi Câmpia Tordei tristă îi răspunde lui cu jale:
„Fiindcă astăzi ducem lipsa capului Măriei Tale!”

Nu mai acuzaţi străinii că ne taie domnitorii,
Că intimidează Ţara cu guverne provizorii
Eu atât aş vrea să aflu, arătându-ne obrazul:
Totuşi unde au fost românii, când a fost tăiat Viteazul?

Nu voi consuma otravă pentru nici un fel de Basta,
Totuşi unde-au fost ai noştri, şi atunci, şi-n vremea asta?
Cum se-ajunge pân’ la gâtul Voievodului de Ţară,
Dacă nu-s trădări acasă, lângă ura de afară?

Capul lui Mihai Viteazu ne-a lăsat numai cu trupul,
Nu contează că străinii nu aveau nici pic de scrupul,
Eu, de-o singură-ntrebare, mă scârbesc şi mă mai mânii
Totuşi unde-au fost, românii? Totuşi, unde sunt românii?

PS: O poezie scrisă de Adrian Păunescu, din păcate, prea dureros de adevărată pentru timpurile actuale româneşti!!!

Despre prietenie

Am primit azi dimineaţă de la un prieten, un frumos eseu despre prietenie. De fapt, scrierea este al unui mare sfânt, dar este la fel de valabil şi acum, ca şi atunci. Îl postez aici, cu aceeaşi credinţă că mai sunt lucruri frumoase de la care mai putem învăţa ceva bun!

Cu adevărat, prietenul credincios  mângâiere este în viaţă. Ce n-ar fi în stare să facă un prieten  adevărat? Câtă plăcere, câtă prisosinţă şi cât temei nu aduce el? Poţi  descoperi atâtea comori, dar nimic nu preţuieşte cât un prieten  adevărat. Să arătăm mai întâi bucuriile legate de prietenie.

Vederea   unui   prieten   îmbracă    inima   în sărbătoare şi o înfloreşte; te legi de el cu un lanţ care-ţi  umple   sufletul   de   o   fericire   nespusă;   chiar   numai  aducerea-aminte despre el dă aripi gândului şi-l înalţă. Vorbim  despre   prietenii   buni,  care   sunt  devotaţi   şi jertfelnici.

Vorbim despre acei care ard de  prietenie. Dacă vreunul din voi are un prieten din aceştia, va  recunoaşte că spun drept şi de l-ar vedea în fiecare zi şi tot nu s-ar  sătura – şi-i doreşte ceea ce sieşi îşi doreşte.Ştiu pe cineva, care  cerea sfinţilor să se roage mai întâi pentru prietenul său şi după aceea  şi pentru sine. Atât de mare dar este un prieten adevărat, că de dragul  lui, îţi sunt scumpe unele locuri şi unele vremuri.

După cum un trup frumos sau o floare  aleasă răspândesc o mireasmă în jurul lor, tot astfel prietenii lasă  ceva din farmecul lor locurilor pe unde au trecut; aşa că, adesea,  aflându-ne acolo fără ei, plângem şi suspinăm, aducându-ne aminte de  vremea petrecută împreună.

Nu putem arăta prin grai bucuria pe care  ne-o dăruieşte întâlnirea cu prietenii, numai aceia o cunosc ca au  încercat-o. Dacă un prieten ne porunceşte ceva, îi mulţumim, dacă stă la  cumpănă, ne mâhnim. Nu e nimic din ce-i al nostru, care să nu fie şi al  lor. Chiar de dispreţuim bunurile pământeşti – din pricina prietenilor  noştri nu am vrea să părăsim lumea aceasta; ei ne sunt mai dragi ca  lumina zilei. Vreau să vă dau o pildă de prietenie.

Prietenii – desigur prietenii după  Hristos – trec cu vederea şi pe părinţi şi pe copii. Să nu-mi spui de  cei de acum care, împreună cu celelalte, au lepădat şi acest bun al  [prieteniei adevărate]. Gândeşte-te la cei de pe vremea apostolilor, nu  zic la corifeii lor, ci la credincioşii [simpli]. „Sufletul şi inima  tuturor”, zice [Scriptura], „era una; şi nici unul nu zicea că ceva din  cele ce le avea este al lui.  Şi se împărţea fiecăruia după cum avea  fiecare nevoie” (Fapte 4, 32-35). Nu era atunci „al meu” şi „al  tău”.Aceasta înseamnă prietenie: să nu socotească cineva cele ale lui ca  ale sale, ci ca ale aproapelui, şi cele ale sale să-i fie străine.

Mare [lucru] este prietenia! Atât de  mare, încât nimeni nu ar putea să o înveţe [de la altul], nici nu ar  putea vreun cuvânt să o înfăţişeze, în afara trăirii ei. Acest lucru a produs ereziile, acest fapt îi face pe păgâniră sa fie încă păgâni?  Prietenul nu vrea să poruncească, nici să conducă  ci are bucurie  mai degrabă dacă este condus şi i se porunceşte. El vrea mai degrabă sa dăruiască [charizomai] decât să primească vreun dar Căci el iubeşte pe prieten şi nu se mai satură de dorirea lui. Aşa de  mult îl iubeşte. Nu se desfată aşa de mult când i se face lui bine, ca  atunci când face el bine. Vrea mai degrabă ca acela să fie mai  presus decât să-i fie datornic. Vrea mai degrabă ca el să-i fie datornic  aceluia decât să-l aibă ca datornic. Şi vrea să-i dăruiască, dar nu vrea să pară că dăruieşte, ci că de fapt îi este dator celuilalt.

Dragostea pe care trebuie să o  arătăm unii fată de alţii trebuie să depăşească apropierea ce există  între prieteni. Se cade să fie atât de mare cât este de mare dragostea  unui mădular al corpului nostru fată de alt mădular. In adevăr; un  mădular n’ar putea să zică altuia, căci ar fi de râs : Ce legătură şi ce  apropiere am eu cu tine? Tot astfel nici un om n’ar putea să zică aşa  fratelui său. Chiar dacă nu ti-i rudă şi nici prieten, totuşi este om,  are aceeaşi fire ca şi tine, are acelaşi Stăpân şi s’a născut pe acelaş  pământ. Cu privire la bani, lăudăm pe cei cari nu au nici o datorie ; cu  privire la dragoste, însă, pe aceia îi aplaudăm şi-i admirăm cari sânt  necontenit datori. Să fim convinşi deci de aceste cuvinte şi să ne iubim  unii pe alţii.

Dacă cineva ar vrea să se despartă  de tine, tu nu sfărâma legătura dragostei şi nici nu rosti acel cuvânt  de ghiaţă : „Dacă mă iubeşte, îl iubesc şi eu!” Este la fel cu a zice:  „Dacă nu mă iubeşte ochiul cel drept, îl scot!” Dimpotrivă, când nu vrea  să te iubească, atunci arată-i mai multa dragoste ca sa-l atragi spre  tine.Căci cu adevărat este mădular al tău. Când un mădular s-a rupt din  trupul nostru din vreo nenorocire oarecare, facem tot ce se poate şi ne  arătăm atunci mai mare grijă ca să-l punem la locul lui iarăşi. Aşa  trebue să ne purtăm şi cu cei cari nu ne arată dragoste. Atunci este  rasplata noastră mai mare, când vom atrage prin dragostea noastră, pe  cel care nu vrea sa ne iubeasca.

Dacă Domnul ne porunceşte să chemăm  la cină sau la ospăţ pe cei cari nu pot să ne răsplătească spre a avea  şi mai mare răsplată de la Dumnezeu, cu cât mai mult trebue să facem  aceasta când este vorba de dragoste. Dacă iubeşti pe cel care te  iubeşte, ti-ai primit răsplata ; dar daca iubesti pe cel care nu te  iubeşte, îţi este dator Dumnezeu in locul aceluia. Dar în afara de  aceasta : Când te iubeşte cineva nu trebue să-ti dai multă silinţă să-l  iubeşti şi tu ; când însă nu te iubeşte, ai nevoie de ajutor. Să nu faci  deci pricină de trândăvie pricina dragostei ! Nici nu spune: „Nu-mi  pasă de el dacă e bolnav !” Căci este o boală răcirea dragostei. Ci tu  încălzeşte ceia ce s-a răcit. Daca vrei să fii iubit mult, iubeşte şi tu  mult ! Când nu iubim puternic pe cineva să nu cerem nici de la acela,  chiar dacă ar fi mare, chiar dacă ar fi celebru, să ne iubească puternic  ; dar când iubim pe cineva cu caldura si sinceritate chiar dacă cel  iubit este mic si neînsemnat, atunci dragostea aceluia faţă de noi ne  inconjoara cu cea mai mare slavă.

(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Un scurt cuvânt de folos la Duminica I după Rusalii

Odată cu această primă duminică după Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, încheiem cea mai frumoasă perioadă liturgică din an, şi anume Perioada Penticostarului şi începem o altă perioadă, cea mai densă, mai mare ca întindere, şi anume cea a Octoihului, care va ţine până la începutul Triodului, aproape de începutul Sfântului şi Marelui Post de anul viitor.

Aşadar, Perioada Penticostarului a început cu Duminica luminată a Învierii Domnului din morţi şi se încheie, iată cu cea a tuturor sfinţilor Bisericii noastre dreptmăritoare, pe care îi serbăm astăzi.

 

Am putea spune, la o primă vedere, că este cea mai armonioasă, cea mai frumoasă şi cea mai logică perioadă liturgică din an, pentru că are o înlănţuire logică de sărbători: Învierea Domnului, Încredinţarea lui Toma, Înălţarea la cer şi Pogorârea Duhului Sfânt. Dar ea este importantă şi pentru faptul că am trăit împreună toate aceste sărbători ale mântuirii noastre, în chip real.

Am fost chemaţi să ne bucurăm şi să ne împărtăşim de harurile fiecărei sărbători în parte: să înviem odată cu Mântuitorul Hristos din mormântul păcatului, să ne încredinţăm, precum Apostolul Toma că Iisus Hristos este Domnul şi Dumnezeul nostru care are putere şi peste cei vii, dar şi peste cei morţi, să ne ridicăm din patul greutăţilor, precum slăbănogul sau să gustăm din Apa cea vie ca, orecând Samarineanca, pentru a vedea Lumina lumii – Mântuitorul Hristos, ca orbul din naştere, să ne ridicăm împreună cu Mântuitorul peste grijile şi neputinţele lumii acesteia şi să primim darurile Duhului Sfânt, aşa precum s-au revărsat peste Sfinţii Apostoli, pentru a deveni, în final, sfinţi şi să ne bucurăm împreună cu Toţi Sfinţii care din veac au bineplăcut lui Dumnezeu!

Astfel, devine logică această sărbătoare a Bisericii noastre, ca în prima Duminică după Rusalii, să serbăm pe Sfinţii care s-au străduit să coboare pe harul Duhului Sfânt în inimile lor, în viaţa lor, în lucrările lor, dar, mai ales, peste semenii lor!

Aşadar, şi noi, iubiţi credincioşi, suntem chemaţi azi, dar nu numai azi, ci în toate zilele, clipele şi sărbători, la sfinţenie, la împărtăşire din sfinţenia Sfinţilor care au, prin viaţa lor, prin modul lor de a vieţui, o părticică de dumnezeire harică pe care dorim să ne-o împărătşească şi nouă!

Suntem chemaţi astăzi mai mult ca în oricare zi la sfinţenie, la virtute, la credinţă, la iubire, la nepătimire, pentru că astăzi îi vedem aievea pe Sfinţii lui Dumnezeu care au fost oameni ca şi noi, fiecare cu trăirile sale, cu greutăţile sale omeneşti, cu sentimentele şi afectele sale, unii cu mari păcate sau patimi, dar care s-au nevoit, prin credinţă şi rugăciune şi fapte bune, a se ridica dincolo de limitele trupescului, la desăvârşire, la binecuvântarea lui Dumnezeu, la mântuire, la sfinţenie!

Iar pericopa evanghelică ce s-a citit astăzi stă mărturie asupra acestor lucruri, căci cuvântul Domnului este adevărat şi nepieritor, iar Sfinţii Apostoli, care au lăsat toate grijilr acestei vieţi şi s-au nevoit ca nimeni alţii pentru propovăduirea Adevărului şi a Bucuriei Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, au primit, în Împărăţia lui Dumnezeu, cununile răsplătirii, cununile binecuvântate ale mântuirii şi petrecerii de-a pururea cu Dumnezeu.

Şi noi, iubiţi credincioşi, începând cu duminica aceasta să punem încput bun mântuirii noastre, să ne străduim să devenim sfinţi!

Chiar dacă pare pentru mulţi un deziderat greu de atins, chiar dacă, pentru unii mai necredincioşi, poate fi interpretată doar ca o teorie, chiar dacă nimeni din lumea aceasta nu mai crede în ea, ca de altfel nici în Dumnezeu, sfinţenia este o realitate ce poate fi atinsă, cu mult efort, cu multă osteneală, cu multă pricepere duhovnicească, încă din lumea aceasta!

Pentru cei care nu cred, să privească la Dumnezeu, pentru cei care au îndoieli, să înceapă a exersa, iar pentru cei care pornec pe drumul desăvârşirii, dar se mai poticnesc din când în când, să caute la sfinţi şi aceştia vor veni în ajutor celui râvnitor!

Să privim fiecare dintre noi la Sfântul al cărui nume l-am primit la Botez, să luăm aminte la viaţa lui, să încercăm să trăim ca el, să dorim din ce în ce mai mult să locuim cu el, în locaşurile cereşti şi aşa ni se va sfinţi şi viaţa noastră, prin sfineţnia sa, dăruită de Dumnezeu tuturor celor care împlinesc voia sa cu credinţă, cu jertfă, dar şi cu dragoste multă. Amin!

Ţie!…

Pentru un moment deosebit din viaţa mea, un nou MULŢUMESC! pentru aceeaşi persoană de aproape!

LA MULŢI ANI!

Cuvânt la Duminica a VII – a după Paşti (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic)

Hristos S-a înălţat!

Iubiţilor,

Ne aşteptam că în Evanghelia duminicii de astăzi să găsim o nouă faptă minunată, o nouă minune săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos sau o nouă cuvântare a Domnului care să aibă legătură cu Învierea sau Înălţarea Sa la cer.

În schimb, uşor dezamăgiţi am putea zice, am auzit pericopa evanghelică care s-a citit şi la Denie din Joia Mare, în care Mântuitorul Iisus Hristos rosteşte Rugăciunea arhierească, pentru Sine şi pentru lume, aflată în capitolul 17 din Evanghelia după Ioan.

Dragii mei,

Pe baza acestei pericope evanghelice, duminica aceasta se mai numeşte şi „Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic“ şi este consacrată mărturisirii dreptei credinţe.

Dreapta credinţă înseamnă mărturisirea dumnezeirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Când Biserica a întocmit calendarul, a stabilit ca această duminică, a şaptea după Paşti, care precede marea sărbătoare a Pogorârii Duhului Sfânt şi care urmează după Înălţarea Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, să fie o duminică de pomenire a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic. Motivaţia este că la Sinodul I ecumenic s-a mărturisit de către 318 Sfinţi Părinţi din Biserica Răsăriteană şi Apuseană învăţătura cea dreaptă că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi s-au statornicit primele 7 articole din Crez, care rememorează viaţa şi dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos de la naştere până la Înălţare şi A Doua Sa Venire.

În acelaşi timp, duminica aceasta, a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I ecumenic, este o pregătire pentru praznicul Pogorârii Sfântului Duh, sărbătoare care aminteşte de constituirea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinţii Apostoli.

Pomenirea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, adunaţi la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325, la chemarea Sfântului Împărat Constantin cel Mare (306-337), pentru a mărturisi adevărul despre dumnezeirea lui Hristos ne arată că Înălţarea la ceruri a Mântuitorului Iisus Hristos nu înseamnă despărţirea Lui de cei care cred în El, deoarece, înainte de a Se înălţa la cer, Mântuitorul Iisus Hristos a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor!“ (Matei 28, 20). Iar prezenţa a lui Hristos în Biserica Sa se realizează prin Sfântul Duh, Duhul Adevărului şi al unităţii Bisericii (vezi Ioan 14, 26; 15, 26; 16, 14).

Evanghelia acestei duminici ne aminteşte că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de pătimirea, de moartea, de Învierea şi de Înălţarea Sa la ceruri, S-a rugat pentru ucenici şi pentru cei care vor crede în El. Vedem prin aceasta, că Mântuitorul, înainte să treacă prin suferinţa Crucii, S-a gândit la Biserica Sa de peste veacuri, care urma să se răspândească la toate popoarele. El S-a rugat pentru ca toţi cei care cred în El „să fie una”, adică să trăiască în unitate, în comuniune, după cum „Tatăl şi Fiul sunt una” (Ioan 10, 30).

Acest lucru a fost înţeles de către cei 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea, care aveau datoria de a păzi dreapta credinţă ameninţată de rătăciri sau erezii, de vrajbă şi dezbinări.

În vremea lor, foarte multă lume se rătăcise de la dreapta credinţă, urmând pe ereticul Arie din Alexandria care învăţa că Fiul lui Dumnezeu nu este Dumnezeu adevărat, ci este doar o făptură îndumnezeită, un om sfinţit. De aceea, la Sinodul I Ecumenic, prin glasul celor 318 Sfinţi Părinţi, Biserica a mărturisit că Hristos este „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii (…) Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu făcut“.

Sfinţii Părinţi mărturisesc că Fiul este de o fiinţă cu Tatăl, adică având aceeaşi fiinţă cu Tatăl, El este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”.

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu nu este o făptură sau creatură, nu este un om îndumnezeit, ci este Dumnezeu Cel veşnic înomenit „Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om“.

Aceasta este credinţa Sfinţilor Părinţi de la Niceea, iar mărturisirea lor formează primele şapte articole din Simbolul credinţei sau Crezul, pe care-l rostim la primirea Tainei Botezului, în timpul Sfintei Liturghii, precum şi la alte slujbe ale Bisericii.

Acest Crez pe care îl rostim la Botez şi în fiecare duminică la Sfânta Liturghie reprezintă credinţa noastră ortodoxă în forma concentrată!

Dragilor,

Această duminică, a şaptea după Sfintele Paşti, ne cheamă să păstrăm dreapta credinţă, mai ales astăzi, într-o lume din ce în ce mai tulburată, mai confuză spiritual şi să mărturisim Crezul ortodox aşa cum ni l-au lăsat şi dăruit nouă Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din anul 325 şi, apoi, de la Sinodul al II-lea ecumenic, de la Constantinopol, din anul 381, unde s-a formulat partea a doua. (Pe aceşti Sfinţi Părinţi de la al doilea Sinod Ecumenic Biserica Ortodoxă îi va prăznui în sâmbăta dinaintea praznicului Pogorârii Dunhului Sfânt ca o apreciere şi cinstire a completării Crezului cu celelalte 5 articole care statornicesc învăţătura despre Duhul Sfânt, Biserica şi Sfintele Taine).

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ne învaţă că dreapta credinţă nu se păstrează de unul singur, în izolare, ci în comuniune de gândire, de mărturisire şi de vieţuire, după cum Sfinţii Părinţi adunaţi în Sinod au mărturisit dreapta credinţă şi au respins rătăcirea sau erezia lui Arie.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic şi ale tuturor Sfinţilor Săi, să păstrăm dreapta credinţă ca pe un mare dar, să creştem în ea şi în sfinţenia pe care ne-o dăruieşte ea, şi astfel să dobândim bucuria  cea nepieritoare despre care Mântuitorul vobeşte în Evanghelie (Ioan 17, 13), adică să avem bucuria de a fi ortodocşi sau drept măritori creştini, bucuria de a avea nădejdea mântuirii şi a vieţii veşnice. Amin!