Archive for Mai, 2011

Cuvânt la Duminica a VI-a după Sfintele Paşti (a vindecării orbului din naştere)

Începând cu această postare, debutează o nouă categorie în blogul de faţă, care sper să fie folositoare tuturor celor care o vor accesa. Ea este intitulată simplu: PREDICI şi va fi constituită din îngemânări de gând, suflet şi idei de zidire duhovnicească, pe care vreau să le ofer, mai presus de caracteristica slujirii preoţeşti, ca dar prietenesc tuturor iubitorilor de frumos!

Hristos a înviat!

Dragii mei,

Cu Evanghelia duminicii de astăzi, numită şi „Duminica Orbului” se continuă şirul Evangheliilor din perioada de după Sărbătoarea Sfintelor Paşti, perioadă care ne pune în faţă o mulţime de minuni săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru ca să înţelegem puterea Lui cea de viaţă făcătoare.

Am văzut în duminicile de mai înainte cum Domnul Iisus Hristos a vindecat un paralitic, a schimbat viaţa femeii samarinence şi a întregii cetăţi Samaria, iar acum vedem cum Mântuitorul Iisus Hristos aduce lumină în viaţa unui om nefericit, care s-a născut complet orb.

Iubiţilor,

În Evanghelia de astăzi se vede un contrast izbitor între lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte orbului din naştere, făcându-l să vadă, şi invidia şi ura fariseilor care nu-L înţeleg pe Hristos, când El vindeca pe bolnavi.

Evanghelia ne arată că acest orb a fost observat de către ucenicii Mântuitorului, dar el nu a cerut nimic, el nu a strigat precum un alt orb din Evanghelie: „Iisuse, fie-ţi milă de mine!” sau „Iisuse, fie-ţi milă de noi!”, aşa cum făceau cei doi orbi pe cale, ci acesta a fost doar observat de Mântuitorul şi de către ucenicii Săi care s-au întrebat dacă este orb pentru că a păcătuit el sau părinţii lui. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, care cunoştea întru sine taina acelui om suferind, a răspuns că nu au păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb, pentru ca „să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu!”.

Îndată Domnul a curăţat ochii orbului cu tină şi l-a trimis la fântâna Siloamului să se spele, iar când acesta s-a întors, îşi recăpătase deja vederea.

Fântâna Siloamului se afla în sudul Ierusalimului şi fusese construită de regele Iezechia cu 700 de ani în urmă. Era fântâna cu apa cea mai curată din oraş.

Domnul Iisus Hristos nu l-a trimis acolo pe orb pentru curăţenia apei, ci pentru ca să vadă dacă omul are credinţă şi Îl ascultă pe El. Iar acesta a ascultat pe deplin!

În faţa unei asemenea minuni, s-au găsit însă şi dintr-aceia care să o tăgăduiască, ba mai mult, să Îl învinuiască pe Iisus. Tocmai cei ce credeau că au vederea cea mai clară şi înţelepciunea cea mai mare dintre iudei, anume fariseii şi cărturarii, n-au fost în stare să vadă Lumina Dumnezeiască, ci acuzând rapid pe Iisus că păcătuieşte pentru că vindeca oameni în ziua Sabatului, s-au rătăcit ei înşişi în întuneric.

Evanghelia ne arată pe larg dialogul dintre Mântuitorul Iisus Hristos cu acest orb şi apoi dialogul dintre orb şi fariseii care erau invidioşi. În cele din urmă vedem cum acest orb din naştere vindecat de Iisus Hristos devine mărturisitor al minunii Lui, dar nu numai un mărturisitor în treacăt, ci unul foarte insistent, încât ajunge ca el să-i lămurească pe farisei despre puterea dumnezeiască care se află în Iisus, spunând că: „Dacă Iisus nu ar fi de la Dumnezeu, nu ar putea face minuni!” (Ioan 9, 33), şi dacă Iisus ar fi un om păcătos, Dumnezeu nu L-ar asculta, ci le zice: „Voi nu ştiţi de unde este El!” (Ioan 9,30), adică de unde este puterea Lui cu care face minuni, dar dacă El n-ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi putut face această minune.

Văzând fariseii că orbul devine mărturisitor al lui Hristos şi ucenic al Lui, l-au ocărât şi l-au dat afară din Sinagogă, iar pe când era ocărât, atunci este întâlnit iarăşi de Domnul, care îi încearcă şi credinţa: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Iar el a întrebat: cine este ca să cred în El? Şi Mântuitorul i-a răspuns: Cel pe care îl vezi în faţa ta. Iar orbul a mărturisit şi a zis: cred. Şi s-a închinat Lui!” (Ioan 9, 35-38).

Dragilor,

Evanghelia de azi ne arată cum un orb din naştere a devenit mărturisitor credincios al lui Hristos, iar cei care vedeau trupeşte au rămas în orbirea lor spirituală necrezând în Cel ce este „Lumina lumii” – Domnul nostru Iisus Hristos.

Prin aceasta vedem cum Dumnezeu poate face un dascăl, un misionar, un învăţător şi un apostol dintr-un om infirm. De asemenea, vedem cât de mare este iubirea lui Dumnezeu şi cât de mare este lucrarea harului lui Dumnezeu în oamenii sinceri şi credincioşi.

Cunoscând toate acestea, să ne înălţăm şi noi sufletele la Domnul cel milostiv şi iubitor de oameni şi să-L rugăm să reverse Lumina Sa cea Dumnezeiască asupra noastră, pentru a ne lumina căile noastre, pentru a ne feri pe noi de toate cursele duşmanului şi de toate relele şi primejdiile, ca să ne bucurăm în toate zilele noastre de viaţa şi lumina care am primit-o de la El!

Împreună cu orbul vindecat să mărturisim şi noi că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi, luminaţi de harul Său, ne închinăm Lui, spre slava Preasfintei Treimi şi spre mântuirea noastră. Amin!

Anunțuri

Deja ne e dor de Fănuş!…

În tăcerea amintirilor despre Oamenii care nu mai sunt, se cuvine să ne mângâiem sufletul cu scrierilor lor.

În memoria marelui om de cultură, limbă şi trăire românească – Fănuş Neagu, iată câteva versuri scrise de un alt mare dispărut, prieten totodată, cu cel pe care îl plângem azi, poetul Adrian Paunescu.

Dar uite aşa, se întregeşte în ceruri, pleiada de stele, care astăzi ne văduvesc de lumina lor!

Lui Fănuş Neagu la 61 de ani

Cerneala putrezeşte-n călimări,
În beciuri, vinul nostru reînvie,
Ca să miroasă a lăstari de vie
Şi prin armuri ne trec stafii călări.

Dintre ai noştri, cei mai mulţi s-au stins,
Bizanţul pretutindeni ni se-arată,
Ce scris zadarnic, vremuri de erată,
Stilistica bogată dinadins.

Căderi de roţi de dorul cheii coarbe,
Oprirea va veni, acuş-acuş,
Vai, ce aproape au ajuns cei duşi,
Biblioteca parcă ne resoarbe,
În trista ţară a privirii oarbe,
Amurg valah. Îmbătrînim, Fănuş.

Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii şi veşnică să-i fie amintirea în inimile celor care iubesc şi cred!

Campionii

Recurs la bunăcuviinţă!

De ceva vreme urmăresc şi eu fenomenul fotbalistic. De fapt, de ceva vreme îl urmăresc mai cu atenţie şi mai cu patimă, aş putea spune. Nu sunt un microbist notoriu, dar îmi place fotbalul ca sport şi manifestare!

Bineînţeles, ca orice gălăţean, echipa mea de suflet este Oţelul Galaţi, şi asta nu în mod oportunist, ci de mulţi ani în urmă când mergeam împreună cu tatăl meu la stadion, ca să văd ce frumos se joacă acei oameni cu mingea! Şi mergeam bucuros şi deşi nu mă pasiona galeria sau alte urale/ strigături, veneam acasă cu sufletul oarecum mai plin pentru că am asistat la un meci frumos (bucuria era mai mare atunci când formaţia preferată mai şi câştiga!). Dar cel mai mult îmi plăcea că după meci puteai să intri pe teren şi să resimţi mirosul încleştării celor două echipe!

Am avut şi „clipe de rătăcire”, atunci când dezgustat de „modul de abordare al jocului” echipei, deveneam suporter înflăcărat al altor echipe româneşti ca Steaua, Dinamo şi chiar Rapid… dar m-am întors de fiecare dată la „prima dragoste”: Oţelul!

Iar astăzi nu m-a dezamăgit!

Dar ceea ce vreau să spun prin aceste rânduri este altceva: mă bucur, desigur, că echipa mea a luat titlul în Liga I de fotbal, dar acest lucru mai semnifică „victoria bunului simţ”, aşa cum spunea şi preşedintele formaţiei dunărene, Marius Stan.

Pentru că deşi această societate e într-o permanentă prefacere şi răsturnare  valorilor, pentru că deşi se ridică atâtea voci tembele care să ne zică cum e mai bine în viaţă, pentru că deşi ni se oferă o mulţime de pseudo-modele, totuşi, mai există lecţii de admirat şi de urmat. Ca oameni raţionali şi plini de sentimente, nu trebuie să devenim pătimaşi în niciun lucru! Iar acest silogism l-a demonstrat din plin echipa de fotbal Oţelul Galaţi!

Nu cunosc pe oamenii care stau în spatele acestei echipe, dar o susţin şi mai mult pentru simplu şi „banalul” fapt că a răspuns cu bunăcuviinţă la toate demagogiile şi răutăţile „bine intenţionate” ale majorităţii hulitoare. Şi s-a văzut că se poate realiza şi performanţă cu tineri capabili, sârguincioşi, morali, fără „fiţe” sau „bănet”, ceea ce constituie un model pentru viaţă!

Şi mai mult decât atât, este demn de amintit şi de luat în seamă fair-play-ul de care au dat dovadă!

La urma urmei, tot sportiviceşte vorbind, forbalul trebuie să rămână doar un sport! Şi ca orice sport trebuie să fie benefic pentru minte, trup şi suflet! („Mens sana in corpore sano!” spuneau anticii)

Titlul câştigat pe un teren de fotbal, prin muncă fizică şi mentală, dar, mai ales, prin dăruire sufletească, este o dovadă că şi în viaţă şi în societatea de astăzi poţi, de asemenea, să învingi rautatea şi perfidia unora sau indiferenţa şi indolenţa altora prin puţinele calităţi şi prin micile şanse care ţi se dau!

Căci în fond, prin tot ceea ce facem, trebuie să devenim mai buni, mai sinceri, mai puternici, mai morali! Iar sportul (în special, fotbalul) ne învaţa asta!

De aceea mă bucur şi strig: „HAI OŢELUL!”, „HAI CAMPIONII!”


Tristeţile Mântuitorului. După Înviere

Pentru marea majoritate dintre noi, Învierea Domnului sau Sfintele Paşti ne împarte în două categorii: cei care am aşteptat sărbătoarea şi cei care dăm un nou motiv manifestărilor noastre puerile, cotidiene şi banale. Dar nimeni dintre noi nu cred că s-a gândit că, de fapt, Învierea ne aşteaptă pe noi!!!

De ce spun aceasta? Pentru că Praznicul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos din morţi nu este numai o sărbătoare, o celebrare a celei mai mari minuni săvârşite în toată istoria neamului omenesc (şi asta o spun doar pentru cei care pot conştientiza firesc acest lucru!!!), ci este, fără a încerca alte epitete, o realitate sinceră şi directă care se trăieşte an de an şi la care suntem chemaţi cu toţii să luăm parte – învierea din păcat, greutăţi şi/sau griji împreună cu Hristos.

De aceea, cred că există un semn de tristeţe printre cei care ne regăsim în noaptea sfântă a Paştilor şi vedem cum o mare parte dintre noi, se despart rapid de binecuvântarea Domnului, deşi cred cu tărie că primirea Luminii Sfinte e de ajuns pentru toată osteneala lor. Este trist apoi să vedem cum alţii pot motiva lipsa de la întâlnirea cu Mântuitorul cel înviat prin participarea asiduă la alte lucruri lumeşti, mai distractive.

Este trist iarăşi cum şi noi, după ce mai venim din ce în ce mai sporadic, în următoarele zile ale praznicului la biserică, ne întoarcem tiptil către deşertăciunile noastre zilnice, către suferinţa cotidiană a zgomotului şi a grijilor „vieţii”. Şi murmurăm obosiţi un „Hristos a înviat!”, doar din inerţie sau pentru că aşa „se cade”!

Dar este trist pentru că toate acestea ne aduc singuri dureri şi întristări, înstrăinându-ne unii de alţii, dar, mai ales, aduc tristeţe în ochii Mântuitorului nostru care ne-a răscumpărat şi înviat pe noi din tirania morţii şi a păcatului, şi care acum, la Sărbătoarea Sa, ne aştepta pe toţi – fiii Lui – să fim luminaţi în jurul prezenţei Sale mântuitoare.

Dar Dumnezeu e bun şi an de an încercăm să ne ridicăm pe scara virtuţilor din această grosolană trăire lumească, dar ne coborâm repede, când prima ispită ne apare în faţă!

Fără Înviere nu am fi nimic! De fapt nici nu suntem, dar Dumnezeu atât de mult ne-a iubit şi ne-a înnobilat prin jertfa Sa, încât şi acum, când aceste lucruri se repetă, ni se oferă constant, lumea tot nu înţelege sfânta chemare şi nu dă un răspuns sincer Creatorului şi Mântuitorului ei. Căci El este şi rămâne cu noi, deşi încercăm ades să nu-L simţim şi să nu-L vedem în viaţa noastră – „Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor!” (Matei 28, 20) aşa le-a spus Hrtistos ucenicilor Săi şi, prin ei, la toată lumea, împlinind astfel, promisiunea sfântă a unui Mântuitor.

Noi însă nu vrem să rămânem în dragostea Lui, în bucuria Lui, întru Învierea Lui, ridicându-ne din  noroiul patimilor noastre la curăţie şi încercând astfel şi pe alţii a lumina şi a aduce la comuniunea tainică a Trupului lui Hristos înviat.

Sfântul Serafim de Sarov spunea în fiecare zi din an: „Hristos a înviat!” pentru că simţea şi trăia continuu acea bucurie inexprimabilă şi mântuitoare a Învierii Domnului şi încerca astfel că fiecare om să se bucure şi să trăiască mărturisind adevărul Învierii.

Să facem şi noi aceasta: să înviem în fiecare zi, în fiecare clipă a vieţii noastre! Căci dacă Mântuitorul a înviat, nimic nu ne mai poate birui nici pe noi, fiii Săi: nici păcatul, nici durerea, nici tristeţea, nici blestemul, nici grijile, nici moartea! Pentru că El ne va întări totdeauna!

Altfel, suntem creştini doar numele şi călcăm în picioare darul sfânt, aşa precum odinioară, cei păgâni spuneau: „ce sublim este Creştinismul, dar ce indiferenţi sunt creştinii!” (M. Gandhi).