Archive for Aprilie, 2011

Lumină lină…

Anunțuri

HRISTOS A ÎNVIAT!

„Stăpâne, Doamne, Iisuse Hristoase, Înţelepciune începătoare de lumină a Tatălui Celui fără-de-început, Carele locuieşti întru lumina cea neapropiată, Carele ai poruncit luminii să strălucească dintru întuneric, Carele ai spus să fie lumină şi a fost lumină, Doamne, Dătătorule-de-lumină, Carele ne-ai scos din întunericul înşelăciunii şi ne-ai călăuzit la lumina minunată a cunoştinţei Tale, Carele ai umplut de lumină şi bucurie tot pământul prin venirea Ta în trup aici şi cele de dedesubt prin pogorârea Ta la iad, după care Tu ai vestit lumina tuturor neamurilor prin sfinţii Tăi apostoli, Ţie Îţi mulţumim că prin credinţa cea dreaptă ne-ai scos din întuneric la lumină şi ne-am făcut fii ai luminii prin Sfântul Botez şi am văzut slava Ta plină de har şi adevăr (Ioan 1, 14).

Dar, o, Dătătorule-de-lumină Doamne, Carele eşti lumina văzută de cei care au stat în întuneric; Stăpâne Doamne, Carele eşti Lumina cea adevărată, care luminezi pre tot omul care vine în lume (Ioan 1, 9), singura Lumină a lumii şi lumina vieţii oamenilor, de a Cărui slavă este plin tot universul, căci Tu ai venit ca lumină în lume prin pogorârea Ta în trup, deşi lumea a iubit întunericul mai mult decât lumina; Dătătorule-de-lumină, Doamne, ascultă-ne pre noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, care în acest ceas stăm lângă acest preasfânt şi de-lumină-purtător Mormânt şi ne primeşte pre noi care cinstim Patimile Tale curate, preasfântă răstignirea Ta, moartea Ta de bună voie şi punerea şi îngroparea trupului Tău cel fără de viaţă în acest preacinstit Mormânt al Tău, şi Învierea Ta cea de a treia zi pre care începem să o prăznuim cu bucurie, pomenind pogorârea Ta la iad prin care ca un Stăpân ai slobozit prin strălucirea Dumnezeirii Tale sufletele drepţilor ţinute acolo, umplând cele mai de jos de lumină.

De aceea prăznuind cu inimă plină de bucurie şi cu duhovnicească bucurie în această preabinecuvântată Sâmbătă, preamântuitoarele taine împlinite într-un mod dumnezeiesc, potrivit Ţie, pre pământ şi sub pământ, pomenind adevărata lumină lină (înveselitoare) şi de dorit, care a strălucit dumnezeieşte peste aceştia în cele mai de jos, şi într-un chip dumnezeiesc a strălucit din Mormânt, facem vădită Lumina care arată Teofania Ta, Cel care ai venit în lume pentru noi.

Căci aşa cum în această noapte mântuitoare şi strălucitoare toate se umplu de lumină, cerul şi pământul şi cele de dedesubt prin taina fericitoare a pogorârii Tale la iad şi învierea Ta cea de a treia zi din mormânt, cei ce primesc cu evlavie din această Lumină neîncetat aprinsă şi pururea strălucitoare o trec celor ce cred în Tine, Lumina cea adevărată, şi noi Te chemăm şi Te rugăm, Preasfinte Stăpâne, ca să arăţi acest dar de sfinţire plin de harul Tău dumnezeiesc prin harul preasfântului şi de-viaţă-purtătorului Tău Mormânt şi să binecuvântezi şi să sfinţeşti pre cei ce se ating de ea cu cucernicie, slobozindu-i de întunericul patimilor, şi să ne faci vrednici de preastrălucitoarele Tale sălaşuri unde străluceşte lumina cea neînserată a Dumnezeirii Tale.

Dă-le, Doamne, sănătate şi viaţă bună, umple casele lor de tot binele. Dătătorule-de-lumină, Stăpâne, ascultă-mă pre mine, păcătosul, în acest ceas şi dă-ne nouă şi lor să umblăm în Lumina Ta şi să locuim în ea cât timp vom avea lumina vieţii de faţă.

Fă, Doamne, ca lumina faptelor noastre bune să lumineze înaintea oamenilor, ca ei să Te slăvească pre Tine împreună cu Cel fără-de-început al Tău Părinte şi Duhul Tău cel Sfânt.

Căci Tu ne-ai aşezat lumină neamurilor, ca să luminăm pre cei ce umblă întru întuneric, dar, lucrând răul, am iubit întunericul mai mult decât lumina, căci oricine face răul urăşte lumina, după cuvântul Tău cel nemincinos.

De aceea păcătuind, ne poticnim zilnic pentru că umblăm în întuneric.

Dă-ne să vieţuim restul zilelor noastre cu ochii minţii luminaţi.

Dă-ne să umblăm ca fii ai luminii în lumina poruncilor Tale, albeşte veşmântul strălucitor al sfântului Botez pre care l-am înnegrit cu faptele noastre, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină.

Dă-ne să îmbrăcăm armele luminii ca să îndepărtăm pre stăpânul întunericului ce se preface în înger al luminii.

Doamne, aşa cum în această zi ai strălucit celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii, tot aşa străluceşte în inimile noastre lumina Ta neînserată, ca strălucind cu lumina aceasta şi arzând în credinţă, să Te slăvim pre Tine, singura Lumină lină a Luminii celei dătătoare-de-lumină în veci. Amin!”

Învierea ca spectacol?

Odată cu evoluţia lumii în care trăim la o sumă întreagă de nonvalori şi pseudo-caractere, încet-încet şi interiorul nostru s-a transformat, s-a adaptat mai bine zis la „noile cerinţe” ale lumii postmoderniste. Astfel, nu mai suntem atraşi de normalitate, ci suntem interesaţi din ce în ce mai mult de inedit, original, dar senzaţional, spectaculos. Nu mai suntem mişcaţi şi nu mai corelăm viaţa noastră după lucrurile care sunt fireşti şi care au fost demonstrate ca fiind aşa de către înaintaşi, ci ele au căpătat un fel de învechire, de patină a timpului, care nu ne mai foloseşte la nimic.

În fuga noastră cotidiană, căutăm cu ochii minţii surogate ale existenţei menite a ne reda vitalitatea fizică şi psihică şi vedem doar spectaculosul din orice, ceea ce este nemaivăzut, nemaiîntâlnit, extraordinar, de neegalat vreodată. Cu alte cuvinte căutăm senzaţionalul, dorim senzaţionalul, oferim senzaţionalul, trăim cu senzaţionalul!

Astfel, rutina noastră zilnică a căpătat noi valenţe, la fel de banale, în fond, odată cu raportarea noastră doar la lucrurile nemaivăzute cărora le acordăm o importanţă vitală.

Din păcate, acest lucru, al dorinţei de senzaţional se simte şi pe plan spiritual: am ajuns să trăim doar cu senzaţionalul izvorât din credinţă! Astfel, fără a asuma în viaţa noastră lăuntrică normele duhovniceşti, mergem la cea mai frumoasă sau mai mare biserică din oraş pentru că acolo slujeşte cel mai bun orator, mergem la cea mai cunoscută mănăstire din ţară, pentru că acolo se află cel mai mare duhovnici, ne lăudăm că ne-am spovedit la ei, ţinem post negru că „aşa e bine” în fiecare vineri, şi ne împingem versatil la sfintele moaşte sau la primirea agheasmei, avem geanta plină de iconiţe şi de cărţi de rugăciuni etc.

Astfel, pentru marea majoritate  a credincioşilor, Biserica şi viaţa duhovnicească nu mai este văzută ca o instituţie de normalitate, de restabilire a valorilor autentice, care se pot însuşi pe seama unei ordini fireşti a lucrurilor, ci ca un fenomen extraordinarieşit din sferele firescului şi care furnizează spectaculosul pe plan sufletesc.

Şi în noaptea Sfintelor Paşti, vedem mai abitir ca de obicei, că tot ceea ce „mişcă” (trezeşte) pe omul contemporan creştin ortodox este doar ritualul Sfintei Lumini, pe care nu îl înţelege şi pe care nu va căuta să-l înţeleagă şi să şi-l împroprieze vreodată, dar la care participă din dorinţa de a se hrăni cu spectaculosul din această zi în care a auzit că e „sfântă şi mare”.

E drept că ritualul şi slujbele Bisericii Ortodoxe sunt atât de frumoase, pline de simboluri, de analogii cu persoane şi întâmplări din istoria mântuirii, încât te pot impresiona, entuziasma enorm, însă nu numai aceasta este rolul lor: ele transmit fizic şi direct harul lui Dumnezeu pentru fiecare om care îl cere şi îl asumă.

Astfel şi Sărbătoarea Învierii Domnului: ea este nu numai o comemorare (o aducere aminte) al evenimentului deosebit de important petrecut în istoria umanităţii, ci este şi trăire, însuşire fidelă a umanităţii îndumnezeite a Mântuitorului. Practic, pentru cel se pregăteşte spiritual, Învierea este şansa de a ieşi, de a ne ridica prin harul dumnezeiesc, din orice eşec, dezamăgire, greşeală, păcat şi patimă oferite de lumea contemporană şi învierea psihicului, a raţiunii şi a simţirii la curăţia normală (oricât de banală ar părea ea) a omului.

Chiar dacă vorbim de spectaculos în actul Învierii Domnului, aceasta este cu mult mai mare (uriaşă) faţă de cât am putea-o înţelege sau conceptualiza-o noi. Ea pune în evidenţă faptul că prin lucrurile „mici”, nesemnificative, aparent banale, blamate şi considerate arhaice de către tumultul lumesc, ne putem ridica la starea de înviere.

Aşadar, ascultând şi împlinind poruncile „aşa-zise mici” ale Bisericii cu privire la viaţă, considerate, pe nedrept, îmbătrânite, neavenite, expirate, etc., mântuirea (învierea din „normalitatea” răului, a urâtului) va fi un lucru cu adevărat „spectaculos”!

E lung drumul spre Înviere!!!

De trece iarna bârfitoare
Şi nu sunt umbre de durere,
De-ţi va ieşi în cale-o floare –
E drum lung până la-nviere!

Când ai atâtea datorii
Şi visul, vamă, ţi se cere
Ai vrea să mori, să nu mai fii,
Dar lung e drumul spre-nviere!

Şi de-ar fi zilnic revoluţii
Să pună mâna pe putere,
Găsindu-se pe loc soluţii –
E lung drumul spre Înviere!

Dar tu rămâi ca o mirare,
Nealergând după himere,
Căci, cât în lume de se moare
E lung drumul spre Înviere!

Galaţi, 13 aprilie 2009

Moment metafizic (3)

Un alt cântec aducător de pace, de pe coloana sonoră a unui alt serial tv din anii 90: Fiica lui Mistral.

Pentru cine îşi mai aduce aminte, binecuvântare, pentru cei ce nu ştiu încă, împlinire!!!

Moment metafizic (2)

Cine îşi mai aduce aminte de un film serial pentru copii, fantastic, de legendă, dar cu o coloana sonoră atât de caldă şi de frumoasă?

E sublimă această melodie, încât v-o recomand tuturor ca moment de meditaţie solemnă!

Moment metafizic (1)

Vă mai aduceţi aminte de această superbă melodie? Sau, pentru cei care încă nu o ştiu, ce emoţii vă trezeşte această piesă?

Mie întotdeauna mi-a dat o stare de bine, de linişte, de relaxare, de pace, datorită şi vocii şi interpretării cu lejeritate a ei. Mă face să privesc orice lucru bun ca pe o posibilă speranţă!