Despre etimologia „Crăciunului”

„Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-ea zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”

(Sfânta Evanghelie după Luca, cap. II, v. 8-14)

Introducere

 

Potrivit manualului de Istorie a Bisericii Ortodoxe Române unul dintre argumentele cele mai puternice pentru dovedirea vechimii creştinismului la strămoşii noştri daco-romani este cel lingvistic.[1] După cum se ştie, numeroase cuvinte cu înţeles bisericesc din limba noastră sunt de origine latină. După părerile istoricilor, aceasta constituie o dovadă în plus asupra pătrunderii creştinismului la noi încă din vremea când Dacia era provincie romană, căci o serie de termeni legaţi de organizarea bisericească i-am împrumutat mai târziu de la slavi, în perioada convieţuirii cu ei.

Terminologia creştină de origine latină din limba noastră arată că aproape toate numirile de bază ale credinţei şi unele forme ale cultului creştin sunt create în secolele II-IV. Cercetând aceşti termeni, constatăm că o parte din ei au fost împrumutaţi din lumea romană păgână, dar au primit un conţinut nou, al credinţei creştine, iar alţii au fost creaţi anume pentru exprimarea noilor noţiuni de credinţă, având, de cele mai multe ori, nuanţe şi înţelesuri specifice creştinismului răsăritean.

Cuvântul crăciun face parte din prima categorie enunţată şi este foarte des folosit de cercetători pentru a dovedi vechimea creştinismului ortodox românesc. Argumentul filologic, prin analiza unor termeni, printre care cercetătorii menţionează, alături de cuvintele „martir, păgân” şi pe acela de crăciun, dovedeşte că, creştinarea în masă hotărâtoare a populaţiei romanizate din ţările dunărene şi balcanice, adică a poporului român, nu are nici un fundament.[2]

 

Tratare

Etimologia cuvântului crăciun este una dintre cele mai discutate din lingvistica romanică[3] şi nici până astăzi nu există un acord general. Cercetările din ultimul timp au ajuns la concluzia că doi termeni latini – calatio şi creatio – sunt îndreptăţiţi să explice originea cuvântului, atât după formă, fonetic, cât şi după înţeles.

Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, crăciun (la plural crăciunuri) este un substantiv de genul masculin care denumeşte „sărbătoarea creştină ce aminteşte de naşterea lui Cristos”.[4] De asemenea, precedat de adjectivul „moş” devine nume propriu – Moş Crăciun – „personaj legendar despre care copiii cred că aduce daruri pentru pomul de iarnă”.[5] Aceiaşi explicaţie o găsim şi în Dicţionarul limbii române moderne.[6] Ambele susţin că acest cuvânt provine din latinescul creatio, -onis care se traduce cu „naştere”.[7]

Într-un alt dicţionar, cel enciclopedic, cuvântul crăciun este prezentat astfel: „1) sărbătoare creştină a naşterii lui Iisus Hristos; se celebrează la 25 decembrie, iar după stil vechi, la 7 ianuarie. 2) Postul Crăciunului = unul din marile posturi de peste an care se ţine de la 15 noiembrie la 24 decembrie. 3) Pom de Crăciun = brad sau ramură mare de brad împodobită cu beteală, globuri, dulciuri, jucării şi lumânări în ajunul Crăciunului. 4) Moş Crăciun = personaj legendar, cu barbă mare albă, cu o mantie lungă roşie, care vine să împartă jucării şi dulciuri copiilor în noaptea de Crăciun”.[8]

Aşadar, observăm că acest cuvânt este pus în permanentă legătură cu naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. După Dicţionarul creştinismului, „data sau perioada anului la care s-a născut Hristos sunt necunoscute”[9], dar Micul dicţionar de cultură religioasă ne prezintă relatarea biblică[10] aşa după cum o avem şi în evanghelii[11], completând: „Naşterea Domnului sau Crăciunul, alături de Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii, simbolizând pacea şi iubirea între oameni.”[12] Cea mai detaliată explicare ne-o dă însă, Dicţionarul Enciclopedic de cunoştinţe religioase: „Crăciun – numele dat în popor marii sărbători a Naşterii Domnului (25 decembrie), sărbătoare creştină care, până în secolul al IV-lea, era serbată în Răsărit împreună cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Poporul român, care s-a născut creştin, a legat numele sărbătorii, desigur, şi de Sf. Scriptură unde Dumnezeu este numit şi „Cel vechi de zile” (Daniel 7, 13), reprezentat în iconografie ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, sub chipul unui bătrân cu barba albă, aşa cum este reprezentat şi Moş Crăciun – „vechi de zile” – locuţiune transferată în adjectivul „bătrân”. Crăciunul este probabil cea dintâi sărbătoare creştină dintre sărbătorile închinate Mântuitorului. Se serba în Apus, ca şi azi, la 25 decembrie, încă din secolul III, conform unei vechi tradiţii, după care, recensământul lui Cezar August a avut loc la 25 decembrie 754 Ab Urbe condita (de la întemeierea Romei), în timpul căruia s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca 2, 1). Era legată de Solstiţiul de Iarnă, când zilele încep să crească şi soarele răsare mai devreme. Mântuitorul Însuşi fusese numit de prooroci „Soarele Dreptăţii” (Maleahi 3, 20) şi „Răsăritul cel de sus”. Iisus S-a numit pe Sine „Lumină a lumii” (Ioan 9, 5). În ajunul acestei zile a fost instituit „post negru” (ajunare, post total), iar preoţii umblau, ca şi azi, cu icoana Naşterii pe la casele oamenilor (vestind Naşterea Domnului Hristos). Cu timpul s-a instituit şi postul Crăciunului, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor.

Dintre etimologiile propuse până astăzi pentru sărbătoarea Naşterii Domnului avem: Carnationem (Lexiconul Budan, 1825); Crastinum (variantă a lui B. P. Haşdeu); Creciun (Tudor Pamfile)[13]; Christi Jejunem (Hugo Schuchardt); Creationem (Aron Densuşianu); Calationem (Pericle Papahagi, însuşită şi de V. Pârvan şi Th. Capidan).[14]

Al. Rosetti ne arată că termenul crăciun nu este urmaş direct al termenului latin creatione, ci reproduce formula slavă meridională Krăcun[15] (sau Krăciun).[16] Populaţiile slave din provinciile dunărene, care convieţuiau cu populaţiile romanizate locale, au adaptat la maniera lor de a pronunţa, termenul latin creatione, partea de modificare fonetică proprie limbii române mărginindu-se la alterarea lui „a” slav neaccentuat în „ă”.[17] Crăciun apare în română, în bulgară (kracon), în ruteană (kracun, keracun şi krecun), în sârbo-croată (kracun şi kracunec),[18] ca nume de persoană şi de localităţi: Kracun şi Kracuniste, în slovacă (kracun), în ucraineană (kerecun), în rusă (karacun sau korocjun – după Cronica de la Novgorod, 1143) şi în maghiară (karacson şi karacsony) etc.[19] În limbile slave, ca şi în maghiară, cuvântul crăciun apare în vecinătatea limbii române, ceea ce presupune influenţa limbii române asupra acestor limbi. În limbile romanice apusene, termenii obişnuiţi pentru a denumi Crăciunul sunt derivaţi din lat. „Natalis” şi „calendas”; fr. „Noel”; it. „Natale”.

„Pe lângă aceşti termeni”, afirmă Al. Rosetti, „limba Bisericii a întrebuinţat şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, de „faire naitre du neant”. Creaţia, cu sensul de dies creationis Christi, are pandant în termenul neogrecesc „Ta Hristugena (τά χριστούγεννα)”[20] – „la native de Jesus Christ”.[21]

Din punct de vedere teologic, afirmaţia lui Rosetti nu poate fi admisă, fiindcă în Simbolul de credinţă al Sinodului I Ecumenic din 325, care reprezintă învăţătura de bază a Bisericii creştine, în articolul 2 se afirmă clar despre Iisus Hristos: „născut, nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut” (s-au creat). Deci, nu se poate confunda „născut” cu „făcut” sau „creat”. Limba Bisericii nu a întrebuinţat niciodată şi pe creatio, pornindu-se de la sensul lui creare, „de faire naitre de neant”.[22]

Al. Graur afirmă că, latinul calatio, care înseamnă „chemare” şi anume chemarea pe care o lansau preoţii la zi întâi a fiecărei luni, de unde şi numele de „Kalendae”, care se dădea primelor zile ale lunii (cu derivatul „cărindar”), „ne-am apropiat destul de mult din punctul de vedere al formei, căci rezultatul pe care îl aşteptam în româneşte era cărăciune. Dar de data acesta ne poticnim la înţeles: Crăciunul nu e la zi întâi şi nu presupune nici o chemare. De altfel, nu se vede de ce creştinii ar fi adoptat un  termen folosit de preoţii politeişti. Etimologia justă, după părerea mea, ne-o furnizează latinul creatio, adică creare, în sens de naştere”.[23] Dar, părerea sa este greşită, din necunoştinţă de cauză a lucrurilor discutate teologic.

Cuvântul crăciun derivă din calatio (acuz. calationem) care era o sărbătoare romană la începutul anului, când se anunţau în templu sărbătorile de peste an. Datorită faptului că în primele veacuri creştine, Naşterea Domnului se prăznuia odată cu Boboteaza, la 6 ianuarie, sărbătoarea creştină s-a suprapus peste cea romană, dar a împrumutat scopul ei – atunci se anunţau data Paştilor din anul respectiv, precum şi alte sărbători mişcătoare de peste an. De aceea, i s-a dat numele vechii sărbători romane păgâne – calatio.[24]

O dată cu generalizarea sărbătorii Naşterii Domnului la 25 decembrie în tot Imperiul Roman, în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi în secolul al V-lea, prima mare sărbătoare bisericească a anului se muta de la 6 ianuarie la 25 decembrie, luând cu ea şi atributele de An Nou, Crăciunul fiind socotit în popor drept An Nou până astăzi, având unele caractere ce amintesc „în chipul cel mai evident de Kalendae Januariae”.[25]

După hotărârea Sinodului I Ecumenic (325), episcopul cetăţii Alexandriei, unde se afla forul astronomic, era îndatorat să anunţe tuturor episcopilor din Imperiul Roman, data sărbătoririi Paştilor, care trebuia să aibă loc în prima duminică după echinocţiul de primăvară, după lună plină şi să nu coincidă cu Paştele evreiesc. Sărbătoarea creştină a Paştilor fiind legată de fazele lunii pline, după echinocţiul de primăvară, era cu dată schimbătoare şi ea trebuia anunţată tuturor creştinilor la începutul anului, fiindcă de data Paştilor erau legate sărbătorile bisericeşti cu dată schimbătoare, ca de pildă: Floriile, Înălţarea, Pogorârea Sfântului Duh, precum şi „lăsata secului” (lat. siccus) – de carne (lat. carniliga) – cârnilegi – şi „de brânză” (lat. caseum liga) – câşlegi şi începutul „păresimilor” (lat. quadragesima quaresima), „postul Paştilor”. Acest cărindar (lat. calendarius), creştinii trebuiau să-l cunoască, pentru a-l pune în aplicare în viaţa lor religioasă şi îl cunoşteau numai de la preoţii lor, care îl făceau cunoscut în biserici, la începutul anului, la marea sărbătoare creştină, la 25 decembrie, Naşterea Domnului, când aveau loc şi sărbătorile de iarnă ale solstiţiului şi când creştinii erau vestiţi şi chemaţi la biserici în mod sărbătoresc prin cărinde – corinde, de corindători (contaminare slavă: colindă şi colindători, ca şi calendar) la prima mare sărbătoare creştină, prima mare calatio (= chemare) din an şi care justifica etimologia discutatului cuvânt românesc popular din lat. calatio, -onem.[26]

În lumina realităţilor istorico – eclesiastice din secolele IV-V din România Orientală, etimologia cuvântului crăciun se justifică şi după înţeles şi după formă, fonetic, din lat. calatio, – onem > cărăciune, prin contracţie Crăciun (dr. Crăciun, ar. Cârciun – crâciun, gl. Cărciun), cu rotacizarea lui „l” intervocalic şi cu „c”– provenit din „t + i + o”, „u”, ca în „tăciune” din lat. „titionem”, „fecior” din lat. „fetiolus” şi „picior” din lat. „petiolus”.[27]

Făcând o recapitulare a celor de până acum, putem spune că, în limba română, cuvântul crăciun are următoarele accepţiuni:

–         Sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos (25 decembrie)

–         Figură mitică închipuită ca un om bătrân, cu barbă mare şi albă, care aduce daruri copiilor – Moş Crăciun

–         Icoana mobilă a Naşterii Domnului cu care preoţii, sau în unele zone ale ţării, dascălii (cântăreţii bisericeşti), umblă pe al casele oamenilor[28].

Deşi aparent asistăm la o restrângere a sensului, prin denumirea doar a unui obiect de ritual (în cazul nostru icoana), cu acelaşi cuvânt cu care se numeşte întregul (sărbătoarea), trebuie să remarcăm simbolica deosebită ce este dezvăluită de această icoană. Putem considera că restrângerea petrecută pe plan lingvistic este însoţită de o remarcabilă acumulare în plan simbolic, ce compensează cu prisosinţă fenomenul de îngustare semantică.[29] Cu alte cuvinte, valoarea pe care o dă creştinul venirii preotului în casa sa cu icoana Naşterii Mântuitorului este egală cu cea a cinstirii în biserică.

–         Luna a XII-a din calendar – Decembrie[30]

Fiind un substantiv cu o mare simbolistică, a suferit o serie de impresionante evoluţii semantice, concretizate, pe de o parte în extensii ale sensului (trecerea de la sensul de „sărbătoare” la acela de „lună calendaristică” în care are loc sărbătoarea respectivă). Deşi acest sens este ieşit din uz, el rămâne o mărturie a semnificaţiei deosebite pe care poporul român o acordă praznicului Crăciunului. Acelaşi sens l-ar putea avea şi formarea numărului de plural – crăciunuri.[31]

–         Colacul pe care îl fac femeile de Crăciun, păstrat până primăvara când, după ce tămâiază boii şi plugul, se pune înaintea pornitului la arat şi apoi e mâncat la ogor de plugari[32]

–         Sărbătoarea Tăierii împrejur a Mântuitorului (sau Anul Nou civil)[33] – 1 ianuarie – care, în popor, a fost denumită Crăciunul mic, după praznicul Naşterii Domnului, care este considerat „sărbătoarea prin excelenţă” şi cu care stă în relaţie directă.[34]

Sărbătoarea se mai numeşte şi „a doua naştere”, pentru că Iisus Hristos S-a supus legii mozaice a circumciziunii, spre a arăta că S-a născut cu trup adevărat.[35]

Cuvânt cu o mare vechime şi încărcătură spirituală, crăciun a oferit limbii române numeroase reflexe terminologice. Amintim, în acest sens, antroponimele şi toponimele.

Mai întâi, ca antroponim: Numele proprii Crăciun sau Crăciuna, provenite prin conversiune din substantivul ce denumeşte sărbătoarea creştină, este atestat în limba română, de la 1492.[36] Deşi foarte rare, ele poate fi considerate ca o creaţie a onomasticii româneşti.[37] sau reflexii onomastice ale cuvântului analizat: Creciun, Crăciunaş, Crăciunel, Crăciuneasa, Crăciunoiu, Crăciuneanu, Crăciunescu, Crăciunete, Crăciunică[38].

Toponimia românească a reţinut, la rândul ei, denumiri de vechi localităţi cum sunt: Crăciuna din judeţul Vrancea[39] (cetate construită înainte de 1471 de domnul Ţării Româneşti – Radu cel Frumos, localizată de unii istorici pe înălţimea Măgura Odobeştilor. Cucerită în martie 1482 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare a făcut parte apoi din sistemul defensiv al Moldovei)[40]; Crăciunelu de Jos din judeţul Alba, pe Târnava (comună cu 4388 de locuitori)[41]; Crăciuneşti din judeţul Mureş (comună cu 4938 de locuitori)[42]; Crăciuneni; Crăciuneşti; Crăciunei.[43] Acestea conferă indirect vechimea numelui propriu Crăciun, ştiut fiind că multe denumiri de aşezări rurale  şi-au primit numele, de la antroponimul ce-l desemna pe întemeietorul satului, în acest caz, fiind vorba de purtători ai numelui Crăciun.[44]

De o deosebită semnificaţie este fenomenul de transfer ce a avut loc între terminologia religioasă şi cea mitofolclorică, fenomen concretizat în apariţia numelui unui personaj mitic – Moş Crăciun. Acest personaj reprezintă, de fapt, o personificare a sărbătorii creştine. Deşi aparţine perimetrului mitologiei populare, el are însuşiri care ţin de sacralitatea de tip creştin, aşa după cum ne vorbesc următoarele texte populare: „Sus în dalbe mănăstiri/ Şede Bunul Dumnezeu/ Lângă Bunul Dumnezeu/ Şede Maica Precista/ Lângă Maica Precista/ Şede bătrânul Crăciun (…)”[45]; „Bătrânul Crăciun a înţeles că la casa lui s-a născut Fiul lui Dumnezeu”[46]; „Moş Crăciun era stăpânul păstorilor şi staulului unde s-a născut Mântuitorul”[47].

După cum se poate observa, personajul mitic Moş Crăciun reflectă o serie întreagă de elemente ce ţin de spaţiul religios, surprinzând prin apariţia sa alături de Dumnezeu şi Maica Domnului[48].

În idiomatica românească se remarcă o serie de expresii sintagme sau proverbe care provin din simbolistica cuvântului crăciun:

–         „Când vine preotul cu Crăciunul, trebuie neapărat ca să şază pe pat!” (Umblarea preotului cu icoana praznicului)

–         „Moşii de Crăciun” (pomana pe care o fac gospodinele pentru sufletele celor răposaţi)[49]

–         „Buşteanul Crăciunului” (În noaptea de Crăciun nu trebuie ca să se stingă focul în vatră; de aceea, se pune un buştean, care capătă această denumire)[50]

–         „La Crăciun se joacă cozonacul”

–         „Crăciunul sătul şi Paştele fudul”

–         „Cine umblă la Crăciun în cămaşă, la Paşti umblă în cojoc!”[51]

Observăm, mai ales în ultimele două sintagme, că acest cuvânt – crăciun este pus în legătură cu un alt termen religios – „paşte”, pentru a sublinia mai bine importanţa celor două mai mari sărbători în viaţa creştinului.

Autorii Dicţionarului Academiei Române consideră că substantivul românesc este prezent în forma de plural (crăciunuri sau crăciuni) doar în construcţiile lingvistice periferice (injurii, blesteme etc.). Dar, forma de plural este funcţională şi pe teren popular. Un exemplu în acest sens este: „Frumoase Crăciunuri erau odată!” (loc. Maltezi, judeţul Ialomiţa).[52]

 

Concluzii

După cum susţine marele istoric român, P. P. Panaitescu, „o observaţie importantă despre terminologia creştină românească este aceea că limba română are termeni latini creştini deosebiţi de cei respectivi ai limbilor romanice apusene. Numele Crăciunului la apuseni derivă din dies natalis, ziua naşterii. La români, Crăciunul este un cuvânt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii; aminteşte de chemarea credincioşilor la sărbătoarea de iarnă, sărbătoare din dies serbatoria, adică apelul la apărarea zeului.”[53] Într-un alt cuvânt, completează: „Creştinismul nostru păstrează forme latine, dar mai ales arhaice, cum e cazul cu Crăciun, biserică, sărbătoare etc., datând din veacurile IV-V. Aceste cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia lui Traian, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii care se numesc Illyricum, înglobând şi Dacia nord-dunăreană.”[54]

Concluzionând cele spuse mai sus, putem afirma că acest cuvânt crăciun „deţine o bogată paletă de sensuri, dovedindu-se una dintre slovele «cheie» în înţelegerea specificului spiritualităţii româneşti.”[55]

Într-un studiu dedicat vechimii şi spiritualităţii termenilor creştini români, pr. prof. Dumitru Stăniloae menţiona următoarele: „Universul e umanizat prin limba noastră într-un mod deosebit de accentuat, ba nu numai umanizat în general, ci şi personalizat, căci fiecare persoană îl trăieşte şi îl exprimă pe măsura sentimentelor sale proprii determinate de o mare complexitate a relaţiilor interpersonale, trăite şi ele cu aceeaşi mare capacitate pentru nuanţe.”[56]

Credem că această remarcă este valabilă şi întru totul potrivită şi pentru cuvântul nostru analizat – crăciun.


[1] Preot profesor dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 15

[2] Prof. prot. Ştefan Lupşa, Creştinismul românesc a fost de la început ortodox, în revista „Studii Teologice”, Nr. 9-10, 1949, p. 822

[3] Pr. prof. Ion Ionescu, Teze eronate din cultura şi limba Bisericii Ortodoxa Române, în revista „Studii Teologice”, 1993, Nr. 5-6, p. 69-76

[4] ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 206

[5] Idem

[6] ***, Dicţionarul limbii române moderne, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1958, p. 195

[7] ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 206

[8] ***, Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 474

[9] Geoffrey Parrinder, Dicţionarul creştinismului, Editura Lucman, Bucureşti, 1998, p. 93

[10] Radu Ciobanu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Editura Emia, Deva, 2003, pp. 121- 122

[11] ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 1165

[12]Radu Ciobanu, Op. cit., p. 122

[13] ***, Dicţionarul Academiei, tom I, partea a doua, pp. 866-867

[14] Theodor Capidan, Limbă şi cultură, Bucureşti, 1943, pp. 108-111

[15] Al. Rosetti, Influenţa limbilor slave meridionale asupra limbii române, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1954, p. 25

[16] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Dicţionar Enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezană, Caransebeş, 2001, p.115

[17] Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, pp. 555-560

[18] Pr. prof. Ion Ionescu, Crăciun, în revista „Credinţa ortodoxă”, 2003, Nr. 12 (82), p. 8

[19] v. Dicţionarul Academiei, tom I, partea a doua, p. 866

[20] Pr. Prof. Dr. Ene Branişte şi Prof. Ecaterina Branişte, Op. cit., p.115

[21] Al Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1986, p.557

[22] Pr. prof. Ion Ionescu, Crăciun, în revista „Credinţa ortodoxă”, 2003, Nr. 12 (82), p. 8

[23] Al. Graur, Puţină gramatică, Bucureşti, 1988, p. 206

[24] Mircea Păcurariu, Op. cit., pp. 20-21

[25] Petru Caraman, Substratul mitologic al sărbătorilor de iarnă la români şi slavi, Iaşi, 1931, p. 41

[26] Pr. prof. Ion Ionescu, Crăciun, în revista „Credinţa ortodoxă”, Nr. 12 (82), 2003, p. 8

[27] Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Pagini de cultură veche creştină, românească, Editura Cuget românesc, Bârda, 2003, pp. 29-34

[28] Lector Valeriu Bălteanu, Cuvânt şi simbol: Crăciun, în revista „Călăuză Ortodoxă”, Nr. 110, decembrie 1997, p. 19

[29] Idem

[30] v. Dicţionarul Academiei, tom I, partea a doua, p. 866-867

[31] ***, Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1975, p. 206

[32] Lector Valeriu Bălteanu, Art. cit., p. 19

[33] Petru Caraman, Op. cit., p. 41

[34] Preot Victor Aga, Simbolica Biblică şi Creştină – Dicţionar Enciclopedic, Editura Învierea, Timişoara, 2005, p. 99

[35] ***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 1165

[36] v. Ch. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, p. 94

[37] Tatiana Petrache, Dicţionar Enciclopedic al numelor de botez, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 36

[38] Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 156

[39] Vasile Drăguţ, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 145

[40] ***, Dicţionar Enciclopedic, p. 474

[41] Idem

[42] Idem

[43] Ch. Ionescu, Op. cit., p. 94

[44] Lector Valeriu Bălteanu, Art. cit., p. 19

[45] N. Desuşianu, Dacia preistorică, Socec, 1913, p. 109

[46] apud. Dicţionarul Academiei, tom I, partea a doua, p. 866

[47] Idem

[48] Marcel Olinescu, Mitologie românească, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 2004, pp. 132-135

[49] Lector Valeriu Bălteanu, Art. cit., p. 19

[50] A. Fochi, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Minerva, Bucureşti, 1976, p. 36

[51] v. Ştefan Dumistrăcel, Expresii româneşti, Editura Institutului European, Iaşi, 1997, p. 84

[52] Lector Valeriu Bălteanu, Art. cit., p. 19

[53] P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 103

[54] Idem, p. 104

[55] Lector Valeriu Bălteanu, Art. cit., p. 19

[56] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini români în solidaritate cu ale limbii române în general, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, Nr. 3-4, martie – aprilie 1979, p. 589

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: