Căldură…

Afară e cald de poţi să topeşti

Gheţari de oţel şi aştri cereşti;

E cald ca şi cum o gigantică lavă

Pârjoleşte-i, în cale, natura întreagă.

Copiii, bătrânii suspină prelung

Şi brusc, de uscare, copacii se frâng

Cum oameni, pe stradă, cad din loc în loc,

Şi-o mână enormă parcă-i pune pe foc…

E-atâta căldură că apa pe creste

Se fierbe mocnit şi ne opăreşte

Cu ploaia ce cade atât de inert

Peste inima noastră prefăcută-n deşert.

În focul ce arde grozav între noi

Sunt minţi ce se coc precum un puroi,

Că-n starea lividă de grea toropeală

Moartea ne pare-o zeiţă polară.

Şi-n tabloul acesta cu iz de infern

Se mai văd animale ce, palide, gem,

Iar noi, de pe turla febrilei zări,

Nu mai părem oameni, ci doar lumânări.

Anunțuri

1 comentariu »

  1. Gabita ta Said:

    Frumoasa poezie ce exprima realitatea!Bravo!:)


{ RSS feed for comments on this post} · { TrackBack URI }

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: