Blogul lui Adrian Portase

Dragii mei,

Evanghelia din duminica de astăzi ne spune că la Domnul Hristos a venit un om oarecare, cu un copil al său, care era cuprins de diavol, mai cu seamă în timp de Lună plină. Sfântul Evanghelist Marcu spune şi cum se întâmpla aceasta: Când îl apuca diavolul, îl trântea pe jos şi făcea spume, striga tare, ţipa, urla, se bătea cu capul de pietre şi avea faţa cu totul schimbată şi cu totul înfricoşată.

Şi astăzi o mulţime de bolnavi de felul acesta, ce se zic epileptici se îmbolnăvesc tot când afară e lună plină. Dar această boală nu are nicio legătură cu starea Lunii ci, aşa după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „diavolii, vrând să hulească zidirea lui Dumnezeu, pândeau această venire a lunii pline, ca să muncească tocmai atunci pe cei daţi în stăpânirea lor de Dumnezeu. Aceasta pentru ca oamenii să hulească pe Dumnezeu, dând vina pe lună. Adică să zică: «Iată, luna e pricină că eu sunt bolnav de epilepsie, luna e de vină că eu sunt îndrăcit!». Şi aşa, să hulească pe Ziditorul şi zidirea cea preabună şi preacurată a lui Dumnezeu. Că a zis Dumnezeu, la zidirea cea dintâi, că erau toate cele făcute de El bune foarte” (Facerea 1, 31).

Mai sunt şi azi oameni care dau vina pe lună şi pe zodii. Ei zic: „Eu n-aş fi făcut aşa de mult rău dacă aş fi fost născut într-o zodie bună!”. Sau: „E zodia mea, m-am născut în zodia Racului, deci trebuie să merg înapoi ca racul!”. Iar altul: „M-am născut în zodia Taurului şi trebuie să fiu bătăuş!”. În sfârşit, altul: „Eu m-am născut în zodia Scorpionului şi trebuie să fiu viclean ca ea şi să înţep pe alţii cu cuvântul!”. Sau alţii: „Eu m-am născut în martie, sau în zodia Peştelui sau a Vărsătorului, sau a Cumpenei; de aceea sunt eu nehotărât!”.

- Împotriva acestora le vorbeşte Dumnezeiescul Vasile cel Mare, în Cuvântul din Hexaimeron: „Omule nebun, ce legătură poate să aibă zodia de pe cer cu naşterea ta pe pământ?!”. Niciodată nu are legătură steaua de pe cer cu naşterea ta! Suntem răi din cauza răutăţii noastre, din cauza voinţei noastre. Am dat voinţa noastră în mâna Satanei, ne-am făcut răi de bunăvoie, nu de silă. Nu ne-a silit nici Luna la rău, nici zodiile, nici constelaţiile cerului, ci răutatea noastră şi voia noastră proprie, iar aceasta munca veşnică ne-o aduce.

- Văzând Sfinţii Apostoli că minunea aceasta s-a făcut aşa de uşor de către Iisus Hristos şi de ei nu s-a putut face, L-au luat pe El deoparte şi L-au întrebat: „Doamne, de ce n-am putut şi noi să scoatem dracul acesta?”. Au vrut să afle de la Iisus Hristos pentru care pricină, pentru care păcat sau neputinţă a lor nu l-au putut vindeca.

- Domnul Iisus Hristos le-a spus: „Iată pentru care pricină: pentru necredinţa voastră n-aţi putut să-l vindecaţi!”. I-a mustrat pe ucenici pentru că a văzut la ei puţină îndoială, puţină necredinţă şi această puţină necredinţă a lor a numit-o Mântuitorul necredinţă. Şi apoi, le-a împărtăşit un lucru mare: „Amin zic vouă, că de aţi avea credinţă numai cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: ridică-te de aicea şi du-te dincolo, şi de veţi fi credincioşi, va fi vouă aşa, după credinţa voastră.!”

Dar noi, păcătoşii, câtă credinţă avem? Dacă pe Apostoli i-a mustrat Hristos, cât de mult ne va fi certat pe noi, cei ce avem atât de puţină credinţă? De aceea nu se împlinesc cererile noastre prea repede, pentru că suntem prea puţin credincioşi!

Iubiţilor,

Chiar şi în timpul nostru sunt unii oameni posedaţi de duhuri rele, oameni care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Prin urmare, este nevoie ca părinţii acestora sau cei din jurul lor să fie credincioşi şi rugători, milostivi şi solidari. În acest sens, fericit este omul care are părinţi, fraţi şi prieteni credincioşi şi rugători. Aceştia se vor ruga pentru el în ziua necazului său, când, bolnav fiind, nu mai poate să se roage suficient pentru sine însuşi.

Să învăţăm de la Domnul Hristos valoarea credinţei în viaţa noastră, care ne poate deschide atât de uşor uşile raiului!

Să ne rugăm, aşadar, Mântuitorului Iisus Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, să ne dăruiască credinţă puternică, rugăciune stăruitoare şi iubire milostivă, pentru a alina suferinţa celor bolnavi, spre slava lui Dumnezeu şi bucuria acestora. Amin!

Şi în această duminică, pericopa evanghelică ne pune înainte o nouă pildă despre credinţă: În Sfânta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pâini şi doi peşti.

Această nouă minune a Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu i-a făcut însă pe cei prezenţi să înţeleagă dumnezeirea Mântuitorului ci, asemenea oamenilor de astăzi, prea întristaţi şi prea ocupaţi cu grijile lumeşti, s-au minunat pe moment, căci inimile lor nu erau pline de credinţă şi de învăţătura cea adevărată.

Ca şi în alte cazuri ale minunilor Mântuitorului, nu trebuie să vedem în această minune doar o rezolvare de moment a unei situaţii oarecare. Domnul Hristos nu se simţea ruşinat pentru flămânzirea oamenilor şi, atunci, a apelat disperat la o soluţie salvatoare. Ci, minunea săvârşită de Domnul Iisus Hristos înmulţind pâinile pentru cei credincioşi are sens euharistic, anticipând, astfel, Sfânta Taină a Euharistiei. Să ne amintim, astfel, că la Cina cea de Taină, Mântuitorul a făcut aceleaşi gesturi liturgice: a luat pâinea, a mulţumit, a binecuvântat, a frânt-o şi a dat-o apoi ucenicilor…

Dar oamenii acelor timpuri nu au înţeles minunea Domnului Hristos şi, asemenea celor de astăzi, fascinaţi doar de senzaţionalul faptei, au dorit ca să îl facă rege pe Mântuitorul. Căci, probabil se gândeau, că Acesta va putea face tot ceea ce ei Îi vor cere!?!

Vedem, aşadar, în aceşti oameni gândirea pervertită, înclinată spre păcat, spre plăcere, care nu mai poate deosebi un lucru minunat săvârşit de Dumnezeu de un lucru magic, nefolositor. Pentru ei, deşi Îl urmau pe Domnul IisuS Hristos şi cuvintele Lui îi fascinau, Acesta nu reprezenta decat un gen de spectacol, un „show” cum am zice azi, în care se realizau lucruri nemaivazute. Miraţi şi minunaţi de faptele întâmplate, aceştia doresc să îl facă rege, adică un conducator pământesc al lor, pe Mântuitorul Iisus Hristos tocmai pentru, paradoxal, a-L elimina definitiv pe Dumnezeu din viaţa lor.

Iată un nou gen de necredinţă pe care ni-l înfăţişeaza Biserica în pericopa evanghelică de azi şi la care trebuie să luam aminte!

Dar El nu venise pentru a fi împărat lumesc. De aceea, Domnul Hristos se retrage în munte, pentru rugăciune, singur şi întristat că cei de faţă, inclusiv ucenicii Săi, au rămas doar la înţelesul material al minunii. Cu mâhnire, El le va spune a doua zi: „Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-ati săturat!…“ (Ioan 6, 26). Aşa se explică faptul că Iisus rosteşte de îndată o cuvântare amplă, numita de exegeţi „Iisus Hristos – Pâinea Vieţii“, în care spune, la un moment dat: „Eu sunt Pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va fi viu în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da lumii este Trupul Meu… Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne întru Mine şi Eu întru el!…“ (Ioan 6, 51, 56).

Dar, la auzul acestor cuvinte atât de „tari“ mulţi L-au părăsit… Căci, ce vor fi crezut bieţii oameni, obişnuiţi să gândească doar fizic, material: „Cum adică, să fim mâncători de carne de om, precum canibalii?!“.   Mai târziu, însă, ucenicii vor înţelege că este vorba de Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Domnului, pentru care se folosesc ca elemente materiale pâinea şi vinul, ce se sfinţesc la Sfânta Liturghie, instituită de Domnul Iisus Hristos la Cina cea de Taină.

Să luăm aminte!

- Sărbătoarea Schimbării la Faţă reprezintă ultima sărbătoare împărătească închinată Fiului lui Dumnezeu a anului bisericesc.

- Acest Praznic ar putea data chiar de la începutul sec. al IV-lea, când Sfânta Împărăteasă Elena a zidit o biserică pe Muntele Tabor.

- Există o legătură cu praznicul Înălţării Sfintei Cruci, care urmează la patruzeci de zile după Schimbarea la Faţă. De aceea, începând cu ziua de 6 august, la slujba Utreniei se cântă Catavasiile Crucii.

- Deşi este prăznuită în miez de vară, Schimbarea la Faţă a Domnului s-a întâmplat cu puţin timp înainte de Patima şi Învierea Sa.

- În Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca, relatarea Schimbării la Faţă ocupă un loc central. Hristos le vesteşte ucenicilor apropierea pătimirii şi morţii Sale, iar prin transfigurarea de pe Tabor, le întăreşte credinţa că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.

- Glasul Tatălui, în prezenţa celor doi mari profeţi ai Vechiului Testament, arată că toate profeţiile se împlinesc în Hristos.

- Prezenţa celor trei ucenici devine o prefigurare a Bisericii, după cuvântul Domnului, că „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor“ (Matei 18, 20).

- Pe Muntele Tabor Mântuitorul este înconjurat doar de doi dintre profeţii Vechiului Testament. Aceasta, pentru că ei s-au bucurat de mari descoperiri, unul pe Muntele Sinai, primind Tablele Legii, celălalt pe muntele Carmel; Moise ţine tablele Legii în mână, iar profetul Ilie este reprezentat ca un bătrân cu părul lung. Dacă Moise a fost cunoscut drept chip al blândeţii, „căci era mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“ (Numeri 12, 3), Ilie rămâne proorocul plin de zel pentru adevărata închinare adusă Domnului.

- Amândoi – tâlcuiesc Sfinţii Părinţi – închipuiesc Pronia şi Judecata lui Dumnezeu sau cele două firi ale Mântuitorului.

- Evangheliştii ne spun că Hristos vorbea cu Moise şi cu Ilie despre moartea Sa, care avea să se întâmple în Ierusalim.

- Încă din Vechiul Testament, muntele apare ca loc al revelaţiei, al rugăciunii şi al contemplaţiei. Astfel, când cobora de pe înălţimile Sinaiului, Moise vorbea poporului, iar fiii lui Israel vedeau că faţa lui străluceşte.

- Schimbarea la Faţă anticipează şi Parusia, cea de-a doua venire a Domnului. Nu întâmplător, praznicul împărătesc al Schimbării la Faţă încheie anul bisericesc, întărind astfel sensul eshatologic al cultului ortodox.

- Vederea luminii lui Hristos şi calea sfinţeniei sunt ţinta oricărui suflet iubitor de Dumnezeu.

- Acest lucru se poate realiza numai prin viaţă curată, prin credinţă şi prin rugăciune stăruitoare, neîncetată.

- Mântuitorul Însuţi ne-a arătat aceasta prin Schimbarea Sa la Faţă în Muntele Taborului, sărbătoare pe care o prăznuim astăzi.

- Participând la slava lui Dumnezeu, omul se transfigurează, strălucind şi el.

- Vedem lucrul acesta pe chipul ucenicilor care, primind razele care vin de la Hristos, participă la slava Lui, „după puterea lor“.

- Cele mai vechi reprezentări ale Schimbării la Faţă redau bucuria, pacea şi uimirea ucenicilor.

Iubiţii mei,

Cât a lucrat în lume ca om şi Dumnezeu, de nimic nu s-a bucurat mai mult Mântuitorul Iisus Hristos decât de omul care crede şi îşi mărturiseşte prin fapte credinţa, şi invers, de nimic nu s-a întristat mai mult decât de necredinţa unora. Ba, mai mult, în anumite cetăţi, după cum ne spune Evanghelia, Iisus nu a putut face nici-o minune din cauza lipsei de credinţă a oamenilor. De aici reiese că, deşi este atotputernic, împotriva voinţei şi a necredinţei omului nici Dumnezeu, parcă, nu poate face nimic.

Şi totuşi, pe cei necredincioşi, Iisus nu-i condamna, nu-i demoniza, cum, din nefericire, mai obişnuim noi să facem cu semenii noştri, îndeosebi atunci când comportamentul ori ideile lor nu corespund concepţiilor noastre. Iar astăzi, Sfânta Evanghelie ne prezintă două dintre minunile săvârşite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut în ţinutul Capernaumului, pentru a vedea cât de importantă este credinţa curată, dar şi mărturisirea ei.

 Dragilor,

Pe când se afla în cetatea Capernaumului, din regiunea Galileia, în drumul Mântuitorului Iisus Hristos au apărut doi orbi care strigau: „Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!”. Pentru regii şi conducătorii politici, în general, la evrei, regele David (1010-970 î.H.) era demn de urmat şi de aceea a rămas un model ideal de rege. Majoritatea profeţilor biblici anunţaseră că Mesia va fi descendent din casa lui David, iar în acest caz este limpede că orbii, împreună cu tot poporul, îl mărturisesc pe Iisus ca Mesia.

Întâlnirea lui Iisus cu cei doi orbi nu a fost deloc întâmplătoare cum, de altfel, nimic nu este întâmplător pe pământ. Una dintre misiunile Domnului, pe care El Însuşi o anunţase era să binevestească săracilor, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască celor robiţi eliberare, să deschidă ochii celor orbi, după cum se proorocise prin profeţi. Dar, înainte de a-i vindeca, Domnul Hristos le cercetează credinţa, întrebându-i: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”. Răspunzând afirmativ, ceea ce arăta încrederea lor în marea putere a Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos îi vindecă, zicându-le: „Dupp credinta voastră, fie vouă!” Şi îndată s-au deschis ochii lor.

Pentru a întări şi mai mult inimile celor ce văzuseră minunea şi pentru a nu fi loc de îndoială, Mântuitorul Iisus Hristos mai vindecă şi un om mut, bolnav din cauza demonului care îl chinuia. „Şi fiind scos demonul, mutul a grăit.”

Fariseii şi cărturarii evrei fiind împietriţi la inimă, aşa cum fusese şi Faraon când Moise a făcut atâtea minuni de netăgăduit în faţa lui, L-au denigrat pe Domnul Hristos zicând: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni!”. După săvârşirea minunii, ca şi în alte ocazii asemănătoare, Domnul Hristos a avut nu numai admiratori, ci şi contestatari. Aşa se întâmplă mai întotdeauna, se contestă mai mult fapta bună decât se critică cea rea. Mai grav este că în acest caz, adversarii lui Iisus Hristos nu-i contestă minunea în sine, de altfel imposibil de contestat, ci contestă chiar Persoana Sa, acuzându-L de vrăjitorie.

Din această pericopă Biserica ne învaţă să fim asemenea celor doi orbi vindecaţi, care au avut credinţă adevărată şi să nu fim precum fariseii, cei care nu credeau, care Îl contestau şi în huleau pe Domnul Hristos.

A crede în maniera în care au crezut cei doi orbi înseamnă a-L redescoperi pe Dumnezeu atunci când L-ai uitat şi, mai ales, a alerga la El când ai ajuns la capătul puterilor tale. A te servi de credinţă ca şi de o unealtă, înseamnă a conştientiza că prin tine însuţi sau prin ajutorul oamenilor nu mai poţi realiza nimic. Cei doi orbi au crezut cu adevărat în Dumnezeu şi au alergat la El după ce au epuizat orice altă posibilitate şi nădejde de a-şi câştiga vederea. Ei au fost convinşi că Dumnezeu le cunoaşte taina vieţii lor, dar au mai crezut şi aceea că numai El singur se va îndura de ei şi-i va mântui.

Pe lângă credinţa care ne îndrumă către mântuire, Hristos ne cere să-L mărturisim şi cu buzele şi ne zice să nu ne ruşinăm de El în nici un chip, iar pe de altă parte, avertizează că nu tot cel ce zice: „Doamne, Doamne! se va mântui”. Mai presus de toate, Dumnezeu ne cere să-L slujim în fiecare zi printr-o viaţă curată, sinceră şi dreaptă.

Iubiţilor,

Nu trebuie să se confunde credinţa cu credulitatea! Cu cât credinţa devine un obiect de propagandă cu atât scade în valoare. Fiind ceva ce ţine aproape exclusiv de spiritul omului, credinţa nu capătă valoare autentică decât atunci când este trăită, adică mărturisită prin fapte. Şi numai atunci ea îl „trădează“ pe cel care o are, chiar şi în cele mai aparent insignifiante probleme ale vieţii de zi cu zi.

Omul cu adevărat credincios se poate totuşi recunoaşte uşor prin aceea că predominanta vieţii sale este cinstea în cele mici ca şi în cele mari, sinceritatea, bucuria pentru binele aproapelui, statornicia în dreptate şi cinste şi, nu în ultimul rând, dreptatea în relaţiile cu semenii.

Dragii mei,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales când suntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: „Doamne, oare sunt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sunt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sunt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mântuire sau pentru că nu au cu adevărat credinţă în sufletele lor, ci doar una de faţadă, care nu îi ajută cu nimic.

De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sunt milostivi, la rândul lor, către semeni. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Aşadar, să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pământeşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: „Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, noi să răspundem din toată inima: „Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci!“. Amin.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Pentru cei care vor să se împărtăşească de harul lui Dumnezeu pentru a ajunge la mântuire, Dumnezeu cere un singur lucru şi anume: credinţa adevărată.

Credinţa este cea care ne îndreptează inima şi cugetele noastre către Dumnezeu şi ne face să Îl recunoaştem ca Ziditor al lumii şi al nostru, şi tot ea ne dă imboldul de a săvârşi faptele cele bune pentru a-L slăvi pe Creatorul şi Mântuitorul nostru.

Un exemplu deosebit de grăitor ni-l prezintă Evanghelia de astăzi, numită şi „a vindecării slugii sutaşului” sau „a credinţei celei adevărate”.

Dragilor,

Lucrurile mari din istoria omenirii au fost împlinite prin oameni care au avut credinţă curată în sufletul lor: în acest sens avem ca exemple pe Avraam, pe Iacov, pe Iosif, pe Moise, pe proroci, ca să amintim doar pe câţiva din Vechiul Testament, iar din Noul Testament rămâne exemplul de excelenţă în credinţă, Maica Domnului care a crezut în cuvântul Arhanghelului Gavriil despre Întruparea lui Mesia.

În Evanghelia de astăzi, Sfântul Evanghelist Matei ne relatează minunea săvârşită de Mântuitorul Iisus Hristos în localitatea Capernaum din Galileea: Pe cand intra Iisus în cetate, s-a apropiat de El un sutaş, rugându-L şi zicând: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Acest sutaş era un fel de ofiţer în garnizoana din Capernaum, cel mai însemnat oraş de la Marea Galileii. Daca era direct în slujba Romei sau sub autoritatea lui Irod Antipa, nu ştim, deşi cel mai probabil credem că era sub stăpânirea Romei. Lucrul cel mai important de reţinut este acela că acest sutaş era păgân şi nu iudeu.

Cu toate acestea, acesta a cunoscut adevărul şi viaţa în Hristos şi a ajuns la credinţă mai repede decât învăţaţii, cărturarii şi fariseii evrei care, deşi Îl aveau pe Hristos în mijlocul lor nu au crezut Lui şi cuvintelor Sale veşnice. Deşi era păgân şi nu avea nicio înclinaţie către Legea iudaică, totuşi sutaşul este cel dintâi om care recunoaşte divinitatea şi puterea Mântuitorului Hristos. El I se va adresa Domnului, crezând cu toată fiinţa lui în învăţătura şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos: „Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, cumplit chinuindu-se!”.

Sluga sa nu era neaparat un sclav, ci mai degrabă un fecior, un fel de ordonanţă, soldat pesemne, la fel cu cel care cerea ajutor pentru dânsul. Acesta suferea de paralizie, care e o boală cumplită, iar tânărul se afla în pragul morţii. Se vede că sutaşul ţinea la el şi, auzind că Hristos a ajuns la Capernaum, s-a ostenit să meargă şi să-L roage să vină în ajutorul tânărului bolnav.

Citind in inima acestui om şi văzându-i credinţa, Iisus i-a zis lui: „Venind, îl voi vindeca!”. Mântuitorul nu zice: „Să mai vedem!”, cum am face mulţi dintre noi celor care ne cer ajutorul şi nici nu întreabă, aşa cum i-a intrebat pe alţii: „Crezi tu că pot face aceasta?”. Aşa că îi spune hotărât, cum niciun doctor nu îndrăzneşte să spună: „Venind, îl voi vindeca!”.

Domnul a vorbit anume cu atâta limpezime şi hotărâre, ca să poată avea răspunsul credinţei sutaşului de faţă cu iudeii, pentru că Dumnezeu lucrează în aşa fel încât lucrarea Lui atinge mai multe planuri deodată. Hristos voia ca fapta Sa să ajute mai multora: să vindece bolnavul, să arate credinţa cea mare a sutaşului, să mustre necredinţa iudeilor şi să dea glas profeţiei despre împărăţie – despre cei ce aşteaptă să intre în împărăţie, dar nu vor intra, şi despre cei ce nu aşteaptă nicidecum să intre, dar vor intra!

Dar pe lângă credinţa curată arătată de sutaşul păgân, mai primim şi o pildă de adevărată smerenie dată tot de către sutaş. Acesta, deşi credea că Mântuitorul va face o minune în numele dragostei purtate pentru sluga sa, se socoteşte nevrednic pentru aceasta şi I se adresează Mântuitorului cu cuvintele: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea!”. Iată, aşadar, ce deosebire uriaşă între credinţa arzătoare a acestui om şi crezările îngheţate, de formă, ale fariseilor! Atunci când unul din farisei a poftit odată pe Hristos la o cină în casa sa, socotea că-i face Domnului o mare cinste, şi nicidecum că Domnul, venind, l-ar onora cu ceva pe el şi casa lui. Obraznic şi mandru cum era, şi-a uitat până şi legile ospeţiei: n-a adus musafirului său nici apă să-Şi spele picioarele, nici nu l-a îmbrăţisat de bun-venit, nici nu i-a uns capul cu miresme (Luca 7, 44-6).

Uitaţi-vă acum la acest păgân căruia nu i-a fost dat să audă de Moise şi de profeţi; spre a deosebi lumina de întuneric, adevărul de minciună, el are drept singură făclie doar fireasca minte. Cum se smereşte, cum se căieşte înaintea Domnului! Orice om din Capernaum ar fi fost onorat să intre în casa lui, şi el ştie preabine lucrul acesta; dar pe Hristos nu-L socoteşte om obişnuit ci Dumnezeu. De aceea şi spune: „Nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu!”. Ce credinţă tare în Hristos şi în puterea Lui! „Numai zi cu cuvântul şi boala va fi învinsă şi se va ridica sluga mea!”. Apostolului Petru i-a trebuit multă vreme ca să ajungă la o asemenea credinţă, dar sutaşul a simţit în Hristos cerul!

Iubiţi credincioşi,

Dacă sutaşul ar fi cunoscut Scripturile aşa cum le cunoaştem noi astăzi, i-ar fi putut spune Domnului: „Tu, care prin cuvântul Tâu ai zidit lumea şi pe om, poţi să-l tămăduieşti pe bolnav cu doar un cuvânt! Ajunge un cuvânt al Tău, pentru că e mai tare ca focul şi mai strălucitor ca raza soarelui. Numai zi cu cuvântul!”.  O, cât de tare ar trebui să ne ruşineze pe noi cei de astăzi marea credinţă a acestui păgân, căci noi cunoaştem Scripturile, dar cât de puţină credinţă avem!

Dar sutaşul nu se opreşte aici; el explică acum lui Hristos cum anume crede el: „Că şi eu sunt om sub stăpânirea altora şi am sub mine ostaşi şi-i spun acestuia: Du-te, şi se duce; şi celuilalt: Vino, şi vine; şi slugii mele: Fă aceasta, şi face!”. Un sutaş are sub ascultarea lui o sută de soldaţi, în vreme ce el însuşi e la ordinele altor o sută! Cei de sub comanda lui trebuie să facă ce spune el. Ori dacă el, om aflat sub o autoritate mult mai mare decât a sa, şi căruia i s-a dat putere puţină, poate porunci soldaţilor şi slugilor sale, cu cât mai mult Hristos, care nu e în puterea nimănui, care e însuşi puterea de deasupra firii şi oamenilor! Şi dacă atâţia oameni se supun cuvântului unui sutaş, cum să nu se supună toate lucrurile Cuvântului lui Dumnezeu care este puternic ca viaţa, ascuţit ca sabia, groaznic ca biciul (cf. Deuteronom 32-46; Pilde 2, 2-6); Ioan 12, 50; Efeseni 6, 17)?

Auzind acestea, Iisus s-a minunat şi a zis celor ce veneau dupa El: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Dar de ce se minunează Hristos dacă ştie dinainte ce va spune sutaşul? Doar El a chemat acest răspuns când a spus: „Venind, îl voi vindeca!” De ce se mai miră acum? Se minunează spre învăţătura celor ce sunt cu dânsul. Se minunează spre a le arăta ce este de minune în lumea aceasta. Se minunează de credinţa cea mare a acestui om ca să-i înveţe pe următorii Săi să se minuneze şi ei de credinţa lui cea mare.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Într-adevăr, nimic pe lume nu-i mai de mirare decât credinţa tare a unui om!

Domnul şi-a arătat uimirea faţă de cei ce veneau dupa El. Aceştia erau Apostolii Săi. S-a minunat ca să le fie spre învăţătură. Desigur că şi ceilalţi iudei care mergeau cu El la casa sutaşului au auzit cuvântul cu care s-a minunat Domnul: „Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă!”. Nici în Israel, unde credinţa ar fi trebuit să fie mai mare decât la oricare alt popor, pentru că Domnul şi-a arătat acolo încă de la început puterea, dragostea şi purtarea de grijă, făcând înaintea lor semne şi minuni mari şi grăindu-le cuvinte de foc prin profeţi. Dar în Israel credinţa se uscase aproape cu totul, iar fiii aleşi se răzvrătiseră împotriva Tatălui lor, plecaseră cu inima şi cu mintea de lângă Tatăl lor, orbind la minte şi împietrind la inimă. Nici chiar Apostolii la început (Petru, ca să nu mai vorbim de Iuda) nu au avut atâta credinţă în Hristos ca acest ofiţer roman; nici surorile lui Lazăr, în casa cărora intra adesea Hristos; nici neamurile sau prietenii Săi din Nazaret, printre care crescuse.

Prin credinţă robul e liber, năimitul (cel tocmit; închiriat) se face fiu al lui Dumnezeu şi muritorul are viaţă veşnică. Când dreptul Iov zăcea plin de răni pe maldărul de cenuşă rămas din casă şi din copiii săi, credinţa i-a rămas nevătămată. (Iov, 19, 26-7).

De aceea, acum, în acest context, Hristos face o profeţie amară pentru iudei dar spre bucurie neamurilor: „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea şi scraşnirea dinţilor!”.

Profeţia aceasta s-a împlinit şi se împlineşte şi astăzi, căci degeaba avem alte virtuţi dacă nu credem în Dumnezeu şi nu facem din inimă lucrurile plăcute Lui. Vor intra înaintea noastră în Împărţia lui Dumnezeu mulţi „de la Răsărit şi de la Apus” care L-au iubit pe Domnul cu adevărat şi cu smerenie sinceră! Amin