Întotdeauna, la marile sărbători ale credinţei noastre şi nu numai, ne-am învăţat a cânta imne specifice, cântări pe care nu le mai intonăm în tot restul anului, dar care le păstrăm în suflet şi ele ne rememorează nouă, celor credincioşi, bucuria comuniunii în Sfânta Biserică, alături de Dumnezeu şi de Sfinţii Săi despre locuri încărcate de istorie ale neamului nostru românesc dreptcredincios. Un astfel de cântec imn este şi cel pe care bănuiesc că îl ştiţi cu toţii, intitulat „Când a fost să moară Ştefan”, în care se mărturiseşte cu durere, dar şi cu speranţă, ultimele clipe ale Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, aşa cum pe bună dreptate l-au numit strămoşii.
Cu voia dumneavoastră, aş dori să îl redau integral:
„Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară:
Câte braţe-n deznădejde
Către cer nu se-nălţară?
Câte jertfe la altare,
Câtă smirnă şi tămâie,
Pentru ca viteazul Ştefan
Viu şi teafăr să rămâie!
Se părea că nici pământul
Nu se-ndură să-l primească,
Pe acel ce-a fost preavrednic
Peste tot să-l stăpânească.
Şi de groază şi durere
S-a cutremurat pământul,
Ca în ziua răstignirii
Celui ce-a vestit cuvântul…
***
Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară.
Cine ar putea să spună
Câte inimi sângerară?
Iarnă grea ca niciodată
Şi o foamete cumplită
Se-abătură-n anul cela
Peste ţara lui iubită.
Însă nici pe patul morţii
Nu putea s-o dea uitării
Cela ce pe drept fusese
Poreclit: Părinte-al Ţării…
Lângă patul său chemându-i,
Mângâie pe toţi sărmanii,
Plâng şi îi sărută mâna
Văduvele şi orfanii.
Plâng şi-l binecuvântează,
Şi se-ntorc pe la căminuri,
Iar boierii zi şi noapte
Stau la patul său de chinuri…
***
Când a fost să moară Ştefan,
Multă jale-a fost în ţară:
Lângă patul său de chinuri
Toţi boierii s-adunară.
În cerdac cerând să-l ducă,
A luat în mâini ocheana,
Să mai cate încă-odată
La Moldova lui, sărmana!
Şi de ce-a văzut într-însa
L-a cuprins întâi fiorul —
În ocheana fermecată
El citise viitorul!
Veacuri negre, de urgie,
Şi de lupte, şi de jale,
S-arătară, într-o clipă,
Fulgerând privirii sale…
***
Vis e însă, ori aieve?
Dinspre Olt, urcând, zăreşte
Un vultur măreţ ce-ntinde
Aripile — şi-adumbreşte
Toată Ţara Muntenească
Şi Moldova şi Ardealul…
Vai! dar noapte şi mai oarbă
Îşi aruncă-n urmă-i valul!
Dintr-o dată, fără veste,
Faţa iar i se-nsenină:
Pâcla grea deschide iarăşi
Gene-albastre de lumină.
Pe câmpia dunăreană
Vede oşti române-n zare;
Mândru prinţ din ţări străine
Merge-n fruntea lor călare…
Cântece de biruinţă
Cresc şi umplu tot văzduhul —
Ştefan-vodă-şi dete duhul!…
***
Dar cu dangăt plin de jale
Mii de clopote dau veste:
„Ştefan-Vodă al Moldovei,
Ştefan-Vodă nu mai este!”
Tristă-i mănăstirea Putnei,
Porţile deschise-aşteaptă
Strălucit convoi ce vine
Şi spre ele-ncet se-ndreaptă.
Este Ştefan. Azi străbate
Cel din urmă drum prin ţară,
Dar pe unde trece-acuma,
În măreaţa zi de vară,
Plânge dealul, plânge valea,
Plâng pădurile bătrâne,
Şi norodu-n hohot plânge:
„Cui ne laşi pe noi, stăpâne?”
EPILOG
Patru veacuri de durere
Au trecut – şi-n noapte-adâncă
Doarme Ştefan, dar şi astăzi
Neamu-ntreg îl plânge încă.
Şi-l vor plânge codrii veşnic
Fremătând duios din ramuri,
Cât vom fi-n cuprinsul nostrum
Tot iloţi ai altor neamuri!
Jalnic apele l-or plânge;
Şi zadarnic, multă vreme,
Din adânc de văi pierdute,
Triste buciume-or să-l cheme…
Însă când suna-va ceasul
De dreptate pentru ţară,
Din mormântu-i va străbate
Vârful sabiei de pară…
Şi va fi războiul mare
Între neamurile toate;
Caii, în potop de sânge,
Pân-la coame-or să înoate…
Peste noi atunci pluti-va
Duhul lui Ştefan cel Mare —
Şi vom rumpe orice lanţuri,
Vom sfărma orice hotare!
Interesant este că în acest cântec-odă există o strofă la final, care a fost adăugată recent, tot din evlavia populară faţă de acet erou naţional, dar, mai presus de orice, faţă de Sfântul Voievod Ştefan. Iar această strofă sună cam aşa:
„Toţi copii României
Sunt urmaşii lui Traian
Şi în fiecare suflet
Se mai naşte un Ştefan”.
După cum spuneam, această strofă alcătuită de credinţa poporului credincios faţă de Măritul Domn Ştefan cel Mare şi inserată în textul iniţial nu face altceva decât să arate nouă, celor de astăzi şi tuturor veacurilor viitoare, credinţa în valorile perene ale acestui neam, în virtuţile sale, în credinţa sa ortodoxă, în Dumnezeu şi în Sfinţii bineplăcuţi Lui răsăriţi din plămada acestui popor.
Un alt lucru interesant este că acest cântec nu este scris de vreun scritor sau poet moldovean, ci de un român de dincolo de Carpaţi, din Ardeal, sensibilul scriitor Ştefan Octavian Iosif, care a mai scris poezii duioase precum „Cântec sfânt”, „Bunica”, „Rugăciune” etc. Acest lucru demonstrează încă o dată unitatea românilor de pretutindeni în faţa evlaviosului voievod român: îl ştie Moldova toată, îl cunoaşte şi Basarabia, Muntenia îl cinsteşte, Ardealul cu toată suflarea sa îl măreşte, iar românii din toată lumea se mândresc cu numele său. Există în aproape fiecare oraş, ori vreo stradă, ori o instituţie care să-i poarte numele, iar astăzi, după ce în anul 1992, Sf. Sinod al Bisericii nostre a dispus introducerea sa în calendarul sfinţeniei, i se ridică sfinte lăcaşe de închinare. Acesta este modul nostru românesc de a ne cinsti strămoşii: ridicându-le monumente, scriind cântece sau zidind altare, aşa precum voievodul Ştefan a făcut în toată viaţa sa. Acesta este modul prin care creşte în inimile noastre „suflete de Ştefan”.
Şi când privesc chipuri atât de înseninate de participarea la sfânta slujbă, de rugăciunea comună săvârşită către Sfântul Ştefan, nu pot să nu spun că dumneavoastră, cei care aveţi râvnă faţă de Biserica şi de neamul românesc sunteţi fii lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!
Bineînţeles că Sfântul Ştefan reprezintă un model pentru toţi românii, dar mai ales pentru cei mai mari ai noştri, care nu mai au nimic din nobleţea domnitorilor noştri de altădată. Dar Ştefan cel Mare trebuie urmat astăzi de fiecare credincios:
- Voievodul moldovean participa la Sfânta Liturghie şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, ori de câte ori mergea în bătălie pentru apărarea ţării – Câţi dintre noi astăzi, ne închinăm măcar la plecarea de acasă, sau mai spunem o rugăciune, când intrăm în „lupta” aceasta din societatea modernă contemporană?
- Sfântul Ştefan ridica o biserică, pe cheltuiala sa, atunci când Dumnezeu îl binecuvânta în lupte – Câţi dintre noi ne mai aducem aminte să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile şi darurile din viaţa noastră?
La acest ceas de sărbătoare, se cuvine, să ne aducem aminte cine a fost şi este acest mare Sfânt pentru noi, pentru că sunt încă destule voci strâmbe care se ridică împotriva sfinţeniei lui.
1. Deci, Voievodul Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei în luptele sale cu turcii şi tătării, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi traiului călugărilor.
2. Ştefan cel Mare a fost un om al rugăciunii, simţind permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, atât el, cât şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea sincer „rugătorii noştri”. Astfel, el cerea călugãrilor de la mănăstirile ctitorite de el, să fie poneit la sfintele slujbe „cât va sta această mănăstire!”, având permanent credinţa că Dumnezeu veghează asupra făpturilor sale.
3. Ştefan cel Mare a fost un om al dreptăţii şi al iubirii creştine, al iertării duşmanilor săi personali, dând iertare celor care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite, celor pe care-i socotea folositori ţării. Astfel, Ştefan cel Mare iartă pe tătarul cu numele de Oană; oferea iertare lui Mihu care a făcut parte din ceata lui Petru Aron, cel ce a ucis pe tatăl său la Reuseni, făgăduindu-i lui Mihu că-i va da înapoi averile confiscate.
4. Sfântul Ştefan cel Mare a fost un conducător curajos şi demn, dar un om smerit, plin de pocăinţă şi fapte de milostenie. Ultimele cuvinte ale voievodului stau mărturie: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viata mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor având; prin care pe toţi vrăjmasii am gonit şi înfrânt!”.
De aceea, când Sfântul Ştefan cel Mare a trecut la Domnul cel veşnic, fiind îngropat în necropola sa de la Mănăstirea Putna, a fost plâns de întreg poporul, aşa precum consemneaza cronicarul „Iar pe Ştefan Vodă l-a îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire, în Putna, care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi ca după un părinte al său, că cunoşteau toţi că s-au scăpat de mult bine şi multă apărătură!”.
Încheiere
Dacă nu ar fi fost Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, astăzi ne-am fi înţeles cu toţii într-o altă limbă, mai arăbească; dacă nu ar fi fost Sfântul Ştefan cel Mare, astăzi nu ne-am fi întâlnit aici, în curtea „Casei lui Dumnezeu”, ci într-un alt loc, cu faţa către Mecca; dacă nu ar fi fost Sştefan cel Mare, astăzi nu am fi avut identitate, astăzi, poate nu am fi existat nici noi!…
De aceea, se cuvine astăzi să cinstim pe acest mare om al neamului nostru şi mare sfânt al Bisericii noastre Ortodoxe Române, căci datorită lui, avem astăzi unitate sfântă, atât cât se poate, lăcaşuri de cult deosebit de frumoase, admirate şi apreciate de milioane de turişti străini, avem credinţa creştin-ortodoxă nealterată şi neamul întreg.
Este mare bucurie la Putna, la locul veşniciei sale, dar bucuria duhovnicească se întinde peste toată Ţara Moldovei până la Dunăre în acest oraş şi peste toată ţara noastră. Dacă la Putna există mormântul său, iată, şi la Galaţi şi în alte locuri unde este prăznuit, există duhul său, care ne cheamă şi ne uneşte pe toţi la rugăciune, la împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, la păstrarea valorilor noastre autentice şi la apărarea patriei şi a credinţei străbune!
Să purtăm permanent acest „duh” al lui Ştefan în noi, să încercăm să fim fiecare un Ştefan cel Mare al vieţii şi al lumii noastre şi atunci, cu siguranţă Ştefan cel Mare se va întrupa în fiii săi şi neva binecuvânta şi ne apăra de toate uneltirile celui rău, aşa precum cântă şi poeţii:
„Ridică-te Ştefane şi vezi-ţi fiii,
Că vremea în lume e grea,
Credinţă veşnică neamului nostrum
Jurăm, Măria-Ta!”
(Fragment din poezia „Jurământ la Putna” de Adrian Paunescu).
Amin.
