Junimea şi rolul ei în cultura românescă

Pentru că am vorbit de marele poet Mihai Eminescu, trebuie să aducem aminte şi rolul jucat de “Junimea” în cultura românească. Consider că este util acest lucru, pentru că înfiinţarea “Junimii” a pornit de la dorinţa de a da un nou avânt culturii româneşti, lipsită la acel timp de conştiinţa adevăratei valori. Astăzi, cred că se întâmplă un lucru asemănător, atât ca formă, cât, mai ales ca fond: suntem asaltaţi zilnic şi intempestiv cu multă nulitate artistică, cu multe nonvalori de orice tip, cu multă duritate verbală şi cu multe vedetisme ieftine. În faţa lor trebuie să stăm cu tărie, argumentând politicos dreptul valorii asupra birjăriei, cunoscând, implicit, reperele culturale ale ţării noastre.

Studiul de mai jos este o invitaţie la reaşezarea valorilor în matricea lor firească, după modelul adevărat al junimiştilor.

Scurt istoric

În toamna anului 1863, sub guvernarea democratică a lui Alexandru Ioan Cuza, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii şi literaturii româneşti înfiinţează la Iaşi o asociaţie liberă cu numele Junimea. Iniţiatorii sunt: Petre Carp, doctor în drept (26 de ani), Vasile Pogor, doctor în drept (30 de ani), Theodor Rosetti, doctor în drept (de 26 de ani), cel care propune numele societăţii - Iacob Negruzzi, doctor în drept (20 de ani), fiul lui Constantin Negruzzi, şi Titu Maiorescu, doctor în filosofie (23 de ani), toţi având studii în Germania şi Franţa.

Activitatea Junimii se desfăşoară pe mai multe etape:

-         Etapa în care se elaborează principiile estetice ale societăţii. Este vremea în care Junimea provoacă cele mai multe reacţii adverse, dar şi aceea în care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu, prestigiul începe să-i fie asigurat.

-         Etapa în care şedinţele din Iaşi încep să fie dublate de cele de la Bucureşti (1874-1885).

-         Perioada 1885-1900, în care principiile estetice ale junimismului se dezvoltă în mod deosebit.

În 1865, este deschisă o tipografie proprie unde vor fi imprimate manuale şcolare, cursuri universitare, iar la 1 martie 1867, din iniţiativa lui Iacob Negruzzi şi sub redacţia lui, pe care o va păstra timp de 27 de ani, apare la Iaşi revista „Convorbiri literare”, bilunar până în 1885 şi lunar după această dată, la Bucureşti. Alte publicaţii proprii au mai fost: „Vocea Naţională” (Nicolae Culianu, Iaşi, 1866), „Constituţiunea” (Iacob Negruzzi, Iaşi, 1866), „Vocea Iaşilor” (A. C. Cuza, Iaşi, 1895). De asemenea au fost colaborări la alte periodice ale vremii: „Timpul” (Bucureşti, 1876 – Ioan Slavici; 1877 – I. L. Caragiale, Mihai Eminescu), „România Liberă” (Bucureşti, 1877 – D. A. Laurian, I. L. Caragiale).

Direcţii şi obiective:

Formele de manifestare erau întrunirile săptămânale, care reprezentau dezbateri de înaltă ţinută intelectuală pe teme de cultură: estetică, filologie clasică, istorie, arheologie, morală, ştiinţă, economie politică, etnologie, religie. În cadrul acestor întruniri sunt prezentate creaţii literare noi, alese printr-o analiză severă. Prelegerile populare (numite „prelecţiuni”) debutează în februarie 1864 şi sunt organizate timp de aproape două decenii sub forma unor conferinţe duminicale. În cadrul acestor conferinţe a fost formulată în 1868 teoria „formelor fără fond”. Maiorescu afirma că imitaţiile din cultură sau politică sunt forme goale, lipsite de fondul autohton care să le dea viaţă. Programul politic al Junimii (majoritatea membrilor întemeietori constituiau aripa stângă a Partidului Conservator) va fi subordonat celui cultural, teoretizat de conducătorul grupului, Titu Maiorescu:

  • răspândirea spiritului critic;
  • încurajarea progresului literaturii naţionale;
  • susţinerea independenţei intelectuale a poporului român (educarea publicului prin prelecţiuni populare);
  • susţinerea originalităţii culturii şi a literaturii române prin punerea problemei unificării limbii române literare şi prin respectul acordat literaturii;
  • crearea şi impunerea valorilor.

Caracteristici:

Prin Titu Maiorescu se afirmă conştiinţa închegării unei direcţii culturale creatoare, delimitată de un spirit critic neadormit şi de un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat şi a impus o astfel de direcţie, aducând în atmosfera produsă de unirea românilor din 1859 un climat de nouă întemeiere, simetrică în planul culturii, cu eforturile de consolidare politică, socială şi economică începute de Alexandru Ioan Cuza şi de ministrul său Mihail Kogălniceanu, omul de idei al epocii paşoptiste, dar şi al celei următoare. Junimea a determinat o direcţie nouă şi în literatură: fundamental romantică în perioada paşoptismului, literatura română evoluează în a doua jumătate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenţă.

În domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticând tendinţele latiniste ale cărturarilor transilvăneni, care propuneau „curăţarea” limbii române de orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, şi Timotei Cipariu şi George Bariţiu, pe de altă parte, a stimulat studiile asupra limbii române.

Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a înfiinţat-o:

  • Spiritul filosofic este cea dintâi caracteristică a structurii junimiste. Junimiştii sunt oameni de idei generale, mai mult decât specialişti într-o ramură principală a ştiinţei. Junimea încurajează formarea tinerilor filosofi în universităţi străine.
  • Spiritul oratoric este a doua trăsătură a mentalităţii junimiste. Prin îndelungata luptă a lui Titu Maiorescu, Junimea înseamnă un reviriment în sensul controlului cuvântului. Modalitatea alcătuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compoziţiei discursului după modelul maiorescian reprezintă o tradiţie la Junimea.
  • Gustul clasic şi academic: oameni de formaţie universitară, junimiştii sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea canoanelor în artă. Astfel, clasicismul se bucură de o bună primirea la Junimea, care nu se închide însă faţă de romantism.
  • Ironia este o altă trăsătură a Junimii. Zeflemeaua junimistă se face la adresa exceselor de orice natură, la orice argument ridicol. Ironia, folosită ca unealtă polemică, este folosită şi în interiorul cercului. În articolul „Leon Negruţi şi Junimea” Maiorescu enumeră pe toţi membrii Junimii, „caracterizând pe fiecare cu un adjectiv special, de pildă: «franţuzitul Korné», «închisul estetic Burghelea», «hazliul Paicu», etc. Acolo găsesc între «blajinul Miron Pompiliu» şi «supergingaşul Volenti» pe «izbucnitorul Philippide Hurul»!…” (C. Dobrogeanu- Gherea)
  • Spiritul critic completează imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seamă trăsătură a întregului. Criticismul Junimii se bazează pe acea atitudine centrală impusă de Titu Maiorescu – respectul adevărului. În numele adevărului, Maiorescu poartă o campanie împotriva poeziei neinspirate, a limbii artificiale şi a falsei erudiţii. Nevoia de autenticitate în formele de manifestare a vieţii naţionale determină şi atitudinea politică a lui Eminescu. Nevoia de adevăr implică şi modestia, rechemând spiritele la conştiinţa limitelor şi a condiţiilor de fapt, pe principiul că sarcina modestă, dar bine împlinită este superioară marilor năzuinţe.

Sprijinind şi apărând valorile autentice, Maiorescu are şi darul de a descoperi şi a atrage în cercul său vocile noi. Revista „Convorbiri literare” devine cel mai important periodic literar românesc. Aici îşi publică majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creangă publică primele trei părţi din „Amintiri din copilărie” şi poveşti, I. L. Caragiale îşi citeşte şi publică majoritatea comediilor, Ioan Slavici publică nuvele şi poveşti. Alţi colaboratori ai revistei sunt George Coşbuc, Panait Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu-Voineşti. Aceşti colaboratori ai revistei vor deveni figurile marcante ale epocii cunoscute ca „epoca marilor clasici”.

Ce a însemnat Junimea?

„Ce a-nsemnat junimismul, altceva decât un sistem de producţie animat de „nouă meşteri mari, calfe şi zidari” ai cuvântului ce încercau să construiască, în România, peretele dinspre Răsăritul european al modernităţii, după schiţe şi planuri ce veneau din Apus? Căci, atunci când Titu Maiorescu vorbea românilor despre «Forma fără fond», el făcea «Teorie culturală»”. (Dr. Titus FILIPAŞ, „Postmodernismul şi Teoria culturală”)

Junimismul a reprezentat un ideal, iar junimiştii au fost luptători, au fost un fenomen. Dar junimismul este mai mult o stare sufletească vagă, un sentiment, decât o teorie bine definită. Junimiştii nu sunt toţi acei care au făcut parte din societatea literară din Iaşi sau din partidul politic cu acest nume; şi, dimpotrivă, mulţi care n-au făcut parte din gruparea literară sau cea politică sunt în realitate junimişti.

Junimismul este, mai înainte de toate, recomandarea de a ne feri de importarea civilizaţiei sau, mai degrabă, recomandarea unei precauţiuni exagerate când e vorba de a importa această civilizaţie. Este nerecunoaşterea utilităţii de a transforma România într-o ţară cu caracter curat european, după asemănarea celor din Apus şi mai ales după asemănarea Franţei, care a zguduit din temelie toate aşezările politice şi sociale din Europa – atitudine hrănită la primii corifei ai junimismului şi de cultura lor germană („germanismul” junimist).

Rolul şi importanţa Junimii

Junimiştii au criticat puternic Revoluţia de la 1848, pe care o considerau un exemplu grăitor de imitare grăbită şi nejustificată a modelului francez. Ei nu se împotriveau schimbărilor şi nici culturii occidentale, pe care o preţuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului că schimbările trebuiau înfăptuite lent, pe măsură ce societatea românească era pregătită să le primească. Constantin Dobrogeanu-Gherea spune, în „Idealurile sociale şi arta”, că Junimea s-a opus formelor goale şi barbare ce s-au manifestat în literatură, s-a opus formelor şi formulelor umflate, goale de înţeles, s-a opus superficialităţii în toate şi a creat un curent mai sănătos în literatură şi limbă, a produs câteva opere de valoare, iar dacă n-a putut să facă mai mult, cauza e că ţara noastră a fost şi este incultă, are tot şcoli ca în Bârlad etc. Junimea s-a răsculat contra latinizării absurde a limbii, contra neologismelor, contra formelor goale, barbare, greşite, a creat o ortografie mai omenească, a dat câteva opere de valoare…

Dar junimiştii n-au fost cu totul împotriva introducerii formelor noi de viaţă în ţara noastră. Maiorescu a vorbit, în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond, adică a civilizaţiei, cum se putea transplanta, dar acest spirit eminamente negativ n-a spus, pe cât ştim, nicăierea, ce, cât şi cum trebuia de importat.

Un lucru este sigur: junimiştii n-au fost împotriva transplantării civilizaţiei apusene pentru toată lumea. Ei, pentru dânşii, au fost pentru transplantarea în mare; au fost împotriva acestei transplantări pentru majoritatea ţării. Junimiştii n-au fost nişte „ruginiţi”. În viaţa lor personală au adus pe malurile Bahluiului şi ale Dâmboviţei felul de trai din marile capitale ale Europei şi chiar limba acelor capitale. N-au renunţat, pentru dânşii, la nici una din achiziţiile civilizaţiei europene, în domeniul politic n-ar fi renunţat, desigur, la nici o libertate, la nici una din binefacerile aduse omenirii de marea Revoluţie Franceză (acea „epidemie morală” a lui Maiorescu). În lupta lui contra „Şcoalei Bărnuţiu”, în care Junimea întâmpină o serioasă rezistenţă, Maiorescu face apel la principiile „umanitare şi liberalism”, principiile marii Revoluţii Franceze.

În această atitudine se pot deosebi două lucruri: lupta împotriva înnoirilor lingvistice, în care ei continuă vechea şcoală critică şi în care au avut dreptate – dovadă evoluţia ulterioară a limbii şi literaturii române -, şi lupta împotriva înnoirilor sociale şi politice, care este o noutate faţă cu vechea şcoală critică şi în care n-au avut dreptate, dovadă, iarăşi, evoluţia ulterioară a societăţii române.

Concluzii

Junimiştii de frunte au venit din Germania, Franţa, de unde au adus o frumoasă cultură literară, ei au fost influenţaţi, şi-au format gustul lor literar după strălucita literatură clasică germană a lui Lessing, Schiller, Goethe, Herder, Heine. Evident că influenţa lor asupra literaturii noastre, lupta lor cu curentele absurde în poezie, în limbă, nu putea fi decât binefăcătoare, progresistă, aproape revoluţionară.

În schimb, întru cât priveşte spiritul acestui curent, spiritul social, influenţa lui socială, nu numai că n-a fost în aceeaşi direcţie, dar n-a fost nici indiferent, ci, ceea ce e mai rău, a fost în multe privinţe contrariu spiritului lui Lessing şi tuturor marilor curente literare şi intelectuale ce s-au produs în acelaşi sens. Junimea s-a răsculat contra formelor goale, contra cuvintelor mari golite de înţeles, pângărite în gura Caţavencilor şi Farfuridilor noştri. Junimea s-a sculat contra speculei ce se făcea cu aceste cuvinte.

Decât, tot zeflemisind, bătându-şi joc, repudiind cuvintele mari, au ajuns să zeflemisească, să repudieze şi adevăratul conţinut al acestor cuvinte. Junimea cu drept cuvânt şi-a bătut joc de marile cuvinte „libertate, fraternitate, egalitate”, care ajungeau un mijloc de exploatare în gura politicienilor noştri puţin scrupuloşi; dar dând afară aceste cuvinte, Junimea le-a dat afară cu conţinutul lor cu tot ori, cum ar zice neamţul, „a dat afară apa din copaie împreună cu copilul”.

În această privinţă, Junimea s-ar asemăna cu un muzicant care, scârbit şi revoltat cu drept cuvânt de profanarea, de caricaturizarea genialelor creaţiuni muzicale ale marilor maeştri de către flaşnetarii din stradă, s-ar scârbi de înseşi capodoperele muzicale şi s-ar întoarce la muzica de acum două sute de ani, confundând astfel execuţia păcătoasă cu valoarea intrinsecă a unor creaţiuni nemuritoare.

Junimea a avut un ideal modest, dar sănătos, pe care l-a şi realizat în parte; mai mult însă n-a putut face Junimea, având în vedere condiţiunile ţării noastre. Meritul Junimii a fost acela că a supus la o analiză temeinică şi lucidă societatea şi cultura românească, semnalându-i slăbiciunile. Dezbaterea de idei din interiorul Junimii ca şi aceea dintre junimişti şi ceilalţi intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea mai directă a oamenilor de cultură în problemele societăţii.

7 comentarii »

  1. catalin Spune:

    Mai da-ne versuri frate!

  2. Cristi Spune:

    Intradevar rolul junini in Romania poate fi asemuit cu perioada renascentista.

  3. Anca Spune:

    Imi place cum e structurat articolul, m-a ajutat in studiul meu despre junimisti.

  4. Cristina Spune:

    de vreme ce ai scris articolul asta inseamna ca stii cate cv despre toata chestia asa….as avea o rugaminte……poti sa mi zici cv mai detaliat despre activitatea politica a membrilor junimii ? daca e posibil bineinteles….mi ai salva viata :)

    • silvia Spune:

      Iti recomand sa citesti ROMANIA 1866-1947 scrisa de Keith Hitchins , editura Humanitas.
      Vei gasi o foarte documentata prezentare .

      • adzidus Spune:

        Mulţumesc! Voi încerca!


{ RSS feed for comments on this post} · { Urmăreşte URI }

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: